Mutația semnelor - René Berger

UN CONCEPT NOU TEHNOCULTURA

Prezenţa tehnicii şi a uluitoarelor performanţe aplicative ale ştiinţei în eîmpul vieţii, gesturilor şi gândurilor noastre este un fapt de domeniul evidenţei imediate. Iconosfera lumii contemporane – se poate spune – este acaparată şi dominală autoritar de o tehnică generatoare, în lanţ, de tehnici cu efecte acceleratorii asupra ritmului de evoluţie şi dezvoltare a culturii şi civilizaţiei contemporane. Aceste modificări de ritm – generate, în ultimă analiză, de -nivelul şi exigenţele vieţii sociale – solicită cu insistenţă modificări cu deosebire în planul capacităţii de adaptare a fiinţei umane. Contextul experienţelor perceptive în care omul contemporan se găseşte angajat presupune, în primul rînd, o modificare a atitudinii mentale de natură să faciliteze – prin alte concepte decîl cele tradiţionale – înţelegerea fenomenelor nou apărute sau a celor pe cale să apară. Studiul artei actuale – bunăoară – nu mai poate face abstracţie de efectele signaletice pe care le imprimă natura forţelor de acţiune ale epocii noastre, de atmosfera creată în cultură de inserţia acestei factori (descoperirile ştiinţifice şi tehnice, sintezele ştiinţifice şi filosofice, ideologiile ştiinţifice şi politice etc.) şi, în cadrul acesteia, de evoluţia însăşi a concepţiei, a ideii pe care omul şi-o face despre spaţiul şi mediul pe care şi le construieşte.
Actul de creaţie artistică primeşte în acest cadru o nouă ontologie, noi determinări şi dimensiuni, un nou centrai vital şi alte valori în ordine estetică, eticii şi ideologică, instituind, ca urinare, un nou raport între virtualităţile constructive interioare ale artei şi ansamblul structurilor şi fenomenelor exterioare. René Berger – personalitate marcantă în geografia spirituală a Elveţiei contemporane, preşedintele de onoare al Asociaţiei internaţionale a criticilor de artă, director al Muzeului de arte plastice din Lausanne, expert consultant la UNESCO – este de părere că revoluţia tehnico-ştiinţifică actuală nu este, pur şi simplu, un simptom caracteristic, definitoriu pentru nivelul de evoluţie instrumentală a omenirii, ci, mai înainte de toate, un complex fenomenologic în care are loc mutaţia generalizată a semnelor şi, în primul rînd, spulberarea opoziţiei elitare dintre artă, ştiinţă şi tehnică. Mutaţia semnelor – opera sa vizionară, lucrarea în care sînt desfăşurate exhaustiv argumentele şi tezele succint prezentate în Artă şi comunicare (Editară Meridiane, 1976) – ne prilejuieşte contactul – reconfortant – cu gîndirea unui om de cultură lucid, atent cu deosebire la efectele impactului tehnicilor contemporane cu arta, ne familiarizează ou meditaţia de factură dialectică a unui cnitiic de antă după opinia căruia, astăzi, nu mai este posibil să se vorbească despre artă fără să luăm în consideraţie fenomenul derulării accelerate a evenimentelor istorice, fapt care nu impune numai restructurări de adîneime în ordinea strategiilor şi metodelor de cunoaştere, oi, mai întîi, redimensio-narea atitudinii omului în faţa unei lumi care permite multiplicarea fenomenelor la care nu mai putem veni cu măsura gata făcută. Prefacerile care au loc în lumea noastră nu constituie o ameninţare care trebuie Mustrată, ci o realitate care trebuie înţeleasă. Iar de înţeles – observa cu îndreptăţire reputatul critic de artă
elveţian – trebuie să înţelegem că „obiectul cunoaşterii se constituie în condiţii sociale, tehnice, culturale şi politice
determinate”, că „el este produsul final al unui proces pe care avem tendinţa supărătoare să-l ignorăm în numele prea faimoasei distanţări in timp”. Evitind polemicile inutile şi problemele rău puse, René Berger propune ca cercetarea să se angajeze la „nivelul emergenţei”, adică în sla-diul incipient al cristalizării fenomenelor, aşadar în momentul în care ele sînt mai greu de sesizai şi de identificat. Acesta este, dealtminteri, principiul metodic care a prezidat elaborarea Mutaţiei semnelor – lucrare de excepţie în dezbaterile contemporane. De excepţie – spunem – întrucît autorul ei părăseşte căile bătătorite şi procedeele dovedite, omologate, analiza de tip tradiţional şi sistemul cunoscut şi acceptat de concepte în favoarea unor explorări, disocieri şi explicităn menite să contribuie la o clarificare de atitudine a epocii prin semnalarea unor fenomene „despre care se poate spune prea puţin”. In condiţiile lumii noastre – observă Berger – autoritatea a cedat locul 'cercetării, iar siguranţa probabilului. Iar sentimentul că realitatea are o esenţă vizibilă sau invizibilă este în cumpănă...Multă vreme legate de ideea despre absolut şi de primatul gîndirii verbale, conceptele noastre cheie – creaţie, geniu, calitate, obiectivitate – se relativizează din ce în ce mai mult în şi prin mijloacele mass-media. Este faptul révélait evidenţei de către t ran s cui turaţia generalizată la care asistăm.”
