Virtutea, păcatul și patimile în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul - Pr. dr. Bugiulescu Constantin-Valentin

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Prefață

Trăim într-o epocă secularizată, în care rareori se vorbește despre virtute. Când auzim vorbindu-se despre ea, constatăm că se vorbește ca despre ceva abstract, teoretic și foarte la general.

Despre păcate și patimi se vorbește și mai puțin. Omul contemporan nu suportă să i se vorbească despre păcat și patimi, deși, din nefericire, păcatul și patimile par a fi căutate cu multă atenție. Psihanaliza ne îndeamnă să nu ne ferim, nici să ne fie rușine de ele, pe motiv că ele fac parte din viața cotidiană a fiecărui om, ca realități ,,foarte firești”. Puțini dintre educatori nu recomandă trăirea în păcat, dimpotrivă. Sfatul ,,vindecătorilor” moderni este, totuși, acela ca omul să evite adicțiile față de formele de comportament, chiar, alături de drumul firesc. În realitate, omul postmodern trăiește, de fapt, în adicții, mai precis, în dependența de persoane, de obiecte, de preocupări, de medii și ambianțe care, dacă nu-i răpesc totdeauna libertatea, îi reduc acesteia câmpul de manifestare, lăsându-i omului impresia că este liber. Vrem exemple? Telefonul și funcțiile sale se află pe primul loc. De aici vine dependența de un anumit tip de ,,media” care ni se servește prin telefon. Sunt și alte forme de adicție, tot atâtea împătimiri, pe care omul contemporan le socotește forme firești de comportament. Acesta este stimulat pe toate canalele să caute adrenalină și să consume tot ceea ce i se prezintă ca nou. Și noutăți consumabile ni se oferă la tot pasul. Păcatele și patimile creează omului adrenalină sau, cel puțin, dau impresia c-o fac. Pentru cei ce sunt în goană după toate formele de entertainment care cresc adrenalina, virtutea (care cultivă măsura, dreapta socotință și echilibrul) este ceva demodat.

Altădată, oamenii erau mai atenți cu propria libertate, mai ales cei pentru care viața virtuoasă nu era excepție, ci modul de a trăi cât mai normal, ca om. Este vorba de persoane ai căror îndrumători și puncte de referință erau sfinții, nu vedetele, cum este cazul omului contemporan.

Unul dintre acești îndrumători de altădată a fost Sfântul Maxim (579-662), personalitate la care mulți au făcut și fac referință, pentru că a învățat la un înalt nivel, printre altele, și ceea ce trebuie să facă omul spre a-și afirma libertatea și a se confirma pe el însuși ființă liberă.

Părintele Bugiulescu și-a propus să studieze și să prezinte omului contemporan modul în care Sfântul Maxim a crezut, a mărturisit credința, a trăit-o, sub toate aspectele ei, și a predat-o, ca viață trăită pentru și în Hristos. Or, viața trăită cu Hristos este viață virtuoasă. Părintele Constantin Bugiulescu și-a asumat ca în această carte, care este teza sa de doctorat în Teologie, să prezinte virtutea, comparativ cu păcatul și cu patimile, așa cum le-a gândit Sf. Maxim și le-a explicat contemporanilor săi. Cum nu se poate vorbi, desigur, de virtute fără referință la ceea ce i se opune. De aceea, autorul cărții a prezentat și modul în care Sfântul Maxim a gândit și a explicat ce sunt păcatele și patimile.

Desigur, mulți au fost și sunt preocupați de studiul virtuții. Pentru acest motiv, Pr. Bugiulescu, înainte să ne prezinte virtutea la Sf. Maxim, a făcut o scurtă incursiune la filosofii antici de limbă greacă și la Sfinții Părinți care l-au precedat și care au dat diverse explicații virtuții. În cazul Sfinților Părinți aceștia au lăsat învățături și referitoare la păcate, ceea ce era de neconceput pentru filosofii greci. Aceia s-au ocupat numai de modul în care omul poate cultiva virtutea. Pentru ei, păcatul nu exista. Noțiunea de ,,păcat” a intrat în cultura universală pe măsură ce, în cadrul acesteia, s-a propagat tipul de cultură iudeo-creștină, marcată de revelația supranaturală a lui Dumnezeu.

