Paideia Un teatru al intervalului. Arhitectura şi sfârşitul spectatorului - Roann Barris Arte & arhitecturi 23,40 lei Mărește

Un teatru al intervalului. Arhitectura şi sfârşitul spectatorului - Roann Barris

Roann Barris

Cultura este un potențial câmp de luptă,  un „teatru unde cauze politice și ideologice variate se provoacă unele pe altele”. Paradigma teatrului ca arhitectură a fost, de-a lungul timpului,  mai mult decât conceptualizarea teatrului ca laborator al vieții.

Mai multe detalii

1131P

Nou

23,40 lei cu TVA

-10%

26,00 lei cu TVA

Studiile cercetătoarei Roann Barris pun în evidență nu doar legătura dintre deconstructivism și avangarda rusă, ci și rolul esențial al teatrului și al ideii de „înscenare”, de decor.

Autoarea explică, în acest volum, cum implicarea arhitecților în teatru a facilitat unele scopuri de „laborator“, arhitectura nefiind obligată să se limiteze la contextul teatral nici pentru a pune accent pe narațiunea noii vieți, nici pentru a sublinia narațiunea teatrului: „Implicarea arhitecților în teatru, conceptualizarea arhitecturii ca sinteză între rațiune, fantezie și mișcare, și dorința de a crea un spectator angajat constituiau un loc comun al celor două arte și confirmau reciprocitatea narațiunilor lor

 Metafora alternativă teatrului este haosul. În locul unei lumi cuantificabile, măsurabile, lipsite de ambiguități, avem o lume în care dinamica lineară este doar unul din tipurile de mișcare, în timp ce mișcarea non-lineară și non-proporțională este norma. Implicațiile nu ne îndepărtează de metafora teatrală: ne confruntăm cu o multitudine de puncte de vedere ce trebuie explicate pentru a studia fenomenul designului: acestea sunt ele însele modele de mare complexitate ce funcționează într-o lume complexă. Lumea sau lumile oferind un model utopic trebuie să-l exprime prin dialog, și nu hegemonic. Vom descoperi că ideea este valabilă pentru modelul utopic constructivist, în al cărui testament va fi apărut printre rânduri; și vom pune aceasta sub semnul întrebării în timp ce examinăm expresia recentă a utopiei americane.

Deși arhitectura trece drept cea mai provocator non-verbală dintre artele vizuale, narațiunea o însoțește de fapt de la bun început, și este înscrisă în chiar actul conferirii de înțeles spațiului. Spațiul există dinainte de impunerea arhitecturii asupră-i: arhitectura dă spațiului o istorie, îl transformă în loc edificat – sens în care arhitectura dăruiește o narațiune și este ea însăși narațiune. Descoperim în studiul arhitecturii preistorice și primitive că textul cel mai timpuriu, textul fundamental al arhitecturii, tratează creația ca act religios, propune metafore pentru cosmos, viață și moarte, iar casa însăși devine adesea o imagine miniaturală a lumii. Aceste narațiuni ale începuturilor au o asemenea valoare de remanență, încât designerii de azi pot, deliberat, să inunde un spațiu cu metafore ale sacralității prin asociații formale, contextuale, rituale. În ce privește ritualul în arhitectură, e suficient să ne gândim la Stonehenge, monument în care locul de construcție, consacrat ritualului, devine bază pentru un act de construcție ce avea să se transforme el însuși în ritual. Cel mai timpuriu impuls arhitectural nu s-a datorat nevoii de adăpost, ci scopului de a stabili limite, de a crea un spațiu destinat sacrului și de a ridica monumente”.

 

AutorRoann Barris
Specificații autorprof. în cadrul Universității din Michigan
Traducator/editorCristina Sălăjanu
Anul publicării1999
Format145 x 200 mm
Nr. pagini150
ColecțiaSpaţii imaginate
Hard Cover1804-un-teatru-al-intervalului-arhitectura-si-sfarsitul-spectatorului.html
ID eBook1804-un-teatru-al-intervalului-arhitectura-si-sfarsitul-spectatorului.html
GenArhitectura
LimbaRomana
Tip formatFizic
Subiect principalCladiri publice
CategorieArta si fotografie
Sub-CategorieArhitectura
ISBN973-936-868-9
Nota 
2021-02-28
Un teatru al intervalului. Arhitectura şi sfârşitul spectatorul

Într-o manieră inedită, cartea prezintă semnificația și rolul esențial al teatrului și al ideii de decor, de punere în scenă.

    Scrieți-vă propria părere

    Scrieţi un comentariu

    Un teatru al intervalului. Arhitectura şi sfârşitul spectatorului - Roann Barris

    Un teatru al intervalului. Arhitectura şi sfârşitul spectatorului - Roann Barris

    Cultura este un potențial câmp de luptă,  un „teatru unde cauze politice și ideologice variate se provoacă unele pe altele”. Paradigma teatrului ca arhitectură a fost, de-a lungul timpului,  mai mult decât conceptualizarea teatrului ca laborator al vieții.

