Cât vezi cu ochii. Despre construirea de imagini - Costin Popescu

[motto]

Efectele asupra câinelui ale vieții lui cu omul i se citesc în ochi, adesea capabili de o bogăție expresivă mai mare decât ai omului însuși. Ochii unui poodle francez simțitor, de pildă, pot străluci cu așa bucurie curată și se pot umbri cu așa adâncă seriozitate încât să tulbure stăpânii lumii, care au pierdut calea spre atâtea dintre magiile simple. Atâta vreme și-a ascuns omul sentimentele și și-a înregimentat emoțiile, că o parte din însemnata însușire a firescului i s-a șters din veselie și solemnitate. Câinele o știe, cred. O poți constata în ochii lui, uneori când stă întins și se uită la tine cu o privire lungă, plină de păreri de rău.

James Thurber

***

Înainte de a examina felul cum câmpurile vizuale pot fi modelate de privirea personajelor care le populează, aş vrea să amintesc că privirea este mai frecvent cercetată ca factor de calificare plastică a unei persoane decât ca factor modelator al unui câmp vizual. Cu alte cuvinte, privirea interesează preponderent ca element component al portretului. Voi zăbovi asupra acestei chestiuni pentru că anumite aspecte ale ei le pot lumina pe acelea ale chestiunii care mă preocupă (între cele două funcţii ale privirii sunt întrepătrunderi).

Problematica portretului (aspecte tehnice, compoziţionale, ideologice etc.) poate fi relativ comod prezentată cu ajutorul unor perechi de termeni: reprezentarea trebuie să fie un document, cât mai apropiat de obiectul material care îl inspiră, sau o interpretare mai mult sau mai puţin personală a obiectului respectiv? reprezentarea trebuie să reţină dimensiunea socială a persoanei reprezentate sau să caute să releve viaţa ei psihică? reprezentarea trebuie să-şi caute expresivitatea în constanţa trăsăturilor definitorii, eliberate de vreo contingenţă, ale persoanei reprezentate sau în fulguranţa unei trăiri pasagere, dar de mare intensitate, în stare să dezvăluie aspectele ascunse ale unei personalităţi? etc. E uşor de constatat că practicile plastice care alimentează aceste alternative se manifestă în epoci şi pe perioade diferite din istoria artei; de asemenea, că există o considerabilă remanenţă a practicilor în cauză, care duce la întrepătrunderi. Oricum, alegerile creatorului de portret îşi caută locul în continuum-uri cărora respectivele perechi le sunt extreme.

Opțiunile presupuse de perechile de termeni de mai sus se leagă de viziunea asupra omului și de concepția privind menirea artistului. Dar un creator de câmp vizual mai are de făcut o altă serie de opțiuni, care țin de gândirea și tehnica plastică, în reprezentarea unei persoane: formă întreagă, „din cap până-n picioare”, sau fragmentară (de obicei bust)? formă unitară (forma are capul orientat perpendicular pe linia umerilor și privirea dirijată perpendicular pe linia respectivă) sau sfărâmată (corpul orientat într-o direcție, capul într-alta, privirea într-alta)? forma este reprezentată din față, din profil sau din trei sferturi? fundalul pe care se detașează forma este monocrom, alcătuit din elemente decorative, „realist“ (și mai mult sau mai puțin tulbure) etc.?

Un inventar de asemenea perechi de termeni ar putea susține diferențieri expresive între un număr cât de mare de portrete. Trec în revistă aspecte pe care le ridică unele dintre perechile de termeni pomenite (opțiunile în interiorul fiecărei perechi produc considerabile nuanțări de semnificații).   

Nu sunt multe feluri în care poate fi reprezentat un chip: frontal, din profil, din trei sferturi, fiecare cu faimoase ilustrări şi rafinate comentarii. Semnificaţiile reprezentării frontale pot fi foarte diferite. Pe un blazon, capul de animal văzut frontal transmite forţă, agresivitate, încearcă să impresioneze persoana care priveşte însemnele nobiliare. Este cu siguranţă aici un fundament etologic: privirea este unul dintre instrumentele regulatorii ale agresivităţii intraspecifice; aţintită în ochii congenerului, ea semnalează agresivitate; privirea abătută de la congener: absenţa „intenţiei” agresive (cu inhibarea la congener a agresivităţii) etc. (Morris, 1986: 113-116) Monarhii, siguri de puterea lor declarată infailibilă, sunt aceia care privesc în ochii destinatarului, urmărind un efect de dominare (a trebuit să treacă mult până la ataşarea la această schemă a altor efecte, precum acela de unfitness din, de pildă, autoportretele lui Schoenberg). Nu înseamnă că privirea unei persoane care este abătută în altă direcţie decât aceea în care se află artistul / destinatarul este o privire timorată; poate fi doar o privire inconfortabilă, pe care fixarea pe un obiect ar relaxa-o; poate fi o privire care a renunţat să-şi afle un obiect exterior pentru a se întoarce asupra subiectului ei etc. (privirea abătută de la privitor și nefixată a persoanei reprezentate produce adâncime psihică, „viață interioară“, Sarah Bernhardt, fotografiată spre 1860 de Nadar).

Dar orientarea frontală a unei persoane spre o altă persoană mai semnalează respect, grijă, consideraţie etc. ale celei dintâi faţă de a doua, disponibilitate pentru comunicare (sprijin, mângâiere etc.). Această semnificaţie este limpede în icoana bizantină: „Prin frontalitatea lor, personajele din icoană interpelează spectatorul şi îşi dezvăluie starea lor interioară.” (Quenot, 1993: 66) (FIG. 3 – Sf.Teodor Stratilat, biserica Sf.Nicolae, mănăstirea Mamu, Vâlcea) Reprezentarea frontală a interlocutorului divin(izat) deschidea credinciosului speranţa de comunicare.

Se ştie că efigiile de pe primele monete erau predominant profile (Makedonon Protes, sec.II î.e.n., avers); or, „persoana pe care o vedem din profil (...) nu ni se adresează, este în afara controlului şi ne scapă (...); profilul este o viziune obiectivă lipsită de factorul emoţional şi comunicativ al chipului reprezentat frontal.” Aici, privirea era prea puţin avantajată în ansamblul expresiv al feţei, atât de condiţiile tehnice în care se puteau bate monetele (profilul era mai uşor de realizat), cât şi de presiunile ideologice venind de la poziţiile cele mai înalte din ierarhia socială. Aceste presiuni o dezavantajau şi mai mult atunci când se manifestau prin adăugarea la portretul-tip, puternic idealizat, de simboluri menite să îndepărteze cât mai tare conducătorul de supuşii săi: în orient, regele „nu apare decât izolat în strălucirea-i hieratică (magnificence hiératique)”, caracterizat de „misiunea care îl plasează deasupra oamenilor obişnuiţi”.

Profesorul Costin Popescu, fost director al Departamentului de Ştiinţe ale Comunicării de la Facultatea de Litere a UB, s-a ocupat de-a lungul carierei sale şi de literatură, arhitectură, arte vizuale şi patrimoniu, în orizontul larg al „construirii de imagini”. A predat comunicare publică, teorie a publicităţii şi retorică vizuală şi la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” şi la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti. Are la activ volume, studii, rubrici de articole despre spaţiul public, despre publicitate, despre arhitectură, despre „construirea de imagini”, într-o epocă adeseori caracterizată drept o „competiţie de imagini” sau chiar drept un continuu „război al imaginilor”.

Costin Popescu a publicat la Editura Paideia cartea Expresivitate publicitară în anul 2022.