Centrul lumii locuite - Florin Biciusca

Arhitectura este știința și arta de a proiecta și construi clădiri și ansambluri de clădiri potrivit anumitor proporții și reguli, în funcție de caracterul și destinația construcțiilor. Știința ei constă în rezolvarea funcțională și tehnică a clădirilor. Arta arhitecturii este o componentă mai specială a artelor în general, care are un caracter mai deosebit, deoarece cu elemente reale, utile, se creează și se compun imagini plastice nonfigurative, de esență abstractă, fară să imite deci modele ale naturii.

Arhitectura nu poate fi comparată cu natura înconjurătoare decât prin aceea ca este un organism artificial implantat într-un mediu natural cu care trebuie să se armonizeze atât funcțional cât și estetic.

Arhitectura este forma cea mai cuprinzătoare de organizare a spațiului, urmărind rezolvarea echilibrată, armonioasă, a funcțiunilor complexe, multilaterale. Arta – se știe –  este un fenomen conștient, arhitectura, pe lângă această calitate este și cognitivă și ontologică. Până la sfârșitul secolului trecut arhitectura era considerată "o decorație a structurii" (John Ruskin), iar în secolul nostru Frank Lloyd Wright redefinește arhitectura prin stilul său de integrare armonioasă a structurilor în natură, fiind exponentul cel mai de seamă al arhitecturii organice.

Autorul propune, în acest volum, o incursiune în antropologia arhitecturală, având ca scop descoperirea limbajului primordial al arhitecturii și analizarea simbolurilor ancestrale.

Aflarea semnificaţiei originare a simbolurilor şi desluşirea proceselor în urma cărora s-au metamorfozat ne pot conduce către o înţelegere a modului în care ne putem raporta astăzi la ele; şi, asemenea antropologilor care caută în cuvintele de azi limba primordială, limba adamică, încercăm, ca arhitecţi, să reconstruim, înţelegînd, Casa Adamică. în afara premisei existenţei Casei Adamice, discursul nostru nu ar avea sens.

„Ezoterismul iudaic, cel islamic şi lingvistica de curînd reconsiderată a Indiei vechi se înscriu şi ele, prin subtile corespondenţe, în cercetarea dificilă, dar pasionantă a unei eventuale limbi paradiziace, o Ur-sprache aflată Ia limita sau dincolo de limita recuperabilului. Obiectul unor astfel de cercetări ar fi nu sincronia ultimei trepte a limbajului, ci sincronia - fie şi aproximativă - a treptei lui dintîi. Mijloacele la care se recurge nu sînt tocmai ortodoxe, iar rezultatele obţinute nu stau decît cu greu în picioare dinaintea unui tribunal pozitivist. Dar nu e mai puţin pozitivă existenţa obiectivă a acestor cercetări, precum şi participarea lui Platon (prin Cratylos) la riscanta lor cursă. «Limbajul nostru - sună încă o frază memorabilă din Qeorge Steiner - se interpune între percepere şi adevăr ca un geam prăfuit sau o oglindă deformantă. Limbajul paradisului era o oglindă perfectă: lumina unei înţelegeri totale străbate prin ea. Astfel, Babelul a reprezentat a doua cădere a omului, în unele privinţe la fel de tristă ca şi prima. Adam fusese izgonit din grădină; oamenii erau alungaţi din singura familie a omului.»" (PLES, 25-26).

Șef de catedra la Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu“.

Vom arăta că elementele constitutive ale tuturor culturilor şi fondul principal de simboluri conduc spre ideea unor arhetipuri arhitecturale universale comune tuturor culturilor, oriunde s-ar afla în spaţiu sau în timp. Chiar munca etnologilor ne pune la dispoziţie elemente care se regăsesc în toate ariile culturale, a căror existenţă nu poate fi explicată decît printr-un Model Originar, nici studierea excesivă a particularităţilor comunităţilor umane nu a putut conduce la o altă concluzie. Adepţii evoluţionismului promovează, îndeobşte, argumentul diversităţii pentru a-şi susţine teoria selecţiei naturale. Ei consideră că în funcţie de particularităţile unui areal se produc mutaţii care ajută entităţile biologice să se adapteze la mediu pentru a supravieţui; astfel s-ar produce o îmbogăţire genetică. Totuşi, cercetările genetice infirmă acest scenariu, dovedind că în condiţii de izolare membrii unei comunităţi (oameni, animale, plante) moştenesc un număr redus de informaţii, ceea ce, în timp, conduce la o sărăcire genetică. îmbogăţirea se poate obţine doar prin încrucişări între soiuri diferite, dar, după cum se ştie, aceşti hibrizi, aceşti catîri sînt sterili, deci nu pot transmite informaţiile îmbogăţite unor urmaşi. Aşadar, prima pereche a fost mult mai bogată genetic decît nişte moştenitori izolaţi care au oferit, mai departe, o zestre genetică net inferioară părinţilor lor. Este ca un curcubeu căruia i s-au izolat culorile; din împerecherea ulterioară între roşu şi albastru nu putea rezulta decît, cel mult, violet, şi nu întregul spectru.

Extrapolînd în plan cultural, vom înţelege că simbolul primordial a fost transmis mai multor ramuri, dar fiecare dintre ele a primit doar o parte din sevă, accentul căzînd diferit pe diverse valenţe ale sale; prelucrări ulterioare au accentuat particularităţile atribuite diverselor culturi. în concluzie: evoluţia simbolurilor are loc concomitent cu o sărăcire semantică, dublată de cele mai multe ori de o avalanşă de distorsiuni, şi nu vedem nimic care să semene cu vreo îmbogăţire semantică.