Parmenide Texte și comentarii - Ediție îngrijită de Ion Bănşoiu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Incadrarea in serii si colectii: editie libra magna

Din scrierile lui Parmenide s-au păstrat fragmentar în jur de 150 de versuri din cele peste 3000 aparținând poemului filosofic „Despre natură”, împărţit în trei mari capitole: „Introducere”, „Calea Adevărului” şi „Calea Opiniilor”. Parmenide este considerat filosoful care a utilizat pentru prima dată limbajul conceptual specific discursului raţional. A abordat în special teme de metafizică şi ontologie, adică studiul fiinţei sau al existenţei.

„Introducerea” descrie drumul imaginar al poetului, de pe pământ în lumea celestă, unde călătorește într-un car cu cai înaripați, condus de Fecioarele Soarelui, care cunosc drumul către Zeita simbol al Justeței și Înţelepciunii. Este o exprimare metaforică a procesului de instruire și inițiere prin care poetul dobândește capacitatea de a discerne între Opinie și Adevăr, cucerește conştiinţa ce vede Fiinţa sau Esenţa lucrurilor.

Parmenide deosebeşte lumea în sine a esenţelor – imuabilă şi atemporală,  de lumea senzorială a aparenţelor – efemeră și în permanentă transformare. Susţine că mulţimea lucrurilor existente, formele lor schimbătoare şi mişcarea acestora nu reprezintă decât aspecte ale unei realităţi eterne şi unice, numită Ființă. Doctrina sa, formulată pe principiul căreia „Totul este Unul”, duce la concluzia că orice afirmaţie privitoare la schimbare sau la nefiinţă este ilogică. Esenţa este unică,indivizibilă şi omogenă, nu are început sau sfârşit temporal sau spaţial.

În „Calea Opiniei sau Aparenţei”  se prezintă cunoașterea muritorilor, bazată pe opinie și aparență, pe percepția senzorială și pe mișcare.

În „Calea Adevărului” se explică faptul că esenţele fenomenelor nu pot fi percepute nemijlocit (pe calea contactului senzorial), ci pot fi cunoscute doar pe calea raţiunii, spre deosebire de lumea manifestă, care poate fi percepută, dar nu şi înţeleasă. Cu alte cuvinte, în temeiul tuturor lucrurilor se află o esenţă eternă, neschimbătoare şi fără început. Parmenide concluzionează că experienţele senzoriale sunt asociate în mod clar schimbării, naşterii şi morţii, dar cum schimbarea este imposibilă rezultă că şi experienţa senzorială este în esenţă înşelătoare. Fiinţa poate fi percepută numai prin intuiţia intelectuală (Nous), o expresie a esenţei (mentale) aflate la baza întregului univers (într-un fel, Mintea Cosmică).

