Inventarea spaţiului. Arhitecturi ale experienţei cotidiene - Ciprian Mihali

Vomumul descrie modul în care cotidianul, timpul și spațiul – aceste manifestări ale existenței omenești –  determină diferite interpretări ale manierelor în care ceva cotidian, ceva temporal sau spațial se înfățișează omului.

Arhitectura este știința și arta de a proiecta și construi clădiri și ansambluri de clădiri potrivit anumitor proporții și reguli, în funcție de caracterul și destinația construcțiilor. Știința ei constă în rezolvarea funcțională și tehnică a clădirilor. Arta arhitecturii este o componentă mai specială a artelor în general, care are un caracter mai deosebit, deoarece cu elemente reale, utile, se creează și se compun imagini plastice nonfigurative, de esență abstractă, fară să imite deci modele ale naturii.

Arhitectura nu poate fi comparată cu natura înconjurătoare decât prin aceea ca este un organism artificial implantat într-un mediu natural cu care trebuie să se armonizeze atât funcțional cât și estetic.

Arhitectura este forma cea mai cuprinzătoare de organizare a spațiului, urmărind rezolvarea echilibrată, armonioasă, a funcțiunilor complexe, multilaterale. Arta – se știe –  este un fenomen conștient, arhitectura, pe lângă această calitate este și cognitivă și ontologică. Până la sfârșitul secolului trecut arhitectura era considerată "o decorație a structurii" (John Ruskin), iar în secolul nostru Frank Lloyd Wright redefinește arhitectura prin stilul său de integrare armonioasă a structurilor în natură, fiind exponentul cel mai de seamă al arhitecturii organice.

După analiza semnificațiilor filosofice pe care cotidianul le-a căpătat și le capătă în teoriile filosofice (Sensus communis), am trecut într-un al doilea moment la studiul timpului (Anarhia sensului) și spațiului cotidian. Acest studiu era menit (și continuă să fie prin opțiunile și deschiderile pe care le-a operat în vederea unor cercetări viitoare) să descrie tocmai aceste condiții de posibilitate ale discursului filosofic de azi, prin constatarea, argumentată și ilustrată, a multiplicității timpurilor și spațiilor cu care lucrăm în viața cotidiană, a producerii de evenimente și locuri la care existența noastră participă zi de zi. Într-un anume sens, e mai potrivit să vorbim despre temporalități și spațialități cotidiene decît despre un timp sau un spațiu cotidian, ori chiar despre cotidianități temporale și spațiale – tocmai pentru a marca această producție neîncetată de evenimente, ai căror martori și actori sîntem zilnic. Din substanțe înzestrate cu o esență, cotidianul, timpul și spațiul – prin comunicarea și solicitările reciproce pe care și le adresează – devin mai curînd atribute, manifestări ale existenței omenești, care obligă astfel, nu la o explicitare progresivă și univocă a unei asemenea esențe, ci la interpretări și interpelări plurivoce, mereu neîncheiate, ale manierelor în care ceva cotidian, ceva temporal sau spațial ni se dă. Prezențe, practici, repetiții, evenimente, fapte intramundane, locuiri, mersuri, munci, monumente și clădiri, toate acestea și multe altele sînt căi de cercetare, pretexte pentru o filosofie a cotidianului, scrisă și mereu de rescris, povestită și mereu de repovestit.

A predat vreme de două decenii filosofia contemporană la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Din anul 2000 este doctor în filosofie al Universităților din Cluj și din Strasbourg. Între 2012 și 2016 a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte state din Africa de Vest. Din 2016 lucrează în domeniul cooperării internaționale la Bruxelles.

Analiza timpului cotidian din volumul anterior ne-a permis să punem în evidență comunicarea și exigențele reciproce pe care și le adresează evenimentul, ca figură non-figurativă a timpului, cotidianitatea și sensul. Această analiză era chemată să interogheze maniera în care e posibil să legitimăm filosofic venirea cotidianului la gîndire, altfel decît în modul opoziției sale ferme și ireductibile cu evenimentul, pe de o parte, și cu sensul, pe de altă parte. Fără a fi gîndit ca loc în care nimic nu are loc, ca lipsă de sens ori, mai exact, ca persistență a unui sens mediocru, cotidianul se revelează a fi o șansă a evenimențialului, care la rîndul lui, expune sensul însuși ca producere, survenire și nu ca origine ori finalitate a unui demers. Acceptînd, într-un moment ulterior, prezența cotidianului ca pretext al unei reflecții mai largi asupra sensului, am putut prefigura condiția esențială a unui nou discurs filosofic, în care miza este tocmai precaritatea oricărui sens, finitudinea ca stare „firească“ a sensului, evenimențialitatea sa infinită, înțeleasă ca imposibilitate a unei asignări decisive și definitive, din care să rezulte, în cele din urmă disponibilitatea permanentă a filosofiei de a-i regîndi configurările.