Peripeţiile bravului soldat Švejk - Jarošlav Hašek Traducere din limba cehă de Jean I. Grosu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut si s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Încadrarea în serii și colecții: ediție magnum

I – Intervenția bravului soldat Švejk

în Războiul Mondial

– Care va să zică, ni l-au ucis pe Ferdinand, i se adresă menajera dom­nului Švejk care – după ce părăsise cu ani în urmă serviciul militar, fiind declarat tâmpit iremediabil de către comisia medicală militară – trăia acum din negoțul de câini, niște pocitanii de cotarle vagabonde, cărora le ticluia pedigriuri false.

În afară de această ocupație, suferea de reumatism și tocmai își ungea genunchii cu alifie camforată.

– Pe care Ferdinand, doamnă Müllerová? întrebă Švejk continuând să-și maseze genunchiul. Eu cunosc doi. Unul, servitor la droghistul Pruša, care a băut o dată, din greșeală, o sticlă cu ulei de păr, celălalt, Ferdinand Kokoška, care adună căcăței de câine.

Nu-i nici o pagubă, nici de unul, nici de altul.

– Dar, conașule, e vorba de domnul Ferdinand, arhiducele de la Kono­pište, ăla gras și cucernic!

– Maica ta Cristoase, strigă Švejk, asta-i bună! Și unde i s-a întâmplat asta, mă rog, domnului arhiduce?

– La Sarajevo, conașule, știți, cu revolverul: Trecea pe acolo cu arhi­ducesa lui, în automobil.

– Ia te uită, doamnă Müllerová, în automobil! Păi, te cred, un domn ca el își poate îngădui asta și nici prin minte nu-i trece cât de tragic se poate sfârși o plimbare cu automobilul. Și încă la Sarajevo; în Bosnia, care va să zică, doamnă Müllerová. O fi isprava turcilor. Da, da, n-ar fi trebuit să le luăm Bosnia și Herțegovina. Să știi că asta e, doamnă Müllerová... Care va să zică, domnul arhiduce e acum în împărăția cerului. S-a chinuit mult?

– Domnul arhiduce și-a dat duhul numaidecât, conașule. Cu revol­verul nu-i glumă. Nu demult, la noi la Nusle, un domn s-a jucat cu revol­verul; și-a împușcat toată familia și pe deasupra și portarul care se dusese să vadă cine trage la etajul trei.

– Unele revolvere, doamnă Müllerová, nu iau foc, nici în ruptul capului. Sunt de felurite feluri. Ei, dar pentru domnul arhiduce și-au cum­părat, desigur, ceva mai bun și m-aș prinde că omul care i-a făcut-o s-a îmbrăcat frumos pentru treaba asta. Gândește-te numai: să tragi în domnul arhiduce e lucru mare. Nu merge să-l împuști ca braconierul pe pădurar. Întâi și-ntâi, cum te înfățișezi înainte-i? Pentru că nu-i îngăduit să te apropii în zdrențe de un domn ca dânsul. Trebuie să ai țilindru, dacă vrei să nu-ți puie polițistul mâna-n guler.

– Cică ar fi fost mai mulți, conașule.

– Păi, cred și eu, doamnă Müllerová, spuse Švejk, isprăvind cu masa­jul; dacă dumneata ai vrea să-l împuști pe arhiduce sau pe împărat, de bună seamă că te-ai sfătui mai întâi cu cineva. Unde-s mulți, și minte-i mai multă: unul zice una, altul, alta, și așa se face treaba, cum spune și imnul nostru. Principalul e să pândești momentul când îți trece pe dinainte un asemenea domn. Așa s-a întâmplat, dacă îți mai amintești, cu domnul cela, Lucheni, care a înjunghiat-o pe răposata noastră Elisabeta cu stiletul... în timp ce se plimbau împreună. Te mai poți încrede în cineva? De-atunci nici o împărăteasă nu mai iese la plim­bare! Ei, dar soarta asta îi așteaptă și pe alții. Și-o să vezi, doamnă Müllerová, or să ajungă și la țar, și la țarină, și poate că, ferească Dumnezeu, chiar la împărat, dacă de pe acu’ au început-o cu nepotu-su. Bătrânul are mulți dușmani. Chiar mai mulți decât Ferdinand. Cum spunea mai deunăzi un domn, la cârciumă: are să vie vremea când împărații or să pice unul după altul, și nici procurorul-general n-o să-i scape. Pe urmă, neavând cu ce plăti consumația, cârciumarul s-a văzut silit să-l dea pe mâna poliției. Doar domnul i-a ars cârciumarului o palmă și polițaiului două. L-au ridicat cu duba și l-au dus să se trezească. Da, doamnă Müllerová, multe se mai întâmplă în ziua de azi! Asta-i o pierdere grea pentru Austria. Când eram militar, un infanterist l-a împușcat pe căpitan. Și-a încărcat flinta și s-a dus la cancelarie. I-a spus că n-are ce căuta acolo, dar el îi dădea într‑una că trebuie să-i vorbească domnului căpitan. Căpitanul a ieșit afară și cât ai zice pește i-a ars două perechi de palme. El a pus mâna pe flintă și l-a găurit drept în inimă.