Parmenide – fragmente

Traducere literară în limba română de Raluca Grigoriu

I Iepele care mă poartă pînă unde ar putea sufletul meu să ajungă mă duceau cu ele, o dată ce au pornit îndreptîndu‑mă pe calea cea mult-rostitoare a zeiței, cale ce îl poartă dincolo de toate așezările pe omul cunoscător. Pe acolo eram purtat; tocmai pe acolo mă purtau mult-iscusitele iepe (5) trăgînd carul, iar calea o călăuzeau copile. Osia în buccele, scotea un sunet ascuțit de fluier, aprinsă fiind (căci era strînsă din amîndouă părțile de cele două roți învîrtite), pe cînd copilele Soarelui, părăsind lăcașurile Nopții, se grăbeau să mă însoțească spre lumină, după ce cu mîinile (10) își îndepărtaseră din creștet acope­rămintele. Acolo sînt porți între drumurile Nopții și Zilei; le încheie sus o grindă și jos un prag de piatră. Deschiderile de eter sînt umplute cu canaturi mărețe. Cheile lor schimbătoare le ține Dreptatea cea greu-pedepsitoare. (15) Pe dînsa dar, împăcînd-o cu blajine cuvinte, copilele o-nduplecară iscusit să le depărteze din porți, ca-ntr-o bătaie de aripi, drugul zăvorît. Iar porțile, deschise ca aripile-n zbor, dezvăluiră hîul uriaș dintre canaturi, făcînd să se răsucească în lăcașele lor, cu mișcare schimbată, stîlpii cu totul de bronz, (20) bine-ntocmiți amîn­doi în nituri și piroane. Chiar pe acolo, printre porțile acestea, mînară copilele carul și caii drept înainte pe drumul cel larg. Zeița m-a primit cu bun cuget, în mîna-i mîna-mi dreaptă a luat-o și a prins a rosti o zicere, glăsuindu-mi astfel: Tinere ce, însoțit de nemuritoare călăuze, (25) sosești la casa noastră cu iepele care te poartă, fii binevenit, pentru că nicidecum ursita rea, ci legea și dreptatea te-au trimis să călătorești pe calea aceasta (căci de bună seamă ea se află dincolo de umbletul oamenilor). Trebuie ca tu să cunoști totul: și inima neclinită a bine-rotun­dului Adevăr, (30) și părerile muri­torilor, în care nu este convin­gere adevărată. Și totuși vei mai învăța și acestea: anume în ce fel trebuia ca aparențele să fie de crezut, ele, care străbat toată vremea toate lucrurile.

III ...căci este a gîndi, cît și a fi – totuna.

IV Contemplă lucruri care, deși sînt absente, sînt cu tărie prezente gîndirii; nu vei tăia ființa din ținerea ei laolaltă cu ființa, nici prin dis­persarea ei cu totul, pretutindeni, după rînduială, nici prin conden­sarea ei.

VII Iată ce nu se va sili vreodată: să fie – lucruri ce nu sînt. Tu unul ferește-ți gîndul de la această cale de cercetare și nu cumva să te îm­pingă mult-încercatul obicei să-ți miști, pe drumul pomenit, ochiul fără țintă, urechea (5) și limba – șuierătoare. Dimpotrivă, ai a dis­cerne prin rațiune controversatul argument pomenit de mine!

