Lunga despărțire - Ion Popesco-Negruță

Vestea de la Culesul Poamei

Ieși. Închizând portița, cuprinse din priviri ograda și pentru prima oară i se păru că nici un lucru nu se află la locul său. Își puse în gând ca, într-o zi, după ce va isprăvi cu culesul poamei, să-și facă rost de puțină vreme să le așeze care pe unde trebuie, că prea erau vraiște, de parcă ar fi fost aduse de ape.

Aerul era înăbușitor. Frunzele pomilor de prin grădini așteptau o pală răcoroasă de vânt să se dezmorțească, dar nu se isca de nicăieri, și ele se spânzurau de crengi, răsucite ca niște scoici de mare. Ajunsă la răscruce, o luă pe ulița principală care taie satul în două și din care se desprind altele, când într-o parte, când în cealaltă.

Satul era practic pustiu. În vremea când se culege poama, lumea-i prin vii, iar care nu-i – câte un bătrân ori câte o babă – moțăie pe undeva la umbră, nu șade ziua în amiaza mare să-l bată de pomană soarele în cap. Și atunci pe cine era să întâlnească ea, mergând de-a lungul satului? Ș-apoi de i s-ar fi nimerit din întâmplare cineva în cale, tot nu l-ar fi băgat în seamă, atât îi era de tare sufletul cufundat în gânduri. Ce treabă o fi având secretarul sovietului sătesc cu ea...? De ce o cheamă tocmai ziua în amiaza mare? Nu putea și el să aștepte până seara, că tot venea și ea acasă? Că doar nu era să rămână la vie peste noapte! Ori o bolunzit secretarul de își închipuie așa ceva! El nu vede cum e de bună vremea pentru culesul poamei? Și dacă dă Dumnezeu o mamă de ploaie tocmai acum...? Nu-i rămâne ei via neculeasă? Îi rămâne!... Și dacă o să plouă și mâine și poimâine, nu se strică strugurii? Și atunci cu ce să-l întâmpine ea pe Ionel, băiatul ei, când se va întoarce de la armată? Că, uite, mâine-poimâine vor zbura două luni de zile și va veni și el acasă de la armată, că așa îi scrisese el în ultima scrisoare: „Mamă! La sfârșitul lunii noiembrie sau începutul lui decembrie voi primi și eu ordin de demobilizare”.

Când copilul acela care venise pe bicicletă acolo la vie și-i aduse porunca, la întrebarea ei „Pentru ce o cheamă secretarul?”, el îi răspunse doar atât: „Nu știu, lele Anică! O zis să-ți spun să vii cât poți de repede. Numai atât mi-o zis!”.

Doar n-o fi ceva cu băiatul meu...? Fusese primul gând care o fulgeră în clipa aceea, rămânându-i împlântant ca un cuțit în creier. Și dintr-odată i se păru că-i pătrunde în urechi, venind de undeva de peste dealuri și ponoare, un dangăt și tremurat de clopote trase prelung și jalnic.

Apoi, dangătul acela pe care numai ea îl auzea, se preschimbă într-un vaiet înăbușit și apoi pe nesimțite într-un bocet de îngropăciune. „Dar nu-i cu putință!”... își spuse ea, încercând să se dezmeticească... „Nu-i cu putință! Mi se năzare și-mi fac gânduri prostești. Ionel al meu îi la o unitate militară în stepele Kazahstanului, și-i la o unitate motorizată”, că așa îi scrisese el în scrisoarea ce i-o trimise ultima dată: „Dragă mamă, află de la mine că sunt sănătos, care lucru ți-l doresc și matale”... și mai departe. „Să știi matale că-s mutat cu slujba la «autoparc» și să mai știi matale de la mine că aici la «autoparc» îi cel mai bine de «slujit», că aici eu nu am treabă cu automatul sau o altă armă militară, doar învârt volanul unui «BTR»”. Așa și-i scria el, că nu are treabă cu armele!... Fără a pricepe ea ce anume era acea mașină «BTR-ul», dar în sinea ei își făcuse o socoteală, că dacă Ionel al ei n-avea treabă cu arma, nu putea să i se întâmple nimic rău, că el se află undeva la adăpost și că moartea, oricât ar fi ea de curvă în vremurile acestea, nu era ea chiar atât de nebună încât să-l caute tocmai pe el care, precum zicea, nu avea nici o treabă cu arma...

Așa judecase ea lucrurile venind de la vie către casă. Și cam tot așa gândea și acum când străbătea satul lipsit parcă de orice vietate în afară de ea. Că dacă sta și se gândea bine, teama ce i se furișase în suflet nu avea, la urma urmei, nici un temei. Ionel al ei nu purta nici măcar automat sau altă armă.