Paideia Delta Dunării - o istorie prezentată de Radu Lungu Libra Magna 150,00 lei Mărește

Delta Dunării - o istorie prezentată de Radu Lungu

Radu Lungu

Un album bogat în imagini inedite despre Deltă (atât de epocă, cât și contemporane), care
surprinde bogăția acestui tărâm de poveste, plin de legende și de aventuri.

Mai multe detalii

2515P

Nou

150,00 lei cu TVA

La capătul unui drum de peste 2.860 km ce străbate un impresionant bazin hidrografic, Dunărea, cel de-al doilea fluviu ca mărime al bătrânului continent, construiește la întâlnirea sa cu Marea Neagră, de mai bine de 10.000 de ani, una dintre cele mai frumoase delte din Europa și chiar din lume, cunoscută și ca una dintre marile zone umede ale planetei.

Delta Dunării a suferit, de-a lungul și de-a latul, schimbări mari în timpul istoriei. Albumul ne pune înainte istoria acestui ținut tânăr, dar plin de taine, în care, de-a lungul timpului, s-au împletit istorisirii cu greci și romani, aventuri cu corăbii și pirați, legende cu știme ale apelor și pescari și experiențe cu populații unice, cum sunt lipovenii.  

Cartea are un format generos și cuprinde numeroase ilustrații color de epocă și contemporane, fiind un cadou ideal pentru iubitorii de natură și istorie. 

 

AutorRadu Lungu
Anul publicării2022
Editie specialaDa
Format200 x 280 mm
Tip CopertaSpeciala
Nr. pagini108
ColecțiaEmblematic România
GenStiinte umaniste
SubgenIstorie
LimbaRomana
Tip formatFizic
Subiect principalIstorie regionala
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieIstorie
ISBN978-606-748-672-8

Scrieţi un comentariu

Delta Dunării - o istorie prezentată de Radu Lungu

Delta Dunării - o istorie prezentată de Radu Lungu

Un album bogat în imagini inedite despre Deltă (atât de epocă, cât și contemporane), care
surprinde bogăția acestui tărâm de poveste, plin de legende și de aventuri.

Scrieţi un comentariu

Categoriaemblematic romania

În categoria Eblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.

Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

pentru o istorie „susținută” delto-danubiană

 

creștinarea și primele urme paleo-creștine

 

 

Pentru că istoria umană se separă de istoria naturală, pentru că realitatea umană diferă de realitatea naturală, pentru că ne interesăm de experiența trăită altfel decât de perceperea mediului înconjurător, de succesiunea orașelor și a imperiilor, altfel decât de speciile animale dispărute, altfel decât de formarea sistemului solar și de succesiunea erelor geologice — putem menține eterogenitatea regnurilor, fără însă să eliminăm faptul succesiunii lor. De aceea, vom încerca să retrăim, în mod „global”, complexitatea fenomenului „Delta Dunării”, să re-revedem istoria on the move geo-morfologică, fito-zoologică și umană delto-danubiană. Ne rezervăm însă „dreptul” ca din complexul „Delta Dunării” să tratăm doar ecosistemul „Delta Dunării” propriu-zis, anume teritoriul circumscris de brațul Chilia și de brațurile Tulcea și Sfântu Gheorghe, precum și de țărmul aferent al Mării Negre, teritoriu „secționat” de Brațul Sulina; deci, vom „oculta” complexul lagunar Razim-Sinoe.

