Codul Anticlasic (limbajul modern al arhitecturii) - Bruno Zevi

Arhitectura este știința și arta de a proiecta și construi clădiri și ansambluri de clădiri potrivit anumitor proporții și reguli, în funcție de caracterul și destinația construcțiilor. Știința ei constă în rezolvarea funcțională și tehnică a clădirilor. Arta arhitecturii este o componentă mai specială a artelor în general, care are un caracter mai deosebit, deoarece cu elemente reale, utile, se creează și se compun imagini plastice nonfigurative, de esență abstractă, fară să imite deci modele ale naturii.

Arhitectura nu poate fi comparată cu natura înconjurătoare decât prin aceea ca este un organism artificial implantat într-un mediu natural cu care trebuie să se armonizeze atât funcțional cât și estetic.

Arhitectura este forma cea mai cuprinzătoare de organizare a spațiului, urmărind rezolvarea echilibrată, armonioasă, a funcțiunilor complexe, multilaterale. Arta – se știe –  este un fenomen conștient, arhitectura, pe lângă această calitate este și cognitivă și ontologică. Până la sfârșitul secolului trecut arhitectura era considerată "o decorație a structurii" (John Ruskin), iar în secolul nostru Frank Lloyd Wright redefinește arhitectura prin stilul său de integrare armonioasă a structurilor în natură, fiind exponentul cel mai de seamă al arhitecturii organice.

Arhitecții moderni știu că ei creează nu orașul, ci proiectul orașului, o ipoteză a devenirii sale, care, cu timpul, poate lua forme diverse și imprevizibile. Nonfinitul, rezultatul celor șapte invarianți, este condiția necesară pentru ca arhitectura să participe la peisajul urban, asimilându-i contradicțiile, înnămolindu-se în dezolare și kitsch și profitând de toate acestea din punct de vedere expresiv. Sociologii au arătat că în slums-uri, în bidonville-uri, favelas și barriadas există o activitate clocotitoare din punct de vedere al schimburilor comunitare, o activitate total necunoscută în cartierele populare planificate. De ce? Pentru că în aceasta din urmă aventura este absentă și mentalitatea pionierului, simțul vecinătății, kitsch-ul spontan, cu aspectele sale negative, dar totodată pline de viață își fac simțită lipsa. În limbajul modern, nonfinitul, participarea este complementul structural indispensabil al acțiunii arhitecturale.

Iată totul. Cei șapte invarianți oferă un vademecum pentru proiect. Nici un arhitect – și cu siguranță nu Wright, nici Le Corbusier, nici Mies, nici Aalto, poate doar Johansen – nu îl va accepta în totalitate. Șapte erezii sau mărturii contra idolatriei clasicismului, intolerabile dacă sunt luate simultan. Nu contează. Cu acest ghid în buzunar, fiecare le va aplica așa cum poate. Unii nu le vor aplica deloc: Marcuse îi defineste astfel: „Inverșunați și nonangajați, cei care evadează în tot soiul de misticisme, imbecilii și haimanalele, cei cărora nu le pasă de nimic, orice-ar fi“.

Bruno Zevi a fost arhitect, istoric, profesor, autor și editor. A fost un puternic critic al arhitecturii italiene moderne clasicist și postmodernism.

 A fost distins cu titluri onorifice de către universitățile din Buenos Aires, Michigan și de către politehnica din Haifa. A fost membru onorific al „Institutului Regal al Arhitecților Britanici” și „Institutului American al Arhitecților,„ secretar general ”Istituto Nazionale di urbanism (INU) ), academician din San Luca, vicepreședinte al „Istituto Nazionale di Architettura” (în / Arch). În 1979 a fost ales președinte emerit al „Comitato dei Internazinale Critici di Architettura” (CICA).

Această carte a fost alcătuită pe baza unor seminarii ce au avut loc la Istituto di Critica Operativa dell’Architettura din Roma. Lecții vorbite, lipsite de formalism, antiacademice, fără veleități stilistico-literare, pline de repetiții și străbătute de gânduri trecătoare, întrerupte de reluări rătăcite, în plimbare printre planșete: Kindergarten Chats, dar în sensul destul de concis al prototipului sullivanian.