Glonțul a ieșit prin spinarea domnului căpitan și-a mai făcut și pa­guba în cancelarie; a spart o sticlă cu cerneală și s-au pătat actele oficiale.

– Și ce s-a întâmplat cu soldatul? întrebă după un răstimp doamna Müllerová, în vreme ce Švejk se îmbrăca.

– S-a spânzurat cu cozondracii, spuse Švejk, periindu-și pălăria tare. Și, când stai să te gândești, nici nu erau cozondracii lui. Îi ceruse împrumut de la un gardian – cică-i cad pantalonii. De ce? Să aștepte până l-or împușca? Știi, doamnă Müllerová, în situații d-astea toți își pierd capul. Pe gardian l-au degradat și i-au mai dat șase luni de închisoare. Dar nu le-a făcut pe toate. A șters-o în Elveția și azi face pe predicatorul în nu știu ce biserică. Azi, doamnă Müllerová, nu sunt mulți oameni cinstiți pe lume. Eu cred că și domnul arhiduce Ferdinand s-a înșelat în privința omului care l-a împușcat la Sarajevo. A văzut și el un domn acolo și și-o fi zis că e un om cumsecade dacă strigă ura. Și când colo, domnul acela l-a doborât. Câte gloanțe i-a tras, unul sau mai multe?

– Gazetele scriu, conașule, că domnul arhiduce era ciuruit. A des­cărcat în el toate gloanțele.

– Da, treaba asta se face foarte repede, doamnă Müllerová, grozav de repede. Eu, pentru o treabă ca asta, mi-aș cumpăra un browning. Pare o jucărie, dar poți împușca cu el, în 2 minute, douăzeci de arhiduci, slabi sau grași, la alegere. Cu toate că, între noi fie vorba, doamnă Müllerová, într‑un arhiduce gras nimerești mai ușor decât într-unui slab. Îți aduci aminte, când și-au împușcat regele în Portugalia? Și acela era un bondoc. Cred și eu: unde s-a mai văzut rege slab?... Ei, acu’ eu mă duc la cârciuma „U Kalicha” și, dacă o veni careva după foxterierul pentru care am luat arvună, spune-i că e la crescătoria mea de la țară, că i-am tăiat de curând urechile și că nu poate fi transportat pân-ce nu i s-or vindeca; nu de alta, da’ să nu răcească. Cheia las-o la portăreasă.

În cârciuma „U Kalicha” nu era decât un singur mușteriu: agentul secret Bretschneider, de la Siguranță. Cârciumarul Palivec spăla farfurioa­rele, în timp ce Bretschneider încerca zadarnic să-l tragă de limbă.

Palivec era cunoscut ca spurcat la gură; expresiile cur și căcat îi reve­neau pe limbă la fiecare două vorbe. În același timp, era însă și un om citit și nu pierdea prilejul să recomande tuturor pasajul în care Victor Hugo pome­nește de ultimul cuvânt adresat englezilor de comandantul vechii gărzi a lui Napoleon, în bătălia de la Waterloo.

– Frumoasă vară, nu-i așa? începu vorba Bretschneider.

– Ca un căcat, răspunse Palivec, aranjând farfurioarele în galantar.

– Mare bine ne-au făcut ăia, la Sarajevo, reluă Bretschneider fără să pară convins.

– Care Sarajevo? întrebă Palivec. Vinăria din Nusle? Acolo, în fiecare zi e câte o încăierare; așa-i la Nusle.

– La Sarajevo, în Bosnia, domnule cârciumar! Acolo l-au împușcat pe arhiducele Ferdinand. Ce ai de zis?

– Eu unul nu mă bag în daravelile astea; n-au decât să mă pupe-n cur cu toții, răspunse cuviincios domnul Palivec aprinzându-și luleaua. Într-o treabă belalie ca asta, nu-i greu să-ți frângi gâtul. Eu sunt negustor; dacă vine cineva și cere bere, îi dau bere. Sarajevo, politică, arhiduce răposat... nu-s de nasul nostru; asta nu poate duce decât la Pankrac.