    Scrieţi un comentariu

    Arhitectura este știința și arta de a proiecta și construi clădiri și ansambluri de clădiri potrivit anumitor proporții și reguli, în funcție de caracterul și destinația construcțiilor. Știința ei constă în rezolvarea funcțională și tehnică a clădirilor. Arta arhitecturii este o componentă mai specială a artelor în general, care are un caracter mai deosebit, deoarece cu elemente reale, utile, se creează și se compun imagini plastice nonfigurative, de esență abstractă, fară să imite deci modele ale naturii.

    Arhitectura nu poate fi comparată cu natura înconjurătoare decât prin aceea ca este un organism artificial implantat într-un mediu natural cu care trebuie să se armonizeze atât funcțional cât și estetic.

    Arhitectura este forma cea mai cuprinzătoare de organizare a spațiului, urmărind rezolvarea echilibrată, armonioasă, a funcțiunilor complexe, multilaterale. Arta – se știe –  este un fenomen conștient, arhitectura, pe lângă această calitate este și cognitivă și ontologică. Până la sfârșitul secolului trecut arhitectura era considerată "o decorație a structurii" (John Ruskin), iar în secolul nostru Frank Lloyd Wright redefinește arhitectura prin stilul său de integrare armonioasă a structurilor în natură, fiind exponentul cel mai de seamă al arhitecturii organice.

    Arta și imaginile ei au fost folosite ca modalități magice de control ritualic asupra lumii, de la începutul însuși al culturii, din paleoliticul celebrelor peșteri inscripționate și pe parcursul întregului neolitic. Spre deosebire de preistorie, istoria, de la sumerieni încoace, ne prezintă o mai bine structurată religie a zeităților personificând forțele binelui și ale răului, forțele naturii, zeii care ripostează încercării oamenilor de a le cuceri teritoriile și ale căror dorințe trebuie împlinite de către supușii lor. Acest îndemn de a satisface, de a liniști zeii, duce la evoluția formelor structurii religioase.

    Carnavalul și spectatorul angajat: modele pentru teatru și arhitectură

    Carnavalul de iarnă (guliane,) se caracteriza preponderent prin prezența teatrelor balagan (ansambluri populare de ocazie, variind ca număr de actanți, întâlnite în vreme de carnaval,), a toboganelor de formă parabolică („munți de lemn“) ce împânzeau orașul, și prin alchimia proprie carnavalului, când săniile deveneau scene mobile, când oameni îmbrăcați în negru se transformau în obiecte de scenă pentru reprezentațiile balagan, când arlechinii ce tocmai explodaseră în aer se reasamblau în fața asistenței. Totul era demontabil, reconstruibil. Pentru teatru și arhitectură, seducția, atât vizuală, cât și ideologică a modelului carnavalesc, derivă din factori precum: interesul lui Vsevolod Meyerhold (și al altor teoreticieni și practicieni ai scenei) față de teatrul popular și carnaval ca mijloace de reîntinerire a actului scenic perceput deja ca „mort“; interesul statului de a crea o uniune (smychka) între arta populară rurală și incipienta cultură socialist-muncitorească; dorința artiștilor de avangardă să provoace mutații intelectuale și imagistice într-o viziune amorțită asupra realității  – scop reflectând o dorință de evitare a denotativului, a implicitei acceptări de statu-quo. Carnavalul, informal descris ca „univers cu susul în jos“, punct de graniță între lumi, respingea atemporal, prin însăși natura lui, statu-quo-ul, și propunea un model popular al spectatorului angajat4. Astfel, în cartea sa intitulată Balagan și filosofie, G. Kryzițki considera teatrul popular a fi modelul teatrului contemporan, întrucât unește revelația și misterul, înțelepciunea și acțiunea, comedia și nebunia, tragedia și misterul. Autorul continuă prin a arăta că balagan obligă spectatorii să înțeleagă viața nu cu ajutorul minții, ci prin întreaga lor ființă. Kryzițki nu era singurul care să crediteze, ca strategie de implicare a spectatorului, uniunea carnavalesc-grotescă a contrariilor. În 1906 Meyerhold îmbrățișase deja grotescul ca mijloc de potențare a spectatorului: susținând abandonarea metodei naturaliste a Teatrului de Artă din Moscova, Meyerhold argumenta că metoda elimina misterul și „amuțea“ imaginația spectatorului, împiedicând așadar publicul să se angajeze emoțional și ideologic în perceperea actului teatral, și, prin extensie, în realitatea socială. Nikolai Evreinov, dramaturg și regizor simbolist, invoca de asemenea modelul balagan ca mijloc de inducere a participării spectatorului prin intermediul pasiunilor „anarhice“.

    Roann Baris este prof. în cadrul Universității din Michigan.

    În general, practicile didactice ale doamnei Barris implică o utilizare considerabilă a materialelor digitale și a materialelor web. Potrivit acesteia :„În ultima vreme, este o provocare să încerci să faci istoria artei să pară relevantă, iar mass-media ajută, dar nu este soluția, mai ales când cei mai noi eroi romantici din best-sellers și filme sunt istorici de artă angajați în căutarea răspunsurilor la ritualuri creștine misterioase și antice. Dar de ce să nu le folosim în clasă ca oportunități de a pune la îndoială rolul narațiunii în interpretările critice și de a sugera că fiecare interpretare este fictivă? Totuși, în istorie și în literatură, unele comploturi sunt mai bune decât altele”.

    10 alte produse din aceeași categorie

    Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: