Perceptia tactilo-chinestezica a spatiului arhitectural - Alexandra Visan

Lucrarea propune un alt mod de a înțelege arhitectura, ce se naște ca urmare a interacțiunii dintre „coaja” obiectului construit și „pielea” individului, pe baza expresivității materialelor și a texturilor ce definesc spațiul.

Arta de a construi nu trebuie să ignore importanţa „cojii” ce o desparte de lumea de afară sau legătura acesteia cu lumea dinăuntru. Definirea spațiului arhitectural exterior și interior se realizează pe baza limitelor sale, suprafețele, și a proprietăților acestora. Interpretarea sa pleacă, de cele mai multe ori, de la experienţe senzoriale anterioare ce fac posibilă decodarea caracteristicilor şi transpunerea în timpul prezent, pe baza memoriei.

Tactilul și chinestezicul reprezintă apropierea față de obiectul de arhitectură. Prin intermediul lor și al simțului vizual, cunoaștem lumea, ne raportăm la mediul construit și interacționăm cu acesta. Percepția spațiului arhitectural este un proces complex care se realizează pe baza explorării de diverse naturi, a conștientizării poziției corpului, dar și a acțiunii de a atinge ce presupune o însumare de senzații tactile, termice, de atracție sau respingere față de suprafețele care ne înconjoară.

Volumul tratează percepția tactilo-chinestezică a spațiului arhitectural din perspectiva persoanelor cu acuitate vizuală normală și are ca punct de plecare teza de doctorat cu același nume, ce nu s-a rezumat numai la surse bibliografice, ci a presupus atât studiul în teren cât și investigarea sociologică. Cercetarea s-a desfășurat în perioada 2011-2014 sub îndrumarea D-nei. Prof. Dr. Arh. Rodica Crișan. Scopul lucrării a fost studiul implicațiilor pe care tactilul și chinestezicul le au în interpretarea și înțelegerea spațiului arhitectural și a dorit să atragă atenția asupra unui alt mod de a „vedea” arhitectura. Această perspectivă sensibilă are consecințe directe asupra interpretării, criticii, dar și proiectării spațiilor.

            Într-o lume a imediatului, dominată de către vizual, obiectele de arhitectură devin din ce în ce mai ușoare, sfidând gravitația. Arta de a construi tinde să se dematerializeze asemeni informației, transformându-se într-un joc de transparențe și reflexii. Rezultatul reprezintă pierderea legăturii dintre obiect și individul pentru care a fost edificat. Arhitectura trebuie înțeleasă prin intermediul tuturor simțurilor, aspect uitat de clădirile zilelor noastre care pun accentul pe imagine.

             Apropierea față de obiectul arhitectural, sau mai bine spus interacțiunea cu acesta, se realizează pe baza simțurilor tactil și chinestezic, în opoziție cu vizualitatea care presupune o anumită distanțare. Percepem calitățile spațiului construit mai întâi prin intermediul văzului, iar mai apoi prin contactul direct de natură tactilă cu suprafețele, la baza căruia se află și componenta chinestezică. Tactilul poate fi privit ca modalitate de cunoaştere, de raportare la obiect, întrucât a atinge presupune a înțelege, a aprecia, a crea, şi se referă la o însumare de senzații: tactile, termice, de durere, de atracție sau de respingere. Chinestezicul, în schimb, implică toate formele de mișcare, explorarea spațiului si conștientizarea poziției corpului.

După ce a depășit etapa de cunoaştere, ființa umană se raportează la spațiul arhitectural făcând apel la memorie. Explorarea nu mai necesită contactul de tip activ, ci se poate rezuma la o experienţă statico-vizuală. Astfel, prin intermediul vizualului, dar pe baza cunoștințelor datorate tactilului și chinestezicului, omul este capabil să se relaţioneze cu arhitectura şi în acelaşi timp să se lase modelat de ea. Suprapunerea dintre vizual, tactil și chinestezic poate fi interpretată ca un nivel fundamental de cunoaştere, ce se bazează pe capacitatea umană de a „citi” informații din mediul ambiant și a le corela cu experiența personală, susținând impactul pe care construitul îl are atât la nivel psihic cât și fizic. Contactul individului cu arhitectura este de cele mai multe ori unul de natură dinamică, fiind un proces exploratoriu și nu un simplu act contemplativ.