La capătul unui drum de peste 2.860 km ce străbate un impresionant bazin hidrografic, Dunărea, cel de-al doilea fluviu ca mărime al bătrânului continent, construiește la întâlnirea sa cu Marea Neagră, de mai bine de 10.000 de ani, una dintre cele mai frumoase delte din Europa și chiar din lume, cunoscută și ca una dintre marile zone umede ale planetei. Relatarea despre Arca lui Noe, ambarcațiunea care a salvat de la pieire, în vremea potopului, omenirea și fauna este unul dintre cele mai controversate capitole veterotestamentare. Or, în ultimele decenii, unii dintre savanții „chestiunii” au descoperit dovezi directe și indirecte indicând faptul că în perioada descrisă de Biblie a existat un cataclism de mari proporții. Astfel, în anii 1997-2001, doi cercetători americani de la Universitatea Columbia (raportul Ryan-Pitman) – ajutați de rezultatele științifice, din anii 1968-1971, ale unor hidrologi și sedimentologi români, bulgari și ruși – au obținut date extrem de interesante care arată că, acum 7.000 de ani, „Lacul Pontic” de apă dulce era cu peste 150 de metri mai jos decât nivelul actual al Mării Negre. După această fază continentală cauzată de regresiunea marină, creșterea catastrofică a nivelului apelor în regiunea țărmurilor pontice a făcut ca viitoarea Mare Neagră aproape să-și dubleze, într-un interval foarte scurt de timp, suprafața, aproximativ 150.000 km2 de uscat fiind inundați, inclusiv actuala zonă de litoral romanesc. Când nivelul apelor oceanice şi al Mediteranei a depășit altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut în mod violent bazinul pontic, obligând locuitorii de pe actuala platformă continentală să-și părăsească brusc așezările. Cert este faptul că urmele albiei Dunării se prelungesc sub actualul nivel al țărmului pontic, lăsând canioane vizibile în actuala platformă continentală. Delta Dunării pare să se fi format după marea catastrofă hidrologică. Actualul aspect morfo-hidrografic al Deltei Dunării este rezultatul interacțiunii dintre fluviu și mare în perioada geologică Holocen (acum 11.700 ani–până în prezent) (vezi site-ul www.ddbra.ro). Potrivit ipotezei limanice, la începutul Holocenului, când nivelul mării a crescut până aproximativ la nivelul actual (vezi mai sus), exista așa-numitul „Golf al Dunării”. La gura acestui golf, între promontoriul Jibrieni (comună în raionul Chilia, regiunea Odessa, Ucraina), la nord, și promontoriul Murighiol-Dunavăț, la sud, s-a format cordonul inițial Letea-Caraorman (actualele grinduri). Materialul aluvionar a fost transportat de curenții marini, de-a lungul țărmului, dintr-o zonă situată la nord, anume gurile Nistrului, Niprului și Bugului. Noile date cu radiocarbon și optice arată că în Holocen, acum 5200 de ani, în largul Mării Negre, a început să se constituie Delta Dunării; fazele de dezvoltare a lobului delta diferă cu pană la 5 k.a <5 kilo annum, i.e. 5000 ani> de vârstele propuse anterior (GIOSAN et alii). Cel mai vechi braț al Dunării, Brațul Sfântu Gheorghe, curgea printr-un pasaj situat în capătul sudic al grindului Letea-Caraorman, dând naștere primei delte a Dunării:

 

„Delta Sfântu Gheorghe I”

Lobul asimetric Sf. Gheorghe este singurul lob activ din Delta Dunării, asociat cu o bară de gură de fluviu (și insulele de barieră și limbile de pământ aferente), „arc” care a afișat, în mod continuu, o dezvoltare ciclică în ultimii 1500 ani. În vremea ciclurilor timpurii, brațul Sf. Gheorghe a cunoscut o creștere semnificativă a încărcăturii de sedimente ca urmare a evulsiilor succesive care au avut loc acum 1,5–1,2 k.a., ruperi care au redistribuit mai multă apă și sedimente captate din ramurile învecinate, a canalului Împuțita (canal sudic al brațului Sulina, anume canalul Roșu–Împuțita) și canalul Dunavăț, între Brațul Sf. Gheorghe și Lacul Razim (PREOTEASA et alii). Cel de-al doilea braț al Dunării, Sulina, s-a dezvoltat odată cu blocarea, prin aluvionare, a brațului Sfântu Gheorghe. Brațul Sulina a preluat un flux din ce în ce mai mare de sedimente și a început să-și formeze propriul edificiu deltaic: „Delta Sulina”. Delta Sulina a fost treptat erodată, în timp ce cel de-al treilea Braț, Chilia, la nord, și Brațul Sfântu Gheorghe, la sud, și-au construit propriile lor delte: „Delta Chilia” și „Delta Sfântu Gheorghe II”. Aceste două delte sunt formate din material sedimentar dunărean. Actuala configurație morfo-hidrografică a Deltei Dunării se datorează ultimei ridicări a nivelului Mării Negre, care a creat condițiile unei puternice aluvionări având drept consecințe meandrări și ramificații ale brațelor principale. Delta Dunării a suferit, de-a lungul și de-a latul, schimbări mari în timpul istoriei. Iar izvoarele scrise cele mai vechi, cele din epoca greco-romană, deși concordă doar parțial, sunt totuși în măsură să arate unele modificări.