Cititorul va constata că viața autentic virtuoasă este una care depășește etosul natural. În consecință, virtutea este nu numai deprindere, ci un salt calitativ, oarecum, dincolo de ceea ce suntem obișnuiți să socotim comportamentul natural omenesc. Gândind mai profund la viața virtuoasă a fiecărei persoane, înțelegem că virtutea ține de ceea ce este mai autentic și mai firesc naturii umane. Noi nu uităm însă că natura omenească se găsește în interiorul unei firi, de mult căzute în păcat și susceptibilă ca, la nivel individual, să cadă și să decadă de la nivelul la care Dumnezeu a creat-o cândva bună foarte. În viziunea Sfântului Maxim, viața poate fi integral virtuoasă în măsura în care este integral disponibilă pentru lucrarea sfințitoare a lui Dumnezeu, dat fiind că ființa virtuții este Domnul Iisus Hristos. Virtutea nu este deprinderea dobândită prin exercițiu, deși nu poate exista fără o anumită exersare a celui care se vrea virtuos. Această exersare se numește asceză. Nu este modalitatea prin care dobândim ceva, fie acest ,,ceva” chiar virtutea, ci modalitatea prin care, în modul cel mai lucid (cu discernământ) căutăm să ne facem cât mai receptivi iubirii dinamice a lui Dumnezeu pe care El ne-o comunică totdeauna în dar prin energiile sale necreate, mai precis, prin harul Său.

Omul, creat chip al lui Dumnezeu și într-un proces de asemănare cu Acesta este singura ființă din univers care are șansa și posibilitatea să dea chip văzut în el și în lumea în care trăiește virtuților, adică puterilor nevăzute ale lui Dumnezeu cel Atotputernic, Virtutea prin excelență. Iată de ce virtutea este putere. Nu este însă puterea de a stăpâni peste alții, ci puterea de a stăpâni peste tendința omului spre păcat și peste patimile care l-ar putea domina. De aceea, viața virtuoasă este viața în care, în mod voit și liber, omul se integrează în procesul asemănării, din ce în ce mai intense, cu Dumnezeu.

Pe bună dreptate, Pr. Bugiulescu semnalează că, pe de o parte, virtuțile sunt performanțele (care țin de firea originală a omului) care afirmă eliberarea omului de riscul înrobirii de fascinația condiției sale psiho-somatice și chiar față de lumea însăși în care omul trăiește; pe de altă parte, ele dau calitate fiecărei persoane umane să schimbe mediul ambiant, la nivel eclezial, social și chiar fizic, spre mai bine. Și aceasta nu numai prin forța exemplului, ci prin puterea care emană din fiecare persoană virtuoasă. De fapt, aceasta este persoana care se află în procesul de sfințire prin participarea la Dumnezeu și prin împărtășirea de energiile Sale necreate și dinamice. Viața umană este singura viață din lume care se opune tendințelor entropice prezente în tot ceea ce există în lume, viu și neviu. Și este așa pentru că ea există, desigur, din cele ale lumii, dar se împlinește primind putere de dincolo de lume.

Ceea ce a blocat și blochează mișcarea antientropică a vieții umane sunt păcatele și patimile. Părintele Bugiulescu a acordat multe pagini prezentării modului în care Sf. Maxim a vorbit despre păcat și patimi. Dacă păcatul este fapta concretă de încălcare, cu știință și cu neștiință, a voii lui Dumnezeu (încălcare, uneori spontană, alteori în mod deliberat), patima nu se confundă cu viciul – adicția față de anumite forme rele de comportament. Ea este o boală a sufletului, care precedă păcatul și constă în iubirea nefirească și egoistă a celor care trebuie iubite, neraportând facultățile spiritului nostru și afectele (instinctele) noastre (prin care ne afirmăm ca ființe iubitoare) la scopul firesc, al lor și al nostru. Patima este produsul iubirii iraționale de sine. Este boala spiritului care constă în ,,mișcarea sufletului împotriva firii, fie spre o iubire lipsită de rațiune, fie spre o ură fără judecată asupra a ceva dintre cele supuse simțurilor. Spre exemplu, o mișcare lipsită de rațiune față de mâncăruri sau față de femeie sau față de avuție sau față de slava deșartă sau față de altceva dintre cele supuse simțurilor sau din pricina acestora” (Sf. Maxim, Capete despre dragoste, II,16). Orice acțiune, într-o atare stare de spirit, conduce la păcat.

A existat un păcat original/strămoșesc, cu urmările lui. Există diverse păcate individuale. La fel, există și patimi. Cea mai mare și cea mai primejdioasă patimă, după Sf. Maxim, semnalează Părintele Bugiulescu, este iubirea irațională de sine. Pentru că este irațională, iubirea exagerată de sine este și nefirească și poate duce omul la auto-adulare, sinonimă cu pieirea lui prin el însuși.

