Spațiul iudaic - un spațiu al comunității - Dan Ionuţ Julean

Arhitectura este știința și arta de a proiecta și construi clădiri și ansambluri de clădiri potrivit anumitor proporții și reguli, în funcție de caracterul și destinația construcțiilor. Știința ei constă în rezolvarea funcțională și tehnică a clădirilor. Arta arhitecturii este o componentă mai specială a artelor în general, care are un caracter mai deosebit, deoarece cu elemente reale, utile, se creează și se compun imagini plastice nonfigurative, de esență abstractă, fară să imite deci modele ale naturii.

Arhitectura nu poate fi comparată cu natura înconjurătoare decât prin aceea ca este un organism artificial implantat într-un mediu natural cu care trebuie să se armonizeze atât funcțional cât și estetic.

Arhitectura este forma cea mai cuprinzătoare de organizare a spațiului, urmărind rezolvarea echilibrată, armonioasă, a funcțiunilor complexe, multilaterale. Arta – se știe –  este un fenomen conștient, arhitectura, pe lângă această calitate este și cognitivă și ontologică. Până la sfârșitul secolului trecut arhitectura era considerată "o decorație a structurii" (John Ruskin), iar în secolul nostru Frank Lloyd Wright redefinește arhitectura prin stilul său de integrare armonioasă a structurilor în natură, fiind exponentul cel mai de seamă al arhitecturii organice.

Sinagoga este o casă la mozaici unde o organizație religioasă (asemănătoare parohiilor creștine) condusă de un rabin face întruniri pentru cultul mozaic.

Termenul sinagogă provine din gr. συναγειν, “a reuni”. În ebraică înseamnă casă de întrunire, destinată celebrării cultului mozaic.

Primele sinagogi au apărut în țările Orientului înainte de cucerirea Țara Israel și regatul lui Irod cel Mare de către romani și erau conduse de cărturari.

Începând din secolul al XI-lea au început să fie conduse de către rabini, care exercitau atât funcții religioase cât și funcții administrative și juridice (în cadrul comunităților iudaice).

O discuție despre spațiul evreiesc presupune, deci, o abordare complexă privind aspectele multiple pe care le reunește: spațiul religios și de purificare (spațiul sacru și de cult, spații impuse de ritual și cutumă), spațiul dedicat studiului și spațiul de adunare al comunității. Astfel, îndeplinind simultan aceste coordonate și suprapunând atributele lor fizice cu limitările formale, valențele spirituale și eventualele semnificații contextuale, spațiul evreiesc ar putea fi definit ca un spațiu comunitar total. Instanțele sale se împart după două aspecte: forme reale de organizare și reprezentare a „spațiului comunitar” evreiesc în raport cu evoluția istorică (Templul, sinagoga, ghetoul/cartierul evreiesc, shtetl-ul, centrul comunitar) și forme virtuale (spațiul comunitar virtual, comunitatea pe Internet).

Dr. Dan-Ionuț Julean este arhitect și profesor colaborator la Facultatea de Arhitectură și Urbanism, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, România. Preda Istoria arhitecturii antice și medievale. Este, de asemenea, membru al echipei de proiectare arhitecturală.

Capitolele acestei lucrări prezintă tipologiile principale ale spațiului evreiesc de la Templul lui Solomon la comunitatea pe Internet. Într-un articol, în care aborda problema monoteismului dintr-o perspectivă arhitecturală, Mircea Moldovan remarca sintetic modul în care a apărut sinagoga – „o inovație arhitecturală” – ca tip de lăcaș de cult unic, care „permitea realizarea unui spațiu nou, care era în același timp spațiu de rugăciune, dar și sală comunitară, cu multiple funcțiuni.” Astfel, „pendularea evreilor în cadrul teritoriului denumit până astăzi Semiluna fertilă, și până în Egipt, unde templul avea o structură telescopică, în care succesiunea de curți interioare și săli cu secțiuni bazilicale ierarhiza gradele de inițiere, și unde s-a înregistrat prima tentativă de monoteism solar, le-a favorizat efectuarea unor adevărate sinteze arhitecturale succesive: tabernacolul din deșert, templele reale sau ideale din Ierusalim, dar mai ales sinagoga”, reprezentând o „revelație arhitecturală”. „Odată cu ea, monoteismul a introdus credincioșii într-un spațiu interior și templul-sculptură, sortit a admite doar preoții și eventual notabilitățile din toate religiile anterioare, s-a transformat în receptacolul comunității (subl.ns.). [...] De aceea, sinagoga a constituit o «inovație arhitecturală revoluționară», chiar dacă cercetările istorice asupra genezei ei nu întrunesc consensul, și matricea generată de ea o regăsim și în concepția lui Bruno Zevi despre Cum să înțelegem arhitectura? La vremea respectivă, interiorizarea a decurs dintr-o profundă reformă religioasă, [...] care, ar fi statutat dualitatea lege scrisă / lege orală și ar fi substituit sacrificiului la templu, rugăciunea.”