VIII ... mai rămîne o singură spusă, a căii ce arată „este”. Pe ea sînt semne foarte multe că neivită e ființa, și nepieritoare, întreagă, unică și neclintită, precum și împli­nită. (5) Nici nu a fost cîndva, nici nu va fi, de vreme ce acum este, toată laolaltă, una, continuă. Ce ivire i-ai putea căuta? Pe unde, de unde‑a sporit? Din neființă – nu-ți voi îngădui să rostești și nici să gîndești, din pricină că e de nerostit și de negîndit că nu este. Și dacă și-ar fi avut începutul în neființă ce nevoie oare, mai tîrziu sau înainte, ar fi stîrnit-o (10) să crească? Astfel, e nevoie ori să dăinuie cu totul și cu totul, ori nicidecum. Nici din ființă forța convingerii nu va da voie vreo­dată să se ivească altceva pe lîngă ființă. Pentru aceea, Dreptatea nu i‑a dat drumul nici a se ivi, nici a pieri prin slăbirea ei în înlănțuiri, (15) ci, dimpotrivă, o ține strîns. Iar decizia, în acestea, constă în alternativa: este sau nu este. S-a decis prin urmare, după cum e necesar: cu privire la calea una din două: – să fie lăsată făr’ de gînd, făr’ de nume (pentru că ea nu-i calea adevărată), pe cînd cu privire la cea dintîi – că dăinuie și este reală. Și cum ar putea apoi să se iște ființa? Cum de s-ar fi putut ivi? (20) Căci dacă a fost, ivită fiind ea, nu este, la fel – dacă are a fi cîndva. Astfel, ivirea se stinge și-i neauzită pieirea. Nici divizibilă nu este, fiindcă toată e asemenea. Nici nu este ceva mai din belșug undeva, lucru care ar putea în vreun fel s-o împiedice a se ține-mpreună, nici nu este ceva mai în scădere, ci toată preaplină este de ființă. (25) Prin aceasta, continuă toată-i, căci ființa de ființă e aproape. Totodată, nemișcată în limitele vîrtoaselor legături, este făr’ de-nceput, făr’ de sfîrșit, de vreme ce ivirea și pieirea au fost alungate departe de tot, le-a izgonit convingerea adevărată. Aceeași și în aceeași stare rămînînd, zace conformă cu sine (30) și așa, încremenită, rămîne locului: căci puternica Necesitate o ține în legăturile limitei care o stăvilește de jur-împrejur, întrucît nu este îngăduit de lege ca ființa să fie neîmplinită. Într-adevăr, nu este incompletă; dacă ar fi astfel, i-ar lipsi totul. E totuna a gîndi și gîndul că este. (35) Pentru că nu vei găsi gîndirea fără ființă – în care se află rostită: doar nici nu este, nici nu va fi nimic altceva în afara ființei, cîtă vreme pe ea a legat-o Ursita să fie întreagă și nemișcată. Așa că vor fi doar un nume toate cîte le-au stabilit muri­torii, încre­dințați că sînt adevărate: (40) a se ivi și a pieri, a fi și a nu fi, a-și stră­muta locul și a-și preschimba culoarea strălucitoare. Dar, cum este o limită ultimă, ființa este plinită din toate părțile, asemănătoare masei unei sfere bine torunde, cu egală putere de la mijloc ori încotro; deoarece nu trebuie să fie nici ceva mai mare, (45) nici ceva mai subțire undeva sau altundeva. Nici nu e neființa, care ar putea în vreun fel s-o oprească a ajunge la asemănarea cu sine, nici nu-i ființă astfel încît în vreun fel să poată fi mai presus aici, mai prejos acolo, de ființă, o dată ce toată este de neatins. Căci sieși egală de orișiunde, dăinuite uniform în limite. (50) Aici îmi curm pentru tine vrednicele de crezare cuvînt și gînd privitoare la adevăr. De acum însă învață păreri de-ale muritorilor, ascultînd rănduirea înșelătoarea a ziselor mele. Aceia au luat hotărîrea să numească două forme a căror unitate, cred ei, n-ar fi trebuitoare – privință în care și-au vădit rătăcirea. (55) Au separat forma în chipuiri contrare și au statornicit, separat unele de altele, semne: pe de-o parte, focul eteric al vîlvătăii, domol, foarte ușor, identic cu sine în toate părțile lui, însă diferit de contrariul său; și l-au statornicit, de asemeni, pe celălalt, prin sine cu însușiri opuse: noaptea obscură, compactă la corp și greoaie. (60) Eu îți înfățișez prin grai întreaga rînduire aparentă, pentru ca niciodată vreo cugetare de-a muritorilor să nu te întreacă.

II Hai dar, eu voi grăi – iar tu, o dată ce-mi asculți spusa, ia aminte! – care sînt singurele căi de cercetare ce pot fi gîndite. Una spune „este”, precum și „nu este cu putință să nu fie“ – e drumul Convingerii, întrucît Convingerea urmează Adevărul; (5) cealaltă spune „nu este”, precum și „este nevoie să nu fie“ – despre ea îți dau a înțelege că-i o cărare cu totul închisă cunoașterii. Pentru că nici n-ai putea cunoaște ceea ce chiar nu există (căci e de nerăzbit) și nici nu i-ai putea da înțeles.

V... îmi este deopotrivă de unde să-ncep: căci înapoi tot acolo voi ajunge iarăși.