Nu vom vorbi mai jos nici despre păcate, nici despre patimi. Am scos în evidență maniera în care Pr. Bugiulescu a făcut-o în teza de doctorat și la foarte buna sa susținere.

Recomandăm cititorului să descopere el însuși tainele gândirii unuia dintre marii Părinți ai Bisericii, prin intermediul cărții scrisă de Pr. Dr. Constantin-Valentin Bugiulescu, cu multă osteneală, cu credință și cu dragoste față de Dumnezeu și față de cei care-i vor citi cartea.

Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă

Sfântul Maxim Mărturisitorul în lumina Teologiei Bizantine

1. Viața Sfântului Maxim Mărturisitorul

Potrivit biografiei grecești, Sfântul Maxim s-a născut într-o familie nobilă din Constantinopol, în jurul anului 580, având parte de o educație aleasă, „obișnuită la acel moment pentru copiii unei familii bune”. A studiat disciplinele de bază (ἑγηύκλιος παίδευις) precum gramatica, retorica și filosofia, ce includeau discipline precum aritmetica, muzica, geometria și astronomia, bucurându-se de acea educație umanistă largă pentru care Constantinopolul era renumit în perioada amintită. Era familiarizat cu scrierile Sfintei Scripturi și cu teologii creștini de până la el, precum Origen și Capadocienii, dar și cu scriitorii filosofici, în special cu Aristotel, Platon, Iamblichus și Proclus, ale căror învățături le stăpânea destul de bine.

Cunoștințele filosofice și cele teologice dobândite în această perioadă erau întregite de către Sfântul Maxim prin viața sa virtuoasă, acesta remarcându-se prin dreaptă socotință (μετριοφροσύνη) și smerenie (ταπείνωσις), stopând mândria și slava deșartă ce puteau să îl împiedice în procesul de afirmare. Acest lucru face ca Sfântul, încă de tânăr, să intre în atenția împăratului Heraclie (610-641), care l-a numit în funcția de prim-secretar la curtea împăratului (ὑπογπαφέα πρῶτοντῶν βασιλικῶνὑπομνημάτον), neștiindu-se cu exactitate data și nici criteriile după care a fost ales în această funcție. Însă, este știut faptul că acest lucru i-a permis să-și creeze relații de prietenie cu înalții oficiali ai imperiului, la care el va căuta sprijin, mulți ani mai târziu, în lupta pentru ortodoxie. După o perioadă de aproximativ trei ani de la numirea sa în această funcție, Maxim a demisionat pentru a intra în comunitatea monahală de la Chrysopolis (astăzi Scutari, un cartier al orașului Istanbul), de pe țărmul asiatic al Bosforului, vizavi de Constantinopol. Această retragere de la curte a Sfântului Maxim s-a petrecut probabil în jurul anilor 613-614 și nu din motive politice sau religioase (răspândirea monotelismului), așa cum ar sugera biograful lui, ci din dragoste pentru spiritualitatea monahală trăită în isihie (ἠσιχία), așa cum reiese din conținutul scrierilor sale care arată o înțelegere considerabilă a problemelor pastorale ale unei comunități monastice. În acest sens, chiar biograful său subliniază progresul Sfântului în practica ascetică și în viața duhovnicească. Această perioadă petrecută la mânăstirea Chrysopolis este cea mai bogată în meditații și studii ascetice pentru Sfântul Maxim. Aici l-a întâlnit și pe Anastasie, acesta din urmă devenind prietenul și ucenicul Sfântului, ce l-a însoțit la mărturia supremă, participând chiar și la moartea martirică a acestuia.

După mai bine de zece ani, Sfântul Maxim părăsește această mânăstire (împreună cu mulți frați), plecând în exil spre Africa, probabil în anul 626, atunci când numeroși perși, avari și slavi se stabiliseră, după invazia din același an, la Constantinopol și în împrejurimi. Se presupune că ar fi petrecut scurte perioade în Creta și Cipru, până să fi ajuns în Africa de Nord, în jurul anului 628. Între anii 628-632 Sfântul Maxim devine consilier, pe probleme teologice al prefecților Africii, Petru, Gheorghe și ulterior Grigore, ca mai apoi, în anul 632, să fie prezent la Cartagina de sărbătoarea Rusaliilor unde asistă la botezul forțat al evreilor făcut la porunca împăratului Heraclie ca „măsură de represalii pentru colaborarea evreilor cu persanii în timpul ocupației persane a Orientului Roman”. La Cartagina probabil că a stat, pentru o perioadă de timp, în mânăstirea Euchratas unde era stareț Sfântul Sofronie, cel care a fost ales în 634 patriarh al Ierusalimului, fiind de altfel și primul calcedonian ce a luptat împotriva monotelismului. Această întâlnire cu Sfântul Sofronie a fost decisivă pentru Sfântul Maxim în a conștientiza faptul că monotelismul reprezintă o nouă provocare pentru ortodoxie; nouă, dar în multe privințe asemănătoare cu monofizitismul moderat al lui Sever de Antiohia.