Încă din Antichitate studiului simţurilor îi era acordată o importanţă deosebită, tactilul fiind unul dintre cele mai prețuite, atât în filosofie, cât şi în medicină. Începând cu secolul al XIX-lea, textele de specialitate din domeniul neuropsihologiei fac cunoscute descoperiri remarcabile privind mecanismele psihice proprii fiinţei umane, referitoare la suprapunerea dintre tactil și chinestezic (haptic). Progresul din ultimii 20-30 de ani din sfera tehnologiei informației a determinat posibilitatea realizării unor serii de experimente ce au revoluționat medicina și în consecință psihologia. Au fost efectuate astfel studii de mare fineţe ce monitorizează modul în care individul reacționează la diverşi stimuli externi, fiind confirmată o serie ipoteze emise anterior, privind comportamentul uman.

 Importanța tactilul și chinestezicului a fost apreciată în domenii ce au în vedere modul în care individul se relaţionează cu lumea, precum: sculptura, pictura, cinematografia și antropologia. În ceea ce privește arhitectura, studiile publicate anterior au discutat la modul general legătura dintre arta de a construi și simțuri. Mai mulți arhitecți, adepți ai curentului fenomenologic, au atras atenția asupra importanței pe care tactilul o are în arta de a construi. Cu toate acestea, nu există studii aprofundate privind percepția tactilo-chinestezică în arhitectură, deși evoluția din domeniul materialelor de construcții a generat apariția de noi produse, putându-se discuta despre o nouă și o veche tactilitate.

În lumea transparențelor și a reflexiilor, limita dintre adevăr și fals a devenit incertă, iar singura metodă de stabilire a veridicității de-a lungul timpului a fost reprezentată de către explorarea tactilă. Interacțiunea dintre individ și spațiul construit se naște pe baza relației dintre pielea umană și coaja interioară sau exterioară a edificiilor (alcătuită din suprafețe) și are o natură fizică. Cele două epiderme își lasă amprentele una asupra celeilalte, deoarece, la fel ca și individul, obiectul de arhitectură este viu. Volumul nu-și dorește a reprezenta un studiu exhaustiv asupra subiectului, ci mai degrabă urmărește introducerea unui alt mod de a „privi” arhitectura, într-o lume dominată de vizual.

În cele trei capitole ale lucrării sunt tratate aspecte generale privind percepția, înțeleasă ca proces complex construit pe baza senzațiilor. Pe lângă elucidarea unor noțiuni de bază din psihologie, necesare clarificării implicațiilor din domeniul arhitecturii, se discută despre: individ ca centru al percepției, corpul acestuia ca sistem de referință și despre influența pe care o au simțurile în arta de a construi, accentul căzând pe tactil și chinestezic.

Importanța simțului tactil este analizată dintr-o perspectivă arhitecturală, pornind de la implicațiile de natură psihologică. Pe lângă relația cu văzul, importanța memoriei și tipurile de tact, se vorbește despre calitățile tactile ale suprafețelor ca limite ale spațiului arhitectural, avându-se în vedere evoluția de care au beneficiat materialele de construcții. Sunt explorate probleme generale legate de percepție și spațiu construit interior și exterior, dar și ipostazele tactilului în arhitectură, reprezentate de aspecte tactile generale, calități tactile și trepte ale tactilității - determinate pe baza distanței. Lucrarea tratează de asemenea probleme legate de limita dintre adevăr și fals și de diferențele dintre vechea și noua tactilitate.

Arhitectura este spațiul acțiunii, iar arhitectul este cel care poate influența felul în care se produce deplasarea. Astfel, se propune analiza rolului pe care îl are mișcarea în arhitectură, înțelegând prin aceasta atât explorarea, ce ține de tactul activ, cât și simpla deplasare prin mediul construit. Se discută importanța pe care traseul o are în parcurgerea spațiului, calitățile acestuia influențând percepția generală și felul în care ne mișcăm prin mediul construit. Modalitățile de parcurgere a spațiului arhitectural sunt analizate în funcție de poziția avută față de obiectul de arhitectură, în relație cu mecanica (poziție statică, statico-dinamică, dinamică) și în funcție de suprafața de călcare, ca urmare a deplasării și a calităților acesteia.

Limitele ce definesc spațiul influențează felul în care individul îl înțelege și îl parcurge, indiferent de natura contactului stabilit. Propunem astfel un alt mod de a „vedea” arhitectura, ce se naște ca urmare a interacțiunii dintre „coaja” obiectului construit și „pielea” individului, pe baza expresivității materialelor și texturilor ce definesc spațiul.

