Ruine moderne. Ruinele comunismului - Cosmina Nidelea

Colecția Spații imaginate aduce în atenția cititorului diferite problematici și perspective privind modul în care arhitectura a influențat și s-a dezvoltat în cadrul culturii europene și a celei  românești. 

Încadrarea în serii şi colecţii: ediţie de serie, colecția Spaţii imaginate

Lucrarea abordează subiectului ruinelor din multiple puncte de vedere, în încercarea de a găsi noi moduri prin care ruinele ar putea fi percepute, înțelese și administrate, cu precădere acele ruine care aparțin trecutului recent al spațiului autohton.

În cercetarea desfășurată în cadrul acestei lucrări, tematica ruinelor a fost abordată din mai multe unghiuri: am încercat o cartografiere a peisajului specific tematicii ruinelor, zăbovind asupra subiectelor precum: tipuri de ruine, cauzele care produc ruine, interpretări ale ruinelor, condiția ruinei, sau estetică și autenticitate. Pe harta acestui vast tărâm am îndrăznit să adăugăm un mic punct – noțiunea ruinei atipice – și am privit ceva mai de aproape arhitectura edificată în perioada comunistă în România și, desigur, ruinele acesteia, în contextul atitutidinilor adoptate față de acestea și a metodelor de revalorificare a moștenirii arhitecturii comuniste.

Cosmina Nidelea a lucrat mult timp pe acest proiect, începând cu lucrarea sa de diplomă, un proiect de terminare a scheletului unei case de cultură pentru tineret (arh. Dorin Ștefan), de la Giurgiu, orașul natal al autoarei.

Apoi, a continuat cu un doctorat despre ruine în general, a cărui formă contrasă o citiți acum. Cu mult folos, precum se vede, chiar dacă munca a fost dificilă și, mărturisesc, a trebuit să insist ca autoarea să nu dispere dinaintea temei, cum să îi spun? – strivitoare. În cele din urmă, nu doar că nu a abandonat, dar acum ne propune o hartă sinoptică extrem de utilă asupra mai tuturor instanțelor în care apar ruinele în arhitectură, ba chiar și a taxonomiilor care să organizeze întreaga materie.

Mai mult decât o cercetare doctorală, volumul este un instrument util celor care au de lucrat cu ruine arheologice, cu clădiri neterminate, cu combinații de ruină plus clădire nouă, foarte la modă într-o Europă privind, ca Ianus, cu două fețe, una către multimilenara sa istorie și patrimoniul său bogat și cealaltă către viitor. Cu alte cuvinte, lucrarea Cosminei ne explică nu doar statutul ruinelor, ci și (in)disponibilitatea lor de a devein mai departe un altceva, același, vorba poetului: de a-și împrumuta memoria prezentului, nu întotdeauna generos în a-și aminti, astfel încât, împreună, să meargă în viitorul incert.

Nu știu dacă Cosmina, o arhitectă de interior solicitată, dacă nu chiar acaparată (și consumată) de activitatea curentă de proiectare, va mai avea răgazul să continuie să cerceteze această temă, sau altele. Dar mi s-a părut important ca ea să închidă, prin publicare, un efort de aproape zece ani, oferind roadele acestuia și celorlalți. Eu, recunosc, am ieșit îmbogățit din această colaborare și vă invit să vă îmbogățiți, la rându-vă.

Ruinele sunt o temă grea: aveți aici, mulțumită Cosminei Nidelea, un mod elegant de a le înțelege.

Prof. dr. arh. Augustin Ioan

      Caracteristici

RUÍNĂ, ruine, s. f. 1. (Adesea fig.) Ceea ce a rămas dintr-o construcție veche, dărâmată; dărâmătură. ◊ Loc. adj. În ruină (sau ruine) = ruinat, dărăpănat. Fig. Rămășiță a trecutului. 2. (Rar) Faptul de a (se) ruina. 3. Fig. Pierdere a averii sau a sănătății; distrugere; dezastru. Persoană distrusă din punct de vedere fizic și moral ca urmare a unei sănătăți precare sau a unor necazuri. – Din fr. ruine, lat. ruina.Cf. DEX 2009, Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Înțelesul latin al cuvântului ruină este prăbușire, sau mai exact în prăbușire – adică un proces, însă o ruină este deopotrivă obiect și proces. Materialul moare sub efectele timpului (agenții fiind oamenii sau natura), iar ce rămâne este produsul acțiunii umane care supraviețuiește creatorului său. Astfel, oamenii dăinuiesc numai prin persistența a ceea ce au construit. Spunem despre o clădire că este ruină atunci când și-a pierdut funcțiunea sau semnificația în prezent, însă ea are margini neclare în multe sensuri. Unde începe ruina, și unde se termină?

