(re)Sursele formei arhitecturale - Nicholas Ray

Vreau să examinez modul în care arhitecții britanici au utilizat limbajul clasic al arhitecturii pentru a-și ordona și da prestanță clădirilor lor în ultima sută de ani. Datele din titlu nu sunt neapărat importante, deși poate că ar fi demn de subliniat că 1884 este anul când s-a format Art Worker’s Guild, care includea cinci dintre elevii lui Norman Shaw, și anume Letherby, Prior, Macartney, Horsley și Ernest Newton, prima lor întâlnire fiind condusă de John Belcher. În schimb, anul 1984 a fost marcat de publicarea monografiei lui James Stirling despre 59 de clădiri și proiecte. Parte din scopul meu acum este de a arăta că există o continuitate în modul în care arhitecții britanici au adaptat limbajul clasic, o tradiție care merge de la Shaw însuși până la Stirling, dar care, sper să demonstrez, își trage rădăcinile de acum trei sau patru sute de ani.

Nicholas Ray

Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism și deconstrucție. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni” (Lyotard, 1984); în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple.

După cum se întâmplă adesea și în cazul altor mișcări artistice, cele mai vizibile idei și trăsături ale postmodernismului se observă în arhitectură. Spațiile funcționale și formalizate ale mișcării moderniste sunt înlocuite de diverse abordări estetice; stilurile se ciocnesc și se întrepătrund, formele sunt adoptate pentru ele însele, și apar noi modalități de vizualizare a stilurilor familiare și a spațiului arhi-suficient.

Exemplele așa numite "clasice" de arhitectură modernă pot fi considerate clădirile Empire State Building sau Chrysler Building, realizate în stilul Art Deco, în cazul spațiilor comerciale, ori arhitectura lui Frank Lloyd Wright, asociată de cele mai multe ori cu arhitectura organică, sau structurile realizate de mișcarea artistică Bauhaus în materie de spații private sau comunale. În contrast, un exemplu de arhitectură postmodernă este sediul companiei AT&T (astăzi Sony) din New York, care, ca și orice zgârie-nori, este construit pe o structură metalică, având foarte multe ferestre, dar care, spre deosebire de constructiile de birouri moderniste, împrumută și elemente din diverse stiluri clasice (coloane, fronton, etc.).

 Un prim exemplu de artă postmodernă exprimată cu ajutorul arhitecturii se întinde de-a lungul porțiuni celebre pentru jocurile de noroc din Las Vegas, Nevada, așa numita Las Vegas Strip. Clădirile de-a lungul acestui bulevard reflectă numeroase perioade ale artei sau referințe culturale într-un colaj interesant, generat deopotrivă de timpul construcției, clădirile înconjurătoare și interesele comerciale (momentane sau cu bătaie lungă) ale proprietarilor.

Clădirea Bauhaus din Dessau, clădire și oraș care sunt îndeobște asociate cu stilul și mișcarea artistică Bauhaus, chiar dacă originea sa este în Weimar.

Arhitectura postmodernă a fost descrisă ca fiind "neo-eclectică", astfel încât referința și ornamentul s-au întors pe fațade, înlocuind stilurile fără ornamente și agresive ale modernismului, cum este spre exemplu într-o clădire din Boston, Massachusetts.

Nicholas Ray este profesor la Facultatea de Arhitectură a Universității din Cambridge și totodată un apreciat arhitect. Acesta consideră că un bun practician nu poate fi decât cel care își regândește mereu profesiunea. Acest volum ne prezintă un spirit instruit în tainele filosofiei și teoriei artelor, care critică informat bibliografia, dar și creațiile contemporanilor săi.