 

La începutul secolului I CE, prin constituirea provinciei romane Moesia, Dunărea devenea graniță între Imperiul Roman și teritoriile de la nord de marele fluviu locuite de geto-daci. În anul 86, provincia Moesia era împărțită în Moesia Superior și Moesia Inferior (în componența căreia intra și Dobrogea). Potrivit unor istorici și teologi din primele veacuri creștine și tradiției Bisericii ortodoxe romane, pe la mijlocul veacului I e. n., apostolul Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei în Sciția. Or, Sciția putea fi, fie Scythia Minor (Sciția Mică), adică teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagra (Dobrogea și Cadrilaterul de astăzi), atunci locuit de sciți, geți, greci din polis-urile pontice și coloniști romani, fi e Scythia Major (Sciția Mare), adică ținuturile nord-pontice, locuite, majoritar, de sciți. Oricum ar fi, Sfântul Andrei și-a dus opera de convertire la creștinism a populației locale și în Dobrogea pontică și continentală. În timpul persecuțiilor creștine ale împăratului Dioclețian (284-305), textele martirologiilor creștine înregistrează un mare număr de martiri în Dobrogea, Durostorum, Axiopolis, Dinogetia, Noviodunum, Halmyris (Murighiol, în Delta Dunării), Tomis, precum și pe locul viitoarelor așezări de la Niculițel și Galați. Dobrogea de astăzi, acum două milenii, făcea parte din Imperiul Roman și, în vremea marilor persecuții creștine din secolele I-IV CE, era unul din locurile destinate surghiunirii și martirizării creștinilor, mai cu seamă codrii seculari dintre Măcin, Isaccea, Niculițel și Babadag, precum și Delta Dunării, un fel de „ocnă” lacustră. Mai târziu, în vremea temporarei lor prezențe la gurile Dunării (secolele XIII-XIV), negustorii genovezi trimiteau în exil pe cei condamnați, pe locul actualului sat Caraorman. „Tradiția” avea să revină peste secole, în anii 1950 ai comunismului dejist. La Halmyris (Murighiol, jud. Tulcea), în cripta bazilicii creștine au fost descoperite rămășitele celor mai timpurii mucenici dobrogeni cunoscuți – Epictet preotul și Astion monahul (cf. Acta Sanctorum) –, martirizați prin lapidare și decapitare în cca 290, în vremea persecuțiilor anti-creștine întreprinse de împăratul roman Dioclețian. În septembrie 1971, viitura pârâului satului Niculițel-Tulcea a descoperit sub șoseaua ce trece prin mijlocul localității cel mai vechi și mai bine păstrat „martirion” creștin din întreaga Peninsulă Balcanică și printre cele mai rare și prețioase din lume. Cripta martirică de la Niculițel, construită din cărămidă, este împărțită în două mici încăperi supraetajate; în încăperea de sus s-au găsit patru moaște întregi de martiri, așezate într-o raclă comună, de lemn, după tradiția ortodoxă cunoscută, cu mâinile pe piept și cu capul spre apus. Toți martirii aveau capetele tăiate, din care trei erau așezate la locul lor, iar al patrulea se afa pe pieptul martirului. Pe peretele din stânga intrării se află săpată în mortar următoarea inscripție în limba greacă: „Martyres tou Hristou”; iar pe peretele din dreapta scrie: „Zotticos, Attalos, Kamasis, Philippos”, având deasupra crucea monogramată. Nu se știe exact data morții lor, nici locul unde au fost martirizați. Se crede că au fost surghiuniți la gurile Dunării, în nordul Dobrogei de astăzi, unde erau exilați numeroși creștini ai Imperiului Roman; după tradiție, acești sfinți martiri ostași au fost judecați de autoritățile romane în orașul Noviodunum (Isaccea). Martirologiul siriac și mai ales Martirologiul ieronimian fixează data pătimirii acestor sfinți martiri la 4 iunie. Moaștele celor patru sfinți martiri de la Niculițel se află acum în biserica Mănăstirii Cocoș (comuna Niculițel, județul Tulcea).

...