Ruinele pot fi definite drept rămășițele arhitecturii realizate de om: structuri care au fost cândva complete și care, odată cu trecerea timpului, au căzut într-o stare parțială sau completă de deteriorare, datorită lipsei întreținerii sau actelor deliberate de distrugere.

În accepțiunea largă, ruinele reprezintă arhitectura abandonată, uzată, chiar eșuată - și, cel mai adesea, imaginea pe care o provoacă acest termen este strâns legată de cea a ruinelor antice, ale Romei sau ale Greciei, spre exemplu, sentimentele evocate cel mai adesea fiind, fără îndoială, de măreție, admirație și nostalgie față de un timp demult apus. O altă parte este, însă, sentimentul nostalgiei, un fel de dor plin de regret pentru un loc și un timp care nu ne (mai) aparțin sau al melancoliei, care implică simultan recunoașterea și negarea pierderii.

Ruina este o mărturie a evenimentelor trecutului (fie el recent sau îndepărtat), este un vehicul al memoriei culturale, al celei colective dar și al celei personale. Ruinele își extrag o mare parte din puterea pe care o exercită dintr-un trecut (uneori groaznic) pe care îl înmagazinează. Pe de altă parte, din același motiv, ele invită la diverse speculații și explicații.

Ruinele, și arhitectura construită în general, ne ajută să dăm vârstă vieților noastre, ne ajută să ne localizăm în spațiu și în timp și devin conținătoare ale memoriei, acest lucru fiind valabil atât pentru marile edificii, care întruchipează memoria colectivă, cât și pentru locuințe, care pot conține o memorie individuală sau familială, având rol de povestitor atât pentru locuitori, cât și pentru străini.

Ruinele sunt mementouri care vin în ajutorul memoriei noastre mereu imperfecte și incomplete. Ruinele sunt legăturile noastre cu ce a fost și un ghid pentru localizarea noastră temporală, iar a șterge ruinele reprezintă a șterge mecanismele publice declanșatoare ale memoriei. Un oraș fără ruine sau urme ale trecerii timpului este ca o minte fără amintiri.

Privind către tipologiile ruinelor, cum ar fi ruinele romane, ruinele medievale, ruinele Renașterii, ruinele romantice, ruinele industriale și ruinele moderne, ele contribuie la o înțelegere sistematică a istoriei și memoriei noastre.

Numeroși scriitori cum ar fi Petrarca, Rose Macauley, Augustus Hare sau W.G. Sebald, au mobilizat ruinele în diverse moduri. Ruinele au avut o mare influență în varii domenii, articulând lecții despre moralitatea antică, reflectări la creativitatea artistică, și alegorii politice. Începând cu Renașterea, ruinele au conectat de asemenea și ceea ce nu se poate măsura: arta și natura, trecutul și prezentul, istoria și experiența senzuală.

    Ruina – Categorie arhitecturală sau condiție?

            Una dintre caracteristicile fundamentale ale arhitecturii, care o definește în sens complet, este funcțiunea care este alocată spațiului construit. La extrema opusă, ruina este definită tocmai de lipsa unei funcțiuni, ceea ce face dificil, dacă nu imposibil, catalogarea ruinei într-o anumită categorie sau formă arhitecturală.

            Totusi, ceea îmbogățește cu valoare ruinele (însemnătatea istorică, socială, culturală etc.) le poate oferi și oportunitatea de a fi incluse în categoria monumentelor și memorialelor, tocmai prin capacitatea lor de a evoca memorii (personale și colective) și prin caracterul lor ambivalent, de a indica deopotrivă spre trecut și spre viitor, ele fiind un fragment al unui trecut pierdut, dar și un indiciu parțial pentru un timp care va veni.

            Însă multe teorii acceptă ruina ca proces, nu ca obiect arhitectural – prin urmare, ruinele nu constituie o categorie arhitecturală, ci o condiție, după cum susține și Harbison: edificiile sunt supuse unui proces de ruinare care se desfășoară pe o perioadă de timp (încă de când încep să funcționeze, ad extremum): un scenariu de neevitat la care este expusă orice construcție.

Adoptând o atitudine extrem pragmatică, putem spune că ruinele sunt doar clădiri în nevoie de reparații sau, atunci când degradarea este foarte avansată, de demolare. Dificultățile în administrarea ruinelor intervin în momentul în care recunoaștem faptul că, începând din secolul al XVIII-lea (perioadă în care atitudinile față de ruine au început să se modifice fundamental), nu am putut să vedem lucrurile atât de simplu.     

Unul din aspectele care diferențiază ruinele este factorul determinant al acesteia, un factor care poate influența ulterioara posibilă rezolvare a ruinei. Gradul de deteriorare, valoarea arhitecturală, importanța istorică și locală, motivul ruinării sunt tot atâtea exemple.