Luînd, aşadar, act de mutaţiile şi deplasările extraordinare ce s-au produs în sfera culturii şi civilizaţiei contemporane, René Berger şi-a propus să exploreze legăturile dintre artă şi lumea ştiinţei şi tehnicii, efectele inedite care apar in raporturile artei ou mijloacele comunicării de masă îndeosebi. Intenţia fundamentală a autorului lucrării constă în punerea în lumină – ca şi Marshall McLuhan în Galaxia Gutenberg (Editura Politică, 1976) – a rolului şi funcţiilor mijloacelor comunicaţiei de masă în restructurarea actului şi atitudinii culturale în general, în restructurarea judecăţii şi sensibilităţii estetice (a spectatorului) în special, pornind de la întrebarea „cum – în aceste condiţii – ceea ce se numeşte artă începe să existe pentru mine, pentru alţii, pentru noi?”
Principala grijă pe care autorul a avut-o în scopul formulării unui răspuns adecvat acestei chestiuni a fost, în primul rînd, aceea de a determina condiţiile în care arta este astăzi difuzală. Aceasta întrucît – notează René Berger – „cunoaşterea nu trece de la o situaţie istorică la alta, nici de la o tehnică la cealaltă, nici de la un circuit de informaţie la un altul fără ca ceva esenţial să înceapă să se.schimbe”. In acest sens, şi în perspectiva semnalată, autorul Mutaţiei semnelor acordă o deosebită atenţie reproducerii şi dezvoltării tehnice a acestui mijloc de difuziune, raportului dintre reproducere şi producţie, precum şi funcţiilor reproducerii. Reproducerea re-dimensionează sensibilitatea perceptivă – spune René Berger – instituind noi raporturi, de pildă, între percepţia directă şi percepţia indirectă, între conştiinţa-prezenţă directă (Gioconda văzută la Luvru) şi conştiinţa-prezenţă indirectă (acelaşi tablou văzut în reproducere) sau între conştiinţa prezenţă diferită (utilizarea discului) şi conştiinţa-prezenţă imediată (audiţia în sala de concert). In acest fel, experienţa originalului este înlocuită cu experienţa originală a reproducerilor, care generează tehnici specifice de recepţie. Fie şi numai din acest mod de a pune şi gîndi problema, rezultă că, spre deosebire de numeroşi gînditori – filosofi, esteticieni şi sociologi – care vedeau în reproducere şi multiplicare numai actul prii) care se distruge „aura” operei de artă, René Berger se situează pe poziţii teoretice suple şi constructive, dialectice. Copierea, reproducerea şi multiplicarea nu constituie, susţine el, o primejdie pentru artă. Dimpotrivă, avem a face cu o realitate inedită în cîmpul culturii, întrucît reproducerea, în general, nu se epuizează în funcţia ei referenţială. Ea îşi are forma, greutatea şi materia ei şi, ca urmare, trebuie tratată ca atare. Iar aceasta pentru că „multiplul” scapă evaluării de tip tradiţional a originalului. Multiplul –adaugă René Berger – corespunde conştiinţei-prezenţă indirectă şi aparţine mass-mediei. In acest sens criticul de artă elveţian se întreabă – propunînd o ipoteză do lucru – dacă nu cumva idcca noastră despre cultură mu este pe cale de a fi înglobată într-o cultură oare, de fapt, rezultă mai puţin dintr-o schimbare de concepţie, cît din adoptarea progresivă şi generalizată a comportamentelor