VI Trebuie ca în vorbire și în gîndire ființa să fie; căci este ceea ce este, însă un nimic nu este. Iată ce îți dau poruncă să înțelegi. Pentur că de la această primă cale de cercetare te opresc... Însă apoi de la aceea, de la cea pe care o fac muritorii de nimic știutori, (5) cu două capete; căci nepriceperea le îndrumă în piepturi gîndirea rătăci­toare. Sînt purtați ici și colo, surzi și orbi de-asemeni, năuciți, mulțime fără judecată, ei, cărora a dăinui și a nu fi le par totuna și nu totuna, ei, pentru care drumul tuturor lucrurilor este pe loc înturnat.

IX Dar, o dată ce toate au căpătat numele de lumină și noapte, și, po­tri­vit cu înțelesurile lor, acestea au fost date unor lucruri sau altor, totul este plin deopotrivă de lumină și de noapte nevăzută, de amîndouă în egală măsură, întrucît nu este nimic care să nu țină de nici una din această pereche.

X Vei cunoaște natura eterică, toate semnele din eter, lucrările de‑ntuneric ale purei făclii a soarelui strălucitor și e unde anume au ieșit la iveală, vei mai afla învîrtitele lucrări ale lunii cu înfățișare rotundă, și natura ei, (5) și ai să cunoști și cerul care le ține de jur-împrejur, din ce loc a crescut și cum Necesitatea, îndrumîndu-l, l-a înlănțuit să țină limitele astrelor.

XI...în ce fel pămîntul și soarele, de asemenea luna și eterul atotcu­prinzător și celesta Cale Lactee, precum și Olimpul cel de la capăt, de asemenea tăria caldă a astrelor – s-au avîntat la ivire.

XII Căci mai strîmtele cununi s-au umplut cu foc neamestecat; următoarele cu noapte, iar între ele năvălește o parte din flamă. În centrul lor – zeița care totul ocîr­muiește. Căci pretutindeni ea pornește dureroasa naștere, ca și unirea, (5) trimițînd femininul spre a se uni cu masculinul și iar, dimpotrivă, mascu­linul, părții femeiești.

XIII Mai întîi și-ntîi dintre zeii toți ea l-a închipuit pe Eros.

XIV Noaptea lucind în jurul pă­mîntului, rătăcitoare lumină de altundeva.

XV ...veșnic cătînd spre razele soarelui.

XVI Căci, după cum este în fie­care clipă amestecul membrelor mult mișcătoare, tot astfel se înfățișează la oameni gîndirea. Căci unul și același lucru cugetă natura mem­brelor corpului și în toți oamenii, și în fiecare în parte; aceasta întrucît ce precumpănește este gănd.

XVII În partea din dreapta, băieți; înpartea din stînga, fete.

XVIII Cînd femeia și bărbatul îmbină gemenii Dragostei, puterea care se formează în vene din sînge diferit, dacă păstrează măsura, plăs­muiește corpuri viguroase. Dacă însă, cînd sămînța se amestecă, forțele se înfruntă și nu formează o unitate în corpul plămădit, atunci, crude, (5) ele vor chinui genul pe cale să se nască, din pricina dublei semințe.

XIX Astfel dar, potrivit opiniei, acestea s-au născut și acum sînt, iar mai pe urmă se vor sfîrși, o dată crescute. Acestor lucruri oamenii le‑au pus cîte un nume, ca semn distinctiv pentru fiecare.

Ion Bănșoiu, Căile lui Parmenide - studiu

Momentul crucial în parcursul spre ideea de metodă îl reprezintă Parmenide; este o apreciere la care a contribuit din plin cercetarea savantă ultimilor două secole care ordonează definitiv relatările doxografilor și pun în lumină figurile primilor filosofi. Poemul, singurul din care avem fragmente pare obscur, dar a făcut școală în stilul timpului. Poziția remarcabilă a lui Parmenide în istoria filosofiei este asigurată inițial de Platon care, deși pythagorician prin formație, va fi puternic zguduit de doctrina Ființei ca Unu și de distincția absolută între ceea ce este dat aistheton și noeton. Formularea căilor și separația lor rămîn fundamentale pentru cercetarea platoniciană. Ființa și Unu formează, de altfel și principiul discursului care inițiază filosofia primă pentru Aristotel și termenii principali în legătură cu care se formulează aporiile fundamentale. Pythagoricienii și Parmenide sunt reperele magistrale ale filosofiei clasice grecești.