Locația unui obiect arhitectural este un alt aspect important al autenticității sale. Legătura dintre o clădire și locația sa devine o problemă despre contextul său istoric și spațial. Prin definiție, locația unei clădiri este, de regulă, stabilă, durabilă și identificată cu aceasta. Cu trecerea timpului, ea prinde rădăcini în memoria colectivă, ceea ce transformă o oarecare poziție geografică într-un „loc” cu semnificație. În ciuda acestui lucru, sunt numeroase cazurile în care locația unui edificiu a fost schimbată sau împrejurimile edificiului au fost supuse modificărilor, acțiuni care de regulă transformă (sau chiar deformează) contextul original al edificiului.            

            Între edificiu, autor, utilizator și locație există o strânsă legătură, iar autenticitatea edificiului implică o concordanță cu ideea originală a autorului. Totuși, edificiile pot fi și reconstruite, iar prin aceasta, caracteristicile lor să sufere modificări cruciale. Însă noua identitate căpătată poate crea o nouă, diferită autenticitate într-un context mai larg.

            Eugene Viollet-le-Duc este cel care a propagat ideea integrității obiectului – starea finală în care obiectul nu a fost niciodată. El a legat deci autenticitatea de un ideal imaginat. O asemenea abordare estetică a devenit universal acceptată, ceea ce a condus în practică la reconstrucția multor clădiri „așa cum ar trebui să arate”. În contrast cu această abordare este cea a lui John Ruskin, care încuraja lipsa intervențiilor și susținea că reînnoirea unui obiect cândva frumos și magnific nu este posibilă. El a susținut de asemenea păstrarea suprapunerilor istorice, tratându-le ca palimpsest, deoarece autenticitatea unui obiect existent depinde de întregul material și de schimbările prin care a trecut.

            Materialul din care este realizată o lucrare arhitecturală a fost încă din timpul Renașterii strâns legat de intențiile autorului și de perioada în care lucrarea a fost realizată, iar conservarea materialului a garantat păstrarea autenticității lucrării.

            Dintre criteriile actuale ale stabilirii autenticității unui obiect arhitectural, fac parte: formă și proiect; material și substanță; utilizare și funcțiune; tradiție, tehnici și sisteme de management; locație și împrejurimi; limbaj și alte forme de patrimoniu intangibil; spirit și sentimente.

Circurile Foamei. Construcții emblematice ale regimului comunist, erau gândite a fi mari complexe alimentare care să adune laolaltă populația și să impună un soi de standardizare în viața cotidiană a fiecărui cetățean, fiind amplasate în zonele cu cartiere mari și o densitate mare de locuitori. Două dintre aceste construcții sunt finalizate încă din timpul regimului comunist, iar după Revoluție, ele devin piețe agroalimentare. Pentru celelalte, încă neterminate, construcția a fost oprită pentru câțiva ani. Rând pe rând, ele au fost rezolvate fiind supuse unor procese de conversie care au constituit de cele mai multe ori rezolvări în domeniul comercial, fiind transformate în mall-uri, precum București Mall (zona Vitan) sau Plaza România (bd. Timișoara). Aceeași funcțiune de centru comercial a fost inițial propusă și pentru construcția din zona Eroii Revoluției (devenit falimentar), apoi ajustată pentru acomodarea unei noi funcțiuni, aceea de clădire de birouri. Ce împărtășesc aceste exemple este ignorarea factorului istoric al clădirilor sau contextul politic al existenței lor, ceea ce face ca ele să fie dizlocate temporal din perioada căreia aparțin. Un proiect de conversie foarte interesant pentru un Circ al Foamei a fost realizat în cadrul unui concurs de colectivul format din pe atunci studenții arhitecți Horia Dinulescu, Florin Barbu și Anca Popescu, sub îndrumarea prof.dr.arh. Augustin Ioan. Proiectul propunea diverse funcțiuni alternative structurii abandonate aflate la intersecția dintre Șoseaua Progresului și Calea Rahovei (București): funcțiuni de locuințe colective, spații comerciale, sală de concerte, spații de birouri, și – cea mai interesantă dintre ele – de parohie. Cea din urmă presupunea adăugarea crucii pe cupola existentă a structurii, aceasta devenind a Pantocratorului.

Cosmina Nidelea este arhitect de interior și doctor în arhitectură.

Cosmina Nidelea a absolvit Facultatea de Arhitectură de Interior din cadrul UAUIM în 2011, iar în 2017 a obținut titlul de doctor în arhitectură.

 Este pasionată de artă și atunci când nu proiectează spații frumoase și funcționale, cântă la pian sau pictează.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.