...

Bravul soldat Švejk la Direcția poliției

Atentatul de la Sarajevo umpluse cancelaria prefecturii de poliție cu acuzați. Oamenii erau aduși pe rând, și bătrânul inspector le zicea cu blândețe:

– O să vă iasă Ferdinand pe nas!

În una din numeroasele celule de la etajul întâi, în care a fost condus, Švejk găsi o societate de șase inși. Cinci ședeau în jurul mesei, iar într-un ungher, pe pat, stătea retras un bărbat între două vârste, vrând parcă să se izoleze de ceilalți.

Švejk îi întrebă pe fiecare de ce sunt arestați. Cei cinci din jurul mesei i-au răspuns aproape la fel: „Pentru Sarajevo”; „din pricina lui Ferdinand”; „din cauza asasinării arhiducelui”; „pentru Ferdinand”; „pentru că l-au executat pe arhiduce la Sarajevo”. Al șaselea, care se ținea deoparte, răs­punse că el n-are nici în clin, nici în mânecă cu ceilalți, și nu vrea să fie bănuit, el aflându-se acolo numai pentru tentativă de omor și jefuirea unui bătrân din Holice.

Švejk se așeză la masă în grupul conspirator ilor, care își povesteau, pentru a zecea oară, cum au intrat în dandana.

Năpasta îi lovise pe toți, în afară de unul, fie la cârciumă, fie la vină­rie, fie la cafenea. Excepție făcea numai un domn din cale-afară de gras, cu ochelari și cu ochii plânși. Fusese arestat la el acasă, deoarece cu două zile înainte de atentatul din Sarajevo plătise la restaurantul „U Brejšky” consumația la doi studenți sârbi de la Politehnică și fusese văzut apoi de detectivul Brix, beat, în tovărășia lor la „Montmartre” în strada Retěz, unde de asemeni plătise pentru ei, după cum a confirmat sub proprie semnătură, în procesul-verbal. La toate întrebările puse la comisariatul de poliție cu prilejul anchetei preliminare, el răspunse stereotip, văicărindu-se:

– Eu țin o papetărie!

La care primea același răspuns stereotip:

– Asta nu vă dezvinovățește.

Domnul cel scund, profesor de istorie, dăduse de belea într-o vinărie, în vreme ce expunea proprietarului vinăriei istoricul diferitelor atentate. Fusese arestat tocmai în clipa când rezuma analiza psihologică a fiecărui aten­tat prin cuvintele:

– Ideea atentatului e simplă ca oul lui Columb.

– Tot atât de simplă, precum ai să înfunzi dumneata Pankracul, îl com­pletă comisarul, la interogatoriu.

Al treilea conspirator era președintele societății de binefacere „Dobro­mil” din Hodkovičky. În ziua în care se săvârșise atentatul, „Dobromil”-ul organizase o serbare urmată de un concert, în grădină. În timpul serbării s-au pomenit deodată cu un sergent de jandarmi, care îi somă pe partici­panți să se împrăștie, amintindu-le că Austria e în doliu, la care președintele „Dobromil”-ului îi răspunse blajin:

– Aveți numai o clipă răbdare, până se termină de cântat „Hei, Slovane”.

Acum stătea cu capul în mâini și se tânguia:

– În august avem alegerea noului prezidiu. Dacă nu sunt acasă până atunci, te pomenești că nu mă mai aleg. Am fost de zece ori președinte. Aș muri dac-aș păți o rușine ca asta.

Ciudată festă mai jucase răposatul Ferdinand celui de-al patrulea ares­tat, un om așezat, de o lealitate ireproșabilă.

Două zile încheiate evitase orice discuție în legătură cu Ferdinand, până când într-o seară, la cafenea, la o partidă de cărți, tăind riga de ghindă cu atuul, un șapte de tobă, strigase:

– Șapte gloanțe, ca la Sarajevo.

Cel de-al cincilea, arestat – după propria-i mărturisire – tot din pricina asasinării domnului arhiduce la Sarajevo, avea și acum părul și barba zbâr­lite de spaimă, ceea ce îl făcea să semene cu un grifon.

În restaurantul unde fusese agățat nu numai că nu scosese o vorbă, dar nu citise nici măcar ziarele, care relatau despre asasinarea lui Ferdi­nand. Ședea la masă singur-singurel, când un domn oarecare se apropie, luă loc în fața lui și începu să-l întrebe repezit:

– Ați citit?