Epoca Bizantină

 

Linia Dunării, slăbită de luptele din Imperiul Bizantin și aflată sub amenințarea barbarilor migratori, s-a prăbușit la începutul veacului al VII-lea sub presiunea avarilor și a slavilor, care au ocupat vaste teritorii între Istru și Munții Balcani, ținuturile nord dunărene rămânând astfel centru de greutate al romanității daco-moesice; drept urmare, provinciile imperiale limitrofe din sudul Dunării au fost pierdute de Bizanț, teritoriul fostei provincii romane Dacia rămânând izolat – vreme de trei secole și jumătate – de lumea bizantină.  

 

Secolul IX

 

Între Crimeea și Mesembria (Nessebar, în Bulgaria), Delta Dunării a fost pentru Imperiul Bizantin o regiune de valoare strategică ridicată, pentru că se afla pe traseul navelor kievene, așa cum știm din De Administrando Imperio (sec. X). Astfel, nu este surprinzător faptul că există o dovadă documentară privind o formă de organizare militară bizantină în această zonă, întemeiată în secolul al IX-lea, pentru a asigura securitatea Constantinopolului contra kievenilor și a bulgarilor. Existența unei theme (provincii) bizantine numite Lykostomion (după 863–896) (cf. MADGEARU Alexandru) a fost dedusă dintr-o dedicație de pe lexiconul (Myrion byblion, către 880-890) lui Photios (patriarh de Constantinopol, 857-867, 877-886) pentru un anume Thomas, protospatharios și archon de Lykostomion. Helene Ahrweiler a presupus că acest Lykostomion de secol IX este același ca și cel înregistrat în Delta Dunării, în veacul al XIV-lea; o ipoteză susținută de majoritatea cercetătorilor romani (vezi MADGEARU Alexandru). În ceea ce privește localizarea, încă incertă, cetatea Lykostomion s-ar fi aflat undeva la gurile Dunării: la Periprava (in fața localității Valcov) (ILIESCU Octavian, p. 451); la Isaccea (anticul Noviodunum). În secolul al IX-lea, o unitate specială a flotei bizantine – conduse de un comes ce-și avea baza militară la Lykostomion – era însărcinată cu paza circulației pe Istros și pe țărmul vestic al Pontului Euxin.

Astfel, în ceea ce privește teoria potrivit căreia întreaga Dobroge a constituit parte integrantă a entității statale a hanilor bulgari, între sfârșitul veacului al VII-lea și recucerirea bizantină din vremea lui Ioan Tzimiskes (971), câțiva specialiști romani au încercat o nouă analiză a izvoarelor și a faptelor de natură să ateste, dincolo de o eclipsă a puterii constantinopolitane la Dunărea de Jos, permanența unei prezențe bizantine la gurile Dunării.

 

Secolul X

 

Primul izvor istoric în care este menționată Chilia este De Administrando Imperio a împăratului bizantin Constantin VII „Porfirogenetul” (913-920, 944-959).

 

968-971

 

În anul 968 – relatează Povestea vremurilor de demult –, Sviatoslav I, mare-cneaz de Kiev, a organizat o campanie militară la Dunărea de Jos, de unde, la cererea expresă a bizantinilor, i-a atacat pe bulgarii din Balcani. În fața refuzului de a se retrage, Sviatoslav a fost atacat, la instigațiile bizantinilor, de pecenegi, o populație nomadă de neam turanic, fiind nevoit să părăsească, deocamdată temporar, importantul centru militar de la Pereiaslaveț (Переяславец, un diminutiv toponimic în slavă orientală) din Dobrogea septentrională, undeva pe malul drept al brațului Chilia (centru militar localizat, ipotetic, de unii cercetători pe actualul teritoriu al localității Nufăru). Potrivit aceleiași cronici ruse (spusele marelui cneaz Sviatoslav), la Micul Preslav „se adună toate bogățiile: din Grecia – aur, țesături, vin și diferite fructe; din Boemia și Ungaria – argint și cai; din Rusia – blănuri și ceară și miere și robi” (Izvoarele istoriei Românilor, cap. XXXIV. Moartea Olgei (969), Anul 6477 <969 CE>, p. 73). În cele din urmă, în 971, relativ mica armată kieveană a fost învinsă de o forță bizantină sub comanda împăratului Ioan I Tzimiskes.

În zona localității Nufăru, pe malul drept al Brațului Sfântu Gheorghe, cercetările arheologice au evidențiat existenta unui important centru de tip urban în perioada secolelor X-XIV, apărat de o fortificație bizantină ridicată la sfârșitul secolului al X-lea.