de masă. Largi referinţe la „imagistica obiectelor de civilizaţie”, la arta-pop, la arta săracă sau la arta conceptuală, la arta cinetică sau la tehnicile happening-ului sînt, îintr-adevăr, exemple revelatorii în această ordine problematică, chiar dacă ipoteza în discuţie indică pericolul unei poziţii unilaterale, nediferenţiate. Legată de această chestiune, amendabilă mi se pare afirmaţia potrivit căreia „noţiunea de condiţie umană, ideea de permanenţă ca fundament al umanismului, cedează noţiunii de masă, structurilor şi mişcărilor colective de care artiştii ne ajută să luăm cunoştinţă”. Alunecarea de principiu la care ne referim se explică prin faptul că autorul lucrării in discuţie nu pare dispus să pună o limită transformărilor şi răsturnărilor, fapt care îl constrînge să arunce totul într-un şuvoi unificator. Dar dincolo de această opţiune de principiu, René Berger desfăşoară o analiză exemplară a „fenomenelor revelatoare” cum ar fi, de exemplu „cultura amalgam”, o realitate complexă în care „obiecte, lucruri şi fapte, cît şi categorii, clase şi relaţii încetează să se distingă în lumina definiţiilor stabilite prin mijlocirea conceptelor pentru a intra într-un imens proces de hibridare, a căror imagine, mobil şi loc o constituie mass-media”. Şi în acest caz – trebuie să observăm – criticul de artă elveţian aduce şi topeşte totul în procesul comunicării. Lucrurile nu ar mai exista în sine şi nici în aparenţa lor şi nu ar mai depinde de valori care să le fie intrinseci. Ele ar exista – după opinia lui René Berger – „doar în măsura în care fac parte din domeniul comunicării”. Afirmaţie, evident, excesivă şi care, sub raport filosofic, ar putea fi situată în punctul de plecare al fenomenologiei. Nu putem să nu reţinem însă – ca revelatoare pentru stadiul actual de evoluţie a culturii contemporane – fenomenul hibridării, precum şi ideea că, în zilele noastre,..comunicarea este din ce în ce mai mult un fapt de mass-media”. Culturii amalgam, în accepţia da mai sus, îi corespunde o „conştiinţă amalgam”. Acest termen, ca şi primul, dcaltmuiteri, nu trebuie luat în sens peiorativ. Conştiinţa amalgam este actul mental care pune simultan în acţiune directul şi indirectul, ineditul şi diferitul, unicul şi multiplul, identicul şi diferitul.

Cultura amalgam şi conştiinţa amalgam sini, în concepţia lui René Berger, expresia directă şi firească a lehnoculturii.
Acesiîa este conceptul central pe care este clădită Mutaţia semnelor. Pentru a-l circumscrie şi defini, autorul.lucrării
procedează la o analiză detaliată a efectelor („mutaţiilor”) pe care le-a generat „tehnologia galopantă” a secolului XX.
lată-le: De la reproducţie la amalgam, De la arta făcută la arta care se face, De la original la multiplu, De la cultura jixă la cultura mobilă, De la salon la întreprinderea de informare, De la comunicare la multicomunicare, De la agricultură la tehnocultură. De la reflecţia în siguranţă la reflecţia riscată – capitolul în care René Berger pledează, judicios, în spirit dialectic, pentru o atitudine mentală deschisă, pregătită şi aptă să înţeleagă epocile de uluitoare transformări ce vor veni.