– N-am citit.

– Știți ceva despre asta?

– Nu știu.

– Dar știți despre ce e vorba?

– Nu știu, nu mă interesează.

– Totuși ar trebui să vă intereseze.

– Nu știu ce ar trebui să mă intereseze! Eu îmi fumez trabucul, beau câteva halbe, mănânc și nu citesc ziarele. Ziarele mint. La ce bun să-mi fac sânge rău?

– Așadar, nici asasinatul de la Sarajevo nu vă interesează?

– Pe mine nu mă interesează nici un fel de asasinat, fie el la Praga, la Viena, la Sarajevo sau la Londra. Pentru asta există autorități, tribunale și poliție. Dacă se întâmplă câteodată, pe undeva, să fie ucis careva, așa-i trebuie; de ce-i atât de bleg și imprudent să se lase omorât?

Acestea au fost ultimele lui cuvinte, în menționata convorbire. De atunci nu face decât să repete cu voce tare, din 5 în 5 minute:

– Sunt nevinovat, sunt nevinovat.

Aceste vorbe le strigase și în poarta prefecturii de poliție, le va repeta și în drum spre tribunalul din Praga, și tot cu ele va intra și în temniță.

După ce ascultă toate aceste teribile povestiri de comploturi, Švejk socoti că n-ar strica să-i lămurească pe toți, asupra situației lor disperate.

– Da, e rău de noi, începu el cu vorbe blajine, și vă înșelați când spu­neți că vouă, nouă tuturor, nu ni se poate întâmpla nimic. Pentru ce, mă rog, avem poliție, dacă nu ca să ne pedepsească pentru gurile noastre sparte? Când trăim vremuri atât de primejdioase, încât se împușcă arhiducii apoi nimeni nu trebuie să se mai mire că e dus la poliție. Toate astea se fac de ochii lumii, ca să se facă vâlvă în jurul înmormântării lui Ferdinand. Cu cât vom fi mai mulți, cu atât mai bine și mai frumos. Când eram ostaș, ne pomeneam uneori cu jumătate din companie la arest. Și câți nevinovați n-au fost osândiți; și nu numai în armată, ci și la tribunalele civile. Îmi amin­tesc cum odată a fost osândită o femeie, pentru că își gâtuise gemenii abia născuți. Cu toate că s-a jurat ea că nu putea să sugrume gemenii, pe motiv că nu născuse decât o fetiță pe care a gâtuit-o fără să-i pricinuiască nici o durere, tot pentru dublu asasinat a fost osândită. Tot așa, cu un țigan din Zaběhlice, și el nevinovat. Se furișase în noaptea de Crăciun în dugheana unui băcan. A jurat că voia numai să se-ncălzească; dar nu i-a folosit la nimic. Odată încăput pe mâna tribunalului, s-a terminat, e rău. Dar răul e necesar. S-ar putea să nu fie toți oamenii chiar atât de pușlamale pe cât s-ar crede; dar cum să deosebești astăzi pe cel bun de o haimana, mai ales pe vremurile astea, când l-au făcut zob pe Ferdinand? Când eram eu ostaș, la noi la Budějovice a fost împuș­cat în pădure, în spatele câmpului de exerciții, câinele domnului căpitan. Cum a aflat căpitanul de isprava asta, ne-a chemat pe toți, ne-a aliniat și a ordonat să ne numărăm din zece în zece, iar al zecelea să iasă din front. Se-nțelege că și eu eram printre cei năpăs­tuiți, că eram al zecelea, da’ am stat smirnă, fără să clipim măcar. Căpitanul a trecut de câteva ori prin fața noastră și numai ce-l auzim: „Haimanalelor, potlogarilor, hiene tărcate ce sunteți! Îmi vine să vă snopesc în bătaie pentru câinele ăsta, să vă tai în bucățele, să vă fac tăiței, să vă împușc și să vă fac saramură. Dar, pentru că sunt om bun, vă dau la toți zece zile de arest.” Vedeți? Și-atunci era vorba de un cățel, pe când acum e vorba de însuși domnul arhiduce! Uite pentru ce e necesară teroarea. Doliul ăsta își are și el rostul lui.

Jaroslav Hašek (1883-1923) a fost un jurnalist şi scriitor ceh cunoscut, în special, pentru romanul său Peripeţiile bravului soldat Svejk.