Tema căilor cunoașterii, de fapt tema metodei, este strict parmenidină și este prima ei punere conștientă și explicită; de aceea pentru această temă subiectul principal este Parmenide.

În interpretarea de față este esențial să considerăm contribuția lui Parmenide ca o faptă întreagă, adică trebuie să o analizăm în întregul ei, de la contextualizarea înscrisurilor la critica filologică și la înțelesurile pe care le poate ea favoriza, la interpretările din timpul său și din timpuri următoare și așa mai departe. Este motivul serios pentru care inserăm aici un studiu dedicat. Este esențial să vedem cît de întemeiat vorbim despre această inițiere a temei.

I. Situația cercetării

1. Evaluare. Dimensiuni și proporții

De ce această cercetare? Constatăm că erudiția ultimelor două secole a generat o imensă operă de exegeză consacrată, aparent ridicol, unui număr de aproximativ 160 de versuri pierdute, uitate, regăsite, care mai sînt și lacunare, menționate în contexte incerte, corupte de copiști, disparate și obscure, greu de corelat și de interpretat. Nici un filosof preso­cratic nu s-a bucurat de o asemenea atenție și de o asemenea muncă pasionată, nici unul nu a fost pus în relație cu întreaga filosofie greacă și cu fundamentele gîndirii teoretice așa cum s-a întîmplat cu Parmenide. Această dispro­porție poate fi amplu și sistematic motivată deși rațiunile studiului au fost foarte diferite pentru mulți dintre cercetătorii și filosofii dedicați lui.

Poemul exercită un fel de fascinație curioasă pentru epoca noastră, pentru un mediu filosofic obosit, care se manifestă de regulă sceptic și relativist. Ea pare a fi reflexul tîrziu al paradoxiei încercate de mințile grecilor de acum 26 de secole, consemnată atît de tensional în dialogurile lui Platon. Îndemnul „înapoi la Platon” a însemnat în mare măsură și „înapoi la Parmenide”.

Parmenide reprezintă într-adevăr limita regresiei în cercetarea metafizică, așa cum ne învață cu dreptate ultimul ei mare căutător, Martin Heidegger. Atracția pe care o exercită începutul gîndirii a ceea ce este în mod absolut început ține de psihologia metafizicianului îmbrăcat în hainele de cercetare ale științei metodice. El resimte cu gravitate consecințele crisis-ului parmenidian și încearcă să dezlege prin incursiuni istorice nespusul unui adevăr, în fond, atemporal, care-i provoacă sensi­bilitatea și spiritul într-un mod estetic. Acest interes nu este însă evident.

Aparent, imensele progrese pe care le-a făcut cercetarea metodică ar corespunde unui interes strict istoric stimu­lat de legenda impor­tanței epocale și universale pe care poemul a avut-o față cu disciplina gîndirii teoretice. Un exeget impor­tant a ajuns de curînd la concluzia că singurul acord unanim între comentatori îl formează afirmația că gîndirea lui Parmenide a avut o repercusiune bruscă, strălucitoare și neliniș­titoare asupra spiritului contemporanilor și a succcesorilor săi imediați. Acest acord este un fapt pozitiv care motivează cercetarea la nivelul studiilor clasice și filosofiei vechi, dar nu și disproporția preocupării în raport cu ceilalți și varietatea tipurilor de analiză care angajează o tematică anacronică, fundamentală și azi. Problema nivelelor și tipurilor de cerce­tare ca și a metodologiilor aplicate merită o revenire clarificatoare [2].