Tehnocultură w fi, deci, cadrul nou, complex, implicat nu numai în difuziune, ci, mai ales, în elaborarea comunicării
(alături şi în stirînsă relaţie cu factori de ordin ideologic, politic etc.) idee prin care René Berger înţelege caracterul
institutiv al mass-mediei. Radioul, telefonul şi televizorul – ca să luăm cel mai simplu exemplu oferit în acest sens – nu stau numai la originea accelerării mesajului, ci şi la originea schimbărilor care au loc în conştiinţa receptoare. Turismul în masă – alt exemplu – nu se mărgineşte să transmită mesajele, ci ne face să luăm parte la însăşi emergenţa lor. In acest fel, muzeul imaginar se lărgeşte pe măsura călătoriilor noastre. Structurile sedentare cedează locul structurilor mobile, procese în care percepţia devine prada unei anamorfoze accelerate. Prezenţa –. mai spune Berger – izbucneşte în tele- prezenţ't (participarea la debarcarea pe lună prin intermediul televizorului şi transmisiilor prin sateliţi; şi heteropresenţă, iar complexitatea transmisiei duce la o recepţie multisenzorială. „Cultura – conchide criticul de artă elveţian – s-a stabilit din neolitic după modelul agriculturii: holde, seminţe, seceriş, totul bazîndu-se pe ideea că bunurile trebuie întreţinute în vederea unei moşteniri pe care trebuie s-o perpetuăm. O cultură-capital, deci, ale cărei interese cumulative făceau din spiritul cultivat un spirit cultivator. Or, acestui model tinde să i se substituie, azi, cel impus de tehnică sub forma tehnoculturii...”

Caracterul informativ-formativ al tehnooulturii ocupă un loc aparte in consideraţiile autorului. Procesul continuu de
multiplicare şi rafinare a mijloacelor de comunicaţie în masă a modificai profund raporturile artei cu publicul, în sensul transformării lor în raporturi de masă. Cînd afirmă că raportul artei cu publicul a dobîndit un caracter de masă, René Berger înţelege să pună în lumină, în primul rînd, în sfera şi în termenii culturalului, contactul generalizat al literaturii si artei cu masa. Cunoaşterea artiştilor, de exemplu, a operelor lor şi a modului lor de viaţă (atelier, expoziţie, «convorbiri), informaţiile privind problematica lor de creaţie şi programul lor estetic şi ideologic, informaţia biografică şi bibliografică etc. cultivă curiozitatea şi extind aria de admiraţie în timp şi în spaţiu. Nimic mai dificil, de bună seamă, deoît încercarea de a oferi prognoze în legătură cu nivelul comprehensiunii şi asimilării dimensiunilor estetice proprii operelor de artă „propagate”. Importantă este însă împrejurarea care favorizează, de la artist la opera sa, dai mai ales de la istoria artei la istoria omului, trecerea spre înţelegerea artei ca formă a conştiinţei de sine a omului. Acest proces de informare-for-mare – la nivelul şi în termenii culturalului prin mass-media – accentuează, în raport cu opera de artă (în general), semnificaţia cuvintelor lui Marx, şi anume în sensul pregătirii subiectului pentru obiect. Acţiunea mijloacelor de comunicaţie ia masă deschide şi adînceştc universul imaginar, cultivă gustul pentru reflecţia solitară, angajează sensibilitatea comună într-o continuu efervescenţă, aducînd-o, astfel, dintr-un stadiu de disponibilitate efectivă la un nivel de acţiaune determinantă pentru climatul cultural.

Puţine şi insuficiente simt însă observaţiile referitoare la aceste raporturi de determinare specifice dintre sistemul
informaţional (mass-media) şi sistemul socio-cultural. In vederile lui René Berger, acest aspect nu pare a fi prea
important, în acest sens spunem mai sus că ipoteza -sa de lucru porneşte de la constatarea faptului că ideea noastră despre cultură rezultă mai puţin dintr-o schimbare de concepţie, cît din adoptarea progresivă şi generalizată a comportamentelor de masă, constatare ce indică pericolul unei poziţii unilaterale, nediferenţiate. Considerăm – dimpotrivă – că cercetarea suplă, aprofundată şi multilaterală a fenomenului denumit tehnocultură nu poate fi aşezată pe baze ştiinţifice cită vreme nu se acordă atenţia cuvenită complexului determinismelor. sociale. Adoptarea progresivă şi generalizată a comportamentelor de masă în raport cu arta şi cultura nu are loc în afara oricăror condiţii şi nici în absenţa oricărei idei despre sensul şi finalitatea acestui proces. René Berger nu are în vedere faptul că orice etnie, popor sau naţiune şi-a creat, în timp, un ansamblu propriu de valori etice şi estetice şi o structură specifică de sensibilitate, un anumit mod de a vedea lumea şi de a se raporta la lume. Fenomenele circumscrise sub conceptul de tehnocultură se concretizează, în ultimă instanţă, într-nn dialog al sistemelor de valori cu structurile de sensibilitate care îi imprima o anume direcţie, o anume orientare. Sistemul informaţionali nu este condiţionat numai de nivelul tehnicii, de gradul de industrializare şi urbanizare, ci şi de factori spirituali care ţin de domeniul psihologiei sociale şi oare creează un cîmp de filtraj şi de orientare diferite, în funcţie de gradul de omogenitate atins în evoluţia lor istorică.