Jaroslav Hašek s-a născut la Praga, în 1883. A absolvit la nouăsprezece ani Academia Comercială din Praga. A început să publice de timpuriu articole anarhiste. În 1907 a devenit editorul ziarului anarhist Komuna. După o ce a încercat să se sinucidă, a fost internat într-un spital de boli mintale, unde a adunat material pentru scrierile sale. În 1915 s-a înrolat în armata austriacă. Multe dintre Peripețiile bravului soldat Švejk au fost inspirate din această experiență și de atmosfera Primului Război Mondial. În septembrie 1915 unitatea sa a fost decimată și Jaroslav Hašek s-a predat rușilor. A fost întemnițat în Ucraina și Urali. În 1918 a trecut de partea bolșevicilor, care l-au avansat în grad.

A debutat cu Májové výkřiky, în 1903. A urmat Kdyz clovek spadne v tatroch în 1912, Bravul soldat Švejk și peripețiile lui în primul război (1912), Tri muzi se zralokem (1920), Osudy dobrého vojáka Švejka za světové války (1920-23).

A murit la 3 ianuarie 1923.

Traducere din limba cehă de Jean I. Grosu.

Jean Grosu (1919-2007) este un traducător de limbă cehă şi slovacă. Urmează şcoala primară şi Liceul „A.T. Laurian" din Botoşani. Între anii 1946 şi 1948 a fost student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Cunoscător din familie al limbilor franceză şi germană, învaţă şi limba cehă în urma unui concurs organizat de o fabrică din Zlin (Cehoslovacia), care dorea să deschidă o întreprindere chimică în România. Frecventează astfel, vreme de şase luni, un curs intensiv de limba cehă şi apoi studiază chimia industrială la şcoala „T.G. Masaryk" din Zlin. În timpul petrecut în Cehoslovacia a citit romanul lui Jaroslav Hasek, Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial şi a început să se familiarizeze cu literatura cehă.

A fost secretar de redacţie la Contemporanul (1946-1953), apoi ca redactor la Gazeta literară, Luceafărul, Viaţa românească, între 1953 şi 1963 a lucrat la secţia culturală a Ambasadei Cehoslovaciei la Bucureşti. Debutează publicistic în Contemporanul şi colaborează la Tânărul scriitor, Teatrul, Gazeta literară, Secolul 20, Tribuna, Magazin, Urzica, Almanahul literar, Viaţa românească şi Magazin istoric .

A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri (de patru ori), Premiul Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia (1968), Premiul Ministerului Culturii (Praga, 1976), Medalia „Karel Capek" a Uniunii Scriitorilor Cehi (1990), Medalia de aur a Societăţii pentru Relaţiile cu Străinătatea (1991), Premiul de Excelenţă „Fidelitas" al Editurii Univers (1999), Marele Premiu Bohemica (2000).

Grosu are o contribuţie fundamentală la traducerea literaturii cehe şi slovace în limba română. Dacă înaintea demersului său erau cunoscuţi în versiuni româneşti doar Karel Capek (romanul Mama) şi Frantisek Langer(Cămila prin urechile acului), iar romanul Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial de Jaroslav Hasek apăruse într-o ediţie abreviată, de doar o sută de pagini şi cu titlul Păţaniile unui tâmpit, Grosu avea să traducă în mod sistematic, urmând un adevărat program, din opera scriitorilor cehi şi slovaci Vaclav Havel, Bohumil Hrabal, Peter Karvas, Milan Kundera, Jiri Marek, Ladislav Mnacko, Jan Otcenasek, Ladislav Tazky, Natasa Tanska. El face parte dintre acei traducători pentru care transpunerea unei pagini literare într-o altă limbă înseamnă totodată interpretare. 

Romanul lui Hasek, carte care i-a schimbat destinul, a cunoscut, prin Grosu, care a colaborat la traducerea din 1956 cu Al. O. Teodoreanu, o tălmăcire atât de reuşită încât, observă Sorin Titel, „vorbele lui Svejk sună atât de viu în traducere, încât putem spune fără să greşim că bravul soldat Svejk a învăţat, de fapt, să vorbească româneşte”. Unele scrieri i-au pus probleme deosebite de transpunere, ca literatura lui Hrabal, al cărei stil, scrie traducătorul, este feroce pentru cine se încumetă să o abordeze: „fraze de câte două-trei pagini sau povestiri într-o singură frază!” Pentru că unii scriitori, din a căror operă a tradus, precum Vaclav Havel, Milan Kundera şi Bohumil Hrabal, erau atunci interzişi în ţara lor, însuşi traducătorul a devenit acolo persona non grata. 

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și poate fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Ediții speciale Magna sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.