Exilul său a durat mai bine de un sfert de secol și nu se poate pune la îndoială faptul că Sfântul Maxim, în toată această perioadă, și-a pus amprenta asupra bisericii din Africa. În unele scrisori către episcopul Cyzicului, Sfântul își exprimă durerea acută a acestui exil, deși acesta ajunsese să-și considere exilul drept o stare permanentă de luptă, datorită rolului său în dezvoltarea discursului împotriva monotelismului și monoenergismului, care de acum înainte va constitui singura axă a operei sale.

În această perioadă de exil în Africa, Sfântul Maxim se evidențiază prin două evenimente notabile pentru preocupările istorice ale Bisericii și anume:

1. În anul 645, el s-a angajat într-o dezbatere teologică cu patriarhul Pyrrhus, exilat și el în Africa (după ce a fost condamnat de Ioan al IV-lea), din cauza problemei celor două voințe și energii ale lui Hristos. Din această dispută Sfântul Maxim iese învingător, iar Pyrrhus s-a declarat convins și gata să depună o mărturie de credință diothelită comună cu episcopul Romei, Papa Teodor (642-649), exprimându-și în același timp speranța că nu i se va cere să-i anatemizeze retroactiv pe predecesorii săi. Se presupune că Sfântul Maxim l-a însoțit la Roma, pentru a face așa cum s-a dovedit, însă Pyrrhus ajuns la Ravenna s-ar fi întors iarăși la opiniile dinainte, „ca și câinele la voma sa” (II Petru II, 22), astfel, mărturisirea ortodoxă rămânând una de scurtă durată.

2. Cel de-al doilea eveniment a fost, desigur, Sinodul Lateran din anul 649, unde Sfântul Maxim a avut o influență extraordinară. Rolul Sfântului la acest sinod, pe lângă personalitatea și calitatea învățăturilor sale, ar fi fost și acela al prestigiului ce îl căpătase în rândul exilaților greci din Occident. Însă împăratul Constans al II-lea a reacționat imediat, în mod negativ, la anatemizarea de către sinodul de la Lateran, atât a monotelismului, cât și a monoenergismului, dând poruncă să fie prins și judecat Sfântul Maxim, considerat, de către acesta, a fi pricinuitorul acestor tulburări. Drept pentru care, între anii 641-655, Sfântul este prins și exilat. Principalul proces de condamnare la exil a început în primăvara anului 655 și s-a încheiat neconcludent, deoarece autoritățile imperiale nu au putut dovedi acuzațiile aduse împotriva lui. Printre acuzațiile ce i s-au adus la acest proces au fost conspirația împotriva împăratului și refuzul său de a comunica cu biserica din Constantinopol, ceea ce în accepțiunea împăratului, reprezenta atât un delict eclesiastic, cât și un delict civil. În urma acestui proces, Sfântul Maxim a fost trimis în exil la Byzya, în Tracia. A fost chemat din nou la Constantinopol, unde a fost ispitit să se predea voinței împăratului, dar în cele din urmă a refuzat și a fost trimis înapoi în Tracia, de data aceasta într-o altă locație, Perberis, timp de șase ani. În anul 662, un consiliu monotelit, deschis la Constantinopol, l-a anatemizat în prezența sa și a ucenicilor săi, iar pentru că nu voia să tacă asupra chestiunii dacă sunt în Hristos una sau două lucrări și voințe, refuzând să semneze o declarație de compromis a doctrinei, i se taie, în fața mulțimii, limba și mâna dreaptă pentru ca să nu mai poată comunica adevărul. A fost exilat la Lazica, pe malul sud‑estic al Mării Negre, unde a și murit, din cauza chinurilor la care a fost supus, în data de 13 august 662, în vârstă de 82 de ani. Prin această moarte martirică a Sfântului Maxim, se adeverește încă odată că fiecare dogmă a Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viață și nu o simplă speculație teoretică.

Pr. Dr. Constantin Bugiulescu este preot și profesor de religie la Colegiul Național „Ion Luca Caragiale” din Moreni, Dâmbovița.