Este motivul pentru care mulţi sociologi contemporani acuză, parcă din ce în ce mai insistent in ultimul timp. dereglări ale echilibrului psihologic ca urmarea minimalizării de către factorii ,.difu-zori” a comportamentelor sensibile şi spirituale specifice timpurilor receptoare. Este vorba, printre altele, de penetraţia violenţei. Anumite circuite ale tehnoculturii pot fi antrenate într-o direcţie antiumană mai ales în spaţiile de spiritualitate unde iraţionalismul şi criza ideii de om so insinuează în sfera ideologiilor politice şi culturale. Ceea ce se difuzează pe canalele culturii şi culturalizării este în funcţie de ideologia emitentului – factorul care, elaborînd concepţia generală asupra programelor, fixează şi finalitatea lor politică şi ideologică, gnoseologică, estetică, educativă etc. Urmărind să pună în valoare, in primul rind, seria marilor mulaţii generate de revoluţia tehnico-ştiinţifică în planul culturii, René Berger trece în planuri secunde un adevăr fundamental, anume că sistemul social global – şi în primul rind caracterul relaţiilor sociale – nu numai că influenţează cultura de masă în-manifestările sale esenţiale, dar şi generează, prin intermediul factorului politic, un anume „stil cultural”, noţiune prin care subînţelegem actul integrării fenomenelor de cultură în genere într-o anumită tipologie axiologică. Dezideratul democratizării culturale – un deziderat socialist prin excelenţă – îşi subordonează producerea, circulaţia, prelucrarea şi asimilarea informaţiilor de masă imperativelor etice, fapt care dezvoltă consecinţe imediate în organizarea instituţiilor comunicaţiei de masă, în statutul şi finalitatea lor. „Mutaţiile” la care se referă Berger au, cel puţin unele din ele, un caracter universal. Subliniind aspectul universalităţii, criticul de artă elveţian trece prea uşor cu vederea modurile particulare, specifice de „preluare” şi „instituţionalizare” ale acestora în structurile societăţii capitaliste şi socialiste. Efectele tehnoculturii acţionează potrivit eu natura-orinduirii sociale, ou „stilul cultural” (în accepţia de mai sus) imprimat de regimurile politice şi de tradiţiile spirituale specifice diferitelor ţări. Analiza ştiinţifică a
efectelor provocate, de apariţia şi generalizarea fenomenelor semnalate în această originală lucrare presupune, în primul rînd, identificarea acestor factori şi caracterizarea lor. Nu mai puţin importantă pentru definirea şi înţelegerea nuanţată, diferenţiată a tehnoculturii este particularizarea dimensiunii axiologice a interesului social (în socialism şi în capitalism), ca şi desprinderea motivaţiilor care îndrumă dispozitivul de comandă a sistemului informaţional către o anumită structură şi orientare a maselor. René Berger nu şi-a propus să treacă la circumscrierea sociologică a tehnoculturii şi nu-i putem reproşa absenţa unor determinări mai cuprinzătoare de acest tip. Ne îngăduim să observăm doar că o abordare sociologică oricît de sumară ar fi lărgii considerabil cîmpul problematicii propriu conceptului de tehnocultură, noţiune care poate fi integrată în sistemul conceptual al sociologiei culturale marxiste.