 

971

 

În urma războiului bizantino-ruso-bulgar din anii 970-971, soldat cu victoria împăratului Ioan I Tzimiskes asupra țarului bulgar Boris II și asupra marelui cneaz kievean Sviatoslav, a fost restabilită – după un răstimp de peste trei secole și jumătate – dominația bizantină la Dunărea de Jos. Teritoriile răsăritene ale Țaratului bulgar cuprinse între Dunăre, Munții Balcani și Marea Neagră au fost organizate într-o nouă unitate administrativ-teritorială bizantină: Thema Mesopotamia Apusului (gr. Μεσοποταμια της Δυσεων, Mesopotamia tis Dyseon, Mesopotamia Occidentului) (cca 971–cca 1000). Întreaga Dobroge și Cadrilaterul făceau astfel parte din noua themă (provincie). Reședința themei trebuie să fi fost orașul Dristra (gr. Dorostolon, lat. Durostorum, azi, Silistra), recucerit de bizantini în 971. Nu putem exclude însă în totalitate nici posibilitatea ca, într-o primă și scurtă perioadă de timp din existența noii theme, reședința acesteia să fi fost Lykostomo (pe brațul dunărean Chilia), cetate stăpânită de Bizanț dintr-o epocă anterioară, foarte posibil centru al comandamentului flotei imperiale de pe Dunărea Inferioară și, probabil, și din Pontul de vest, unde, încă în secolul al IX-lea, sursele bizantine menționează rezidând un „Thoma, protospătar și arhonte de Lykostomion” (gr. Θωμα πρωτοσπαταριω και αρχοντι του Λυκοστομιου, Thoma protospatario kai archonti tou Lykostomiou), un apropiat al patriarhului ecumenic de Constantinopol, Photios (858–867, 877–886) (vezi MĂRCULEȚ Vasile).

Desființarea Țaratului bulgar (1018) i-a permis împăratului Vasile II „Bulgaroctonul” să desăvârșească procesul de organizare administrativ-teritorială a regiunilor de la Dunărea inferioară, în forma sa definitivă. Teritoriile cuprinse între Munții Balcani, Dunăre, din amonte de Vidin pană la gurile Istrului, şi Marea Neagră formau o unitate administrativ teritorială distinctă: Thema Paristrion sau Paradunavon (gr. Παρίστριον, Παραδουνάβιο) (după anul 1200), având ca nucleu vechiul strategat al Dristrei (cca 1000– cca 1200), menționat în sursele literare din secolul al XI-lea, şi sub denumirile de arhontatul „orașelor paristriene”, al „orașelor de la Istru” sau, mai larg, al „orașelor paristriene și al ținuturilor de la Istru” (vezi MĂRCULEȚ Vasile).

 

1143

 

O însemnare a arhimandritului Nilos Doxopatris enumeră, în anul 1143, între eparhiile orientale aflate în dependență eclesiastică directă de Patriarhia ecumenică de Constantinopol, arhiepiscopia sau mitropolia „orașelor paristriene” (cu siguranță și Lykostomion).

 

1185-1279

 

Dobrogea a făcut parte din Imperiul vlaho-bulgar al familiei Asăneștilor.

 

1313-1314

 

O listă a posesiunilor Patriarhiei de Constantinopol din 1313-1314 menționează așezările de la Lykostomion (Licostomo), la Gurile Dunării.

 

cca 1321

 

În vremea hanului tătar Uzbeg (Ozbeg), cea mai lungă domnie din istoria Hoardei de Aur (1313-1341) – atunci când puterea statului mongol cu capitala (Sarai) pe Volga inferioară a ajuns la zenit –, documentele genoveze de după 1321 fixează limitele apusene ale Hanatului de la Sarai în regiunea gurilor Dunării (in Delta Dunării) (cf. BRATIANU Gheorghe).

 

1339

 

În 1339, portulanul (harta maritimă) lui Angelino Dulce din Majorca menționa orașele colonii bizantine Maurocastron – Cetatea Albă de pe malul vestic al limanului (lagunei) Nistrului –, Licostomo (Lykostomion) – (Kellia, în bizantină „depozit de grau”) de la gurile Dunării –, și Vicina (neidentifi cat cu precizie) — tot atatea puncte de plecare ale uneia dintre ramurile („via Walachensis”) importantului drum comercial ce pleca de la Marea Neagră pentru a ajunge la Marea Baltică.

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.

9 alte produse din aceeași categorie