Întrucît reveriile metafizice nu mai sînt la preț în zilele noastre este mai bine să ne întrebăm de la început în spirit realist și critic care este, de fapt subiectul acestei întinse dezbateri? Constatăm că în fapt este vorba despre o persoană și o operă, amîndouă fantomatice; în rest, este lucrarea tradiției și a comentatorilor care decupează sau creează contexte de relaționare. Se pune mai departe întrebarea dacă această cercetare nu este ea însăși este una morganatică și dacă nu cumva se va stinge repede în suflul timpurilor noi? Cui prodest această cercetare?

Parmenide a fost un filosof grec de la începutul secolului al V-lea î.Hr., fondator al „Școlii din Elea”. Este recunoscut ca fiind primul gânditor din istoria culturii occidentale care a exprimat clar dualismul fundamental existent în Univers între Ființă și Aparență. Pentru Parmenide, filosofia studiază aspectele interioare, esențele, și metoda (Nous) de a ajunge la Ființă.

 Context cultural

Parmenide s-a născut în oraşul Elea, de pe coasta sudică a Peninsulei Italice, în anul 515 î.Hr. A studiat doctrinele filosofice ale predecesorilor săi, Thales, Heraclit și Pitagora.

Se menționează că a avut un maestru pitagoreic, Aimenias, de la care a învăţat metoda deductivă, utilizată ulterior în lucrările sale.

Numele lui Parmenide este asociat și cu legile foarte bune pe care le-a dat concetățenilor săi.

Discipolii cei mai apropiați au fost Melissos din Samos și Zenon din Elea.

Influenţa lui Parmenide asupra filosofilor care i-au urmat se regăseşte în lucrările lui Empedocle, Anaxagoras şi ale Atomiştilor. O puternică influenţă a avut și asupra operei lui Platon, care exprimă ideile acestuia mai ales în dialogurile Parmenide, Theaitetos, Republica și Sofistul.

Ediție îngrijită de prof. univ. dr. Ion Bănșoiu

Prof. univ. dr. Ion Bănşoiu (n. 1950) şi-a susținut doctoratul în filosofie în cadrul Universității din București în anul 1987 cu o teză de filosofie antică greacă. De-a lungul carierei, interesele sale de cercetare şi predare s-au concentrat în domeniile: filosofia culturii, antropologie, cercetare interdisciplinară a culturilor tradiţionale, originile filosofiei europene. A publicat monografii despre Parmenide, Heraclit, sofişti, Aristotel etc, precum şi numeroase articole în reviste de specialitate, preponderent pe teme de filosofie antică greacă. Prof. univ. dr. Ion Bănşoiu este fondator şi director al Editurii Paideia.

Traducerea Fragmentelor lui Parmenide de Raluca Grigoriu

Traducerile anexelor de Paul Friedländer și prof. univ. dr. Sorin Vieru

Paul Friedländer (1882-1968) a fost un cunoscut filolog german specializat în literatura clasică. A studiat cu marele reprezentant al filologiei clasice, Ulrich von Wilamowitz Moellendorff, la Universitatea din Berlin. A fost profesor la Universitățile din Berlin, Marburg și Halle. A demisionat în 1935 la presiunile regimului nazist, iar în 1938 a fost deținut într-un lagăr de concentrare. După eliberare, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde va preda la Universitatea John Hopkins, apoi la Universitatea din California (UCLA). A devenit cunoscut pentru interpretarea originală a operelor lui Platon.

Prof. univ. dr. Sorin Vieru este doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti din anul 1973 cu o teză din domeniul logicii. Este specializat în logică formală şi istoria logicii, însă activitatea sa de cercetare a vizat şi filosofia politică, în special cea antică (Platon). Principalele sale publicaţii au abordat teme de logică şi ontologie (Aristotel, Wittgenstein, Frege, Boole). De asemenea, a tradus în limba română opere de Platon, Carnap sau Marcuse. Prof. univ. dr. Sorin Vieru este coordonator de doctorat şi Profesor Emerit în cadrul Facultăţii de Filosofie.

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și pot fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Ediția include o bibliografie selectivă. Include, de asemenea, un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată emblematică și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală).

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.