Este evident, că René Berger aduce o contribuţie de certă valoare teoretică la reconsiderarea imaginii tradiţionale asupra culturii şi artei, şi, pornind de aici, la modificarea modului de a pune şi gîndi raportul lor actual cu civilizaţia, cu orizontul instituirilor tehnico-ştiinţifice îndeosebi. Formulînd o ipoteză – care s-ar putea dovedi extrem de fecundă – în chestiunea fundamentării riguroase a conceptului de tehnocultură, autorul acestei remarcabile lucrări accentuează, în primul rînd, ideea că ceea ce afectează în chip dureros dezbaterile contemporane nu este sciziunea dintre artă, tehnică şi ştiinţă sau dintre lumea tehnologică şi lumea spiritului, ci tendinţa de a lua, în faţa complexităţii situaţiei omului actual, o atitudine unică, şi unilaterală, ce consta în judecarea marilor mutaţii survenite în cultură din perspectiva unor măsuri şi criterii depăşite. Nu credem că, in înţelegerea fenomenelor cnre apar în sfera culturii contemporane au şaoise „aventura, necazurile şi erorile”. Insă nu putem să nu acceptăm ideea potrivit căreia este absolut necesar să ne modificăm înţelegerea tipului nou de cultură şi să ne deschidem, conceptual, validităţii şi legitimităţii altor sisteme, într-adevăr, importantă nu este schimbarea unor puncte de vedere, ci o schimbare generală de atitudine în faţa unor procese evolutive încă necunoscute omului. Iată, în cîteva cuvinte, rosturile şi sensurile demne de accentuat ale acestei cărţi.

DUMITRU MATEI

CUVINT ÎNAINTE

La o lucrare estetică de mare îndrăzneală, cum e Mutaţia semnelor, scrierea unei prefeţe este mai mult un act de
metareflecţie la care ne-a îmbiat atît textul parcurs şi noutatea ipotezelor, îndrăzneala ideilor sau pertinenţa concluziilor, cit şi o vagă nelinişte declanşată de înseşi temerile şi dubiile lui René Berger.
Dealtfel, este foarte îngrijorătoare şi chiar extrem de legitimă marea întrebare pe care autorul şi-o pune la adresa
fenomenului mass-mi--diei, la decalajul între hardware şi software la discrepanţa dintre ceea ce ni se oferă ca
posibilitate de exprimare şi conţinutul cu care încercăm să ne umplem aceste posibilităţi. René Berger nu e însă primul şi nici ultimul neliniştit de ceea ce se petrece cu noi sub acest „bombardament” al informaticii. Oswald Spengler e primul
care atacă frontal fenomenul în Der Mensch und die Tech-nik, Marshall McLuhan îl urmează cu Galaxia Gutenberg;

Herbert Marcuse e obsedat de acelaşi fenomen, iar Martin Heidegger, în Die Technik und die Kehre, îi anunţă toate
consecinţele faste şi nefaste pe care analiştii le speculează mai mult sau mai puţin (cum e şi cazul lui René Berger).
Pe el, ceea ce l-a speriat însă cel mai mult este mutaţia continuă la care-l obligă mass-media
 în ceea ce priveşte cultura ca act şi modalitate de producere. Sedus parcă, la început, de „miraculosul” noului pe care-l aduce acest fenomen în lumina atenţiei noastre, autorul procedează totuşi extrem de abil în antrenarea analitică la care ne solicită. Spectaculoasa introducere e un memento aluziv Ia „apocalipsul” semnificaţiilor lumii moderne. Şi odată rupte „cele şapte peceţi”, curiozităţii declanşate de interpretare i se poate cu greu rezista. Demersul însă nu este deloc simplu şi „revelările” textului solicită atît atenţia cit şi spiritul critic. Se începe cu drumul pe care omul şi-l croieşte pornind de la silex fără să fi bănuit că ar fi putut ajunge la sateliţi. O devenire sau „mergere” nu atît spre ceva, cît determinată de nevoia de manifestare neapărată a omului în lume sau a demiurgului prin propria-i creaţie. O permanentă producere şi reproducere, o percepere directă şi indirectă a lumii duc prin acestea la conştiinţa prezentă, cum zice autorul, a unui amalgam care ne infuzează tot mai mult' viaţa. Dîndu-şi seama de anumite limite cantitative ale