Aspecte generale privind percepţia

Pentru a oferi o perspectivă corectă asupra semnificaţiei percepţiei spaţiului, considerăm necesară prezentarea unor noţiuni din domeniul psihologiei, aflate la baza definirii procesului complex. Vom clarifica mai întâi aspecte

generale legate de senzaţii şi percepţie, pentru a putea trata mai departe implicaţiile explorării şi decodării spaţiului arhitectural.

Senzaţia

Din punctul de vedere al psihologului român Paul Popescu-Neveanu senzaţiile sunt înţelese drept procese psihice primare şi reprezintă „semnale senzoriale elementare” (Popescu-Neveanu, 1978, p. 652), pe baza cărora se construieşte percepţia. Senzaţia este definită de Mielu Zlate ca: „un mecanism de captare şi înregistrare a informaţiilor din realitatea înconjurătoare sau din cea internă a organismului” (Zlate, 1999, p. 38). În viziunea lui Zlate, senzaţia se referă la însuşiri simple, „cele care apar la «suprafaţă»”. Acesta vorbeşte despre trei elemente pe care mecanismul le presupune: stimulul fizic (receptorii captează informaţia), răspunsul fiziologic (influxul nervos este transmis către creier) şi experienţa senzorială (creierul interpretează informaţia şi are loc răspunsul).

Percepţia chinestezică a spaţiului arhitectural

Ideea de mişcare în spaţiu – Alexandra Vişan, 2013

Individul se mişcă prin spaţiu, îi simte măsura şi se lasă modelat de caracteristicile fondului construit. Felul în care ne deplasăm prin spaţiul arhitectural este influenţat de calităţile de natură tactilă ale suprafeţelor, înţelegând prin

acestea materiale şi texturi. A percepe din punct de vedere chinestezic mediul construit presupune a parcurge şi a explora. Componenta tactilă este prezentă şi în acest caz, între tactil şi chinestezic existând o relaţie de interdependenţă. Viaţa însăşi este mişcare, iar legătura pe care o avem cu arhitectura este în majoritatea cazurilor una de natură dinamică. În cele ce urmează vom discuta despre implicaţiile pe care chinestezicul le are în arta de a construi. Spaţiul arhitectural este interpretat ca un spaţiu al acţiunii în care arhitectul este responsabil de felul în care se realizează interacţiunea dintre individ şi obiect. Vom analiza aspecte legate de mişcare şi de parcurgerea spaţiului construit, cu implicaţii directe asupra percepţiei. Ipoteza propusă pleacă de la ideea că individul traversează spaţii pe care nu poate sau nu are timp să le exploreze din punct de vedere tactil, dar pe baza informaţiilor de natură vizuală şi chinestezică şi a experienţelor trecute (care ţin de memorie), el ajunge să perceapă corect calităţile suprafeţelor. Se urmăreşte înţelegerea importanţei pe care planul de călcare o are în parcurgerea unui spaţiu, dar şi a modului în care caracteristicile acestuia influenţează percepţia obiectului de arhitectură. 

Alexandra Vișan este asistent Universitar, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București

 Alexandra Vișan a absolvit Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București în anul 2011, fiindu-i acordate medalia și diploma „Bene Merenti” pentru rezultatele meritorii obținute în anii de studiu.

În 2008-2009 a studiat la ETSAV– Barcelona unde a beneficiat de o bursă Erasmus. Proiectul ei de diplomă, „Centru de artă ceramică la Curtea de Argeș”, a fost propus de către UAUIM pentru The RIBA President’s Medals Student Award 2011 – Londra. Demersul aflat la baza acestuia a făcut-o să realizeze importanța dintre simțuri și arhitectură. A fost admisă în toamna aceluiași an la școala doctorală din cadrul UAUIM, sub îndrumarea d-nei. prof.dr. arh. Rodica Crișan, cu o temă ce dorea elucidarea implicațiilor pe care tactilul le are în arta de a construi. Din acel moment lucrează ca asistent la Facultatea de Arhitectură, în cadrul Departamentului de Științe Tehnice.

În viziunea mea, interacțiunea dintre oameni și mediul construit reprezintă preponderent o suprapunere de vizual, tactil și chinestezic. Pe durata celor trei ani de studii doctorale am aprofundat tema, susținându-mi la sfârșitul lunii octombrie a anului în curs în ședință publică teza cu titlul Percepția tactilo-chinestezică a spațiului arhitectural. Lucrarea propune un alt mod de a „vedea” arhitectura, ce se naște ca urmare a interacțiunii dintre „coaja” obiectului construit și „pielea” individului, pe baza expresivității materialelor și a texturilor ce definesc spațiul.

Alexandra Vişan