spiritului, omul recurge la invenţiile care culminează cu banala dar rapida modalitate a ciberneticii, aplicată mai ales acolo unde frecvenţa analitică a proceselor ne depăşeşte posibilităţile operatorii. Succesele îl duc însă la o „fecundă defazare”, ne spune René Berger, care fac arta să „crape”. Incuircat în diversitatea multiplului, amintirea originalului îl pune apoi din nou pe drumul căutării punctului de plecare pe care însă nu-l poate găsi cu tot ajutorul ordinatoarelor aliate. Alergînd de la concept la imagine şi de la imagine la concept prin imagistica contemporană, rareori se poate ieşi din echivocuri. Sensul nobil şi semnificaţia descoperirii conceptului, după atîta orbecăire prin diversitate şi multiplu, sînt apreape uitate, iar complacerea in lui; materia programelor alcătuite de analişti care se introduce în calculator, imagine, percepută doar ca un confort legitim al lumii noastre. Ispititoare, mişcarea i se oferă permanent insului ca un divertisment digresiv iar codurile ei apar ca nişte noi mijloace de comunicare. Realitatea este însă alterată de însuşi procesul transmiterii iar receptarea făcută ca atare. Reflecţia logică sigură cedează locul uneia riscate care proliferează după necesităţile impuse de noua realitate din ce în ce mai făcută de mina omului. Condiţionarea 'Comunicării acesteia se schimbă apoi, ea schimbînd totodată şi esenţa sau conţinutul transmiterii. Se ajunge astfel chiar la confuzia dintre esenţă şi comunicare. Intr-a-ceasta autorul vede chiar un început de transcul-turaţie pe care o acreditează prin simplul fapt că se produce, punîndu-şi apoi nu numai problema gîndirii fenomenelor noi ci şi a gîndirii: Cum procedează ea? de ce aşa şi nu altfel? şi de ce există însuşi de ce-ul sau cauzalitatea? Pusă în felul acesta însă, problema cauzalităţi nu numai că nu dispare ci se potenţează şi mai mult. Dar de ce oare atunci s-a pus totuşi, cind de sub imperiul ei nu se poate scăpa nicicum? O constatare stringentă dar şi paradoxală cu mari deschideri spre problema limbajului din care se naşte iar o altă întrebare: Gîndkn prin limba sau vorbim datorită gîndirii? De unde şi primatul atit de discutat! Şi totuşi, dacă înseşi epistemele sînt puse în cumpănă, cum se explică trecerea dintre ele: numai ca simple accentuări a unuia sau a altuia dintre termenii alternativi? Un model agricol să se fi impus în organizarea demersului cunoaşterii de pînă acum în sensul respectării unui ciclism al fazelor de creştere şi un altul tehnic de acum încolo, caraoterizîndu-se prin respectarea unei realităţi cuantice (subsol al celei macroscopice) la care ne-au dus descoperiri recente? Şi atunci unde s-a strecurat schimbarea? la ce nivel? şi cum a putut oare raţiunea generatoare de tehné să se înşele pe sine depăr-lîndu-se de firesc?

Martin Heidegger o explica într-un fel prin încercarea de adecvare a unor unelte nepotrivite ale gîndirii la o esenţă care se refuză tocmai pentru că este abordată astfel. René Berger însă, în loc să opereze asupra obiectului întrebării, operează asupra întrebării însăşi pe care n-o mai legitimează pentru motivul că ea ar aparţine tocmai domeniului de contestat, de unde şi invitaţia lui la acceptarea schimbării permanente făcută însă şi ea cu noi modalităţi perceptive create tocmai de procesul în ours. Un fel de a-ţi testa maşina cu aparate de măsura pe care ea te-ar fi obligat să le creezi fără ca tu să-ţi dai seama de ceea ce faci. E dealtfel paradoxul mass-mediei, sîmburele cărţii» ispita cercetătorului de cultură şi eşecul filosofului care, redus la fenomene, a uitat şi c-a uitat ceva ce nu trebuie să uite. Dar dacă a uitat, se întreabă René Berger, nu cumva trebuia să uite?
Necesitatea ontologică nu trebuie însă să se confunde cu digresiunea fenomenală şi aceasta mai ales în capul
gînditoruluti.
E adevărat că făcînd nu gîndeşti şi gindincl nu faci nimic atunci cînd gîndeşti, numai că ceea ce se intîmplă apoi e
urmarea directă a modului cum ai gîndit, adică bine sau rău. In funcţie însă de ce? se-ntreabă imediat autorul şi odată cu el poate şi cititorul mai mult sau mai puţin avizat. Ne răspunde însă, bazîndu-se fireşte tot pe observaţiile consecinţelor mass-mediei, tot el, ates-t-înd încă o dată în acest sens influenţa mediei asupra însuşi modului nostru de a fi. Şi aici este chiar profetic în cazul în care, potrivit tot sesizărilor premergătoare procesului, acesta nu va mai putea fi stăpînit nu de cei interesaţi de..reclamă” sau profit ci de cei conştienţi. Conştienţi însă de ce? De faptul că nu ne putem sustrage inevitabilului mediei?
Şi totuşi ieşiri există – şi nu una – întrevăzute chiar din observarea modului în care autorul îşi alcătuieşte supoziţiile pe baza materialului strîns de el. Ar trebui însă o atenţie mărită tocmai din partea acelora care s-ar apuca
să supună ceea ce poate fi stăpînit. Pentru aceasta însă lucrurile nu trebuie considerate ca existente numai ca procese de comunicare deoarece este firesc ca în baza unor astfel de consideraţii şi îndoiala asupra posibilităţilor de
stăpînire să fie legitimă. Lucrurile-n lume există şi pentru cei ce ştiu că există şi pentru cei ce nu ştiu aceasta
deoarece de n-ar fi aşa n-am putea mînca un măr gîndindu-ne că el ar exista doar în baza unui proces de
comunicare. De aici apoi şi sancţionarea afirmaţiei autorului care pretinde că ontologia ar exista numai ca „o comunicare structurală”. Firesc ar mai fi, după aceea, ca în urma unor atare precizări să se poată stabili şi ierarhizarea culturilor nu pe baza funcţionalismelor unor elemente reduse la simple entităţi numerice şi corelate

după anumite scheme, ci pe baza complexităţii lor structurale, pentru că, orice s-ar zice, între cultura eleată şi cea
papuaşă semnul egalităţii nu poate fi pus decît de către ignoranţi. Căutarea esenţelor nu va deveni atunci inutilă, nici ierarhizarea abandonată iar criteriile de judecată ale frumosului posibil mereu de găsit în legile armonizatoare ale lumilor. La fel stau lucrurile şi cu adevărul ameninţat de confuzie atîta vreme cît e privit doar ca raport logic-formal între reper şi obiect. Esenţa, valoarea şi adevărul există ca ipostaze ale aceluiaşi esse perceput însă la diverse nivele ale lui existare, respectiv ontologic, etic, estetic. Numai că pentru recunoaşterea lor trebuie să existe buna credinţă a cercetătorului şi nu necesitatea revizuirii sau a regîndirii gîndirii, decît în cazul în care a fost alterată. Gîn-direa şi cunoaşterea omului n-au fost concep-taalizate de sedentarism ci acesta preferat în urma aprofundării gîndirii iar raportul ştiinţă-axiologie stabilit numai pe baza proceselor conceptualisante şi nicidecum imagistice. Gîndindu-ne ce-ar fi să gîndim în imagini un Platon sau un Hegel ar fi tot aşa cum ne-am pune să eărăm; apă cu ciurul sau... să-l cunoaştem pe Dostoïevski după romanele sale filmate.
Tehnica nu creează cultură decît cel mult produse care intră în sfera preocupărilor de filosofic a culturii. Or, considerată ca atare, mass-media cu toate complicaţiile sale rămîne totuşi numai un fenomen căruia i se exclude
posibilitatea de onto-logizare. Or, în atare situaţie ce altceva ar mai putea el deveni decît un act agresiv şi dăunător
firii, mai ales în ce şi-o pierde adesea uitînd ca Science sans conscience n'est que ruine de l'âme.

MARCEL PETRIŞOR

René Berger (1915-2009) a fost un scriitor, filozof și istoric al artei elvețian.

Traducere și cuvânt înainte de Marcel Petrișor, Prefață de Dumitru Matei.