Providenţa Divină - George Remete

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

   Argument

    Aproape toate manualele de teologie dogmatică tratează tema Providenței pe câteva pagini; chiar și în „Teologia Dogmatică” a păr. D. Stăniloae ea este „rezolvată” pe 9 pagini. Este adevărat că există o literatură bogată privind teodiceea (adică îndreptățirea lui Dumnezeu), dar aceasta se preocupă de absolvirea lui Dumnezeu în fața răului și nu de suferința omului. Or, trebuie înțeles că Providența nu înseamnă numai subtilitatea teologică a îndreptățirii lui Dumnezeu ci mai ales raportarea rezolvatoare a lui Dumnezeu la suferința omului. În raportul Dumnezeuom, teologii teodiceii țin parte lui Dumnezeu, în loc să țină parte omului: omul se situează împotriva omului! Acești teologi ar trebui să rememoreze că Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, n-a ținut parte lui Dumnezeu ci a ținut parte omului; căci în fața lui Dumnezeu-Tatăl a asumat păcatele lumii și „s-a făcut pe sine blestem” (Gal. 3,13), ca să răscumpere pe oameni, frații săi. Teologul creștin ar trebui să realizeze că Iisus Hristos n-a venit ca Drept Judecător (Ioan 3,17) sau guru, ci ca Păstor și Doctor și n-a condiționat vindecarea de explicații, păcate sau vină. De aceea, nici teologul nu trebuie să vorbească suferinzilor ca guru sau explicator de păcate, ci ca păstor și doctor. Căci urgența suferinței nu este explicarea ci alinarea. E uluitor și incredibil cu câtă talentată superficialitate „rezolvă” teologia problema Providenței. Oamenii sunt zdrobiți și disperați, iar la urletele lor de suferință teologii răspund cu învățăturile subtile și fermecătoare despre ființă și energie, har, libertate și îndumnezeire. Ei se dovedesc incapabili să dea răspunsuri actuale și satisfăcătoare pentru omul secolului 21. Frecție la piciorul de lemn! Căci teologia filosofică, subtilă, abstractă, didactică sau obsedată să-L apere pe Dumnezeu se dovedește ineficientă sau chiar falsă. Dumnezeu se apără singur și n-are nevoie de ajutorul omului, căci „Dumnezeu vorbește bine despre Dumnezeu”, așa cum arată Pascal („Cugetări”, XII, 799). Numai o teologie aplicată sau existențială poate fi înțeleasă și eficientă omului de astăzi. Având în vedere expedierea rapidă a Providenței în tratatele de teologie, este evident că pentru autorii lor tema Providenței nu este centrală ci secundară. Această tratare se explică, probabil, prin credința acelor autori că existența lui Dumnezeu subînțelege deja și impune Providența divină, și n-ar mai fi nevoie de o tratare deosebită a ei. Majorității teologilor i se pare că existența lui Dumnezeu dovedește Providența. Noi socotim însă exact invers: numai Providența dovedește existența lui Dumnezeu. Căci argumentarea Providenței se dovedește esențială, prioritară și obligatorie pentru afirmarea existenței lui Dumnezeu. Degeaba impui omului existența lui Dumnezeu dacă nu reușești să-i arăți purtarea Lui de grijă; ar însemna să oferim un Dumnezeu străin și, de fapt, inutil. Providența se dovedește prioritară chiar și față de Judecata finală, căci „până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții” iar mulți oameni nu se mai înfricoșează de chinurile iadului, căci le trăiesc deja pe pământ. De aceea, chiar dacă nimeni n-a afirmat prioritatea ei în teologie, noi socotim că tema Providenței este cea mai importantă: pentru că toate celelalte stau sau cad împreună cu ea. Trebuie să menționăm că lucrarea de față reprezintă, într-o altă perspectivă, reluarea ideii din cartea „Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu”. Însă acolo era vorba mai mult de raportarea suferinței omului la Dumnezeu și, mai ales, în perspectiva veșniciei. Însă în această carte – mai amplă și mai documentată – avem în vedere raportarea lui Dumnezeu la suferința omului, în condiția istorică, în lumea pământească. Tratarea Providenței este extrem de dificilă, pentru că obiecțiile împotriva ei sunt foarte puternice și tocmai credincioșii onești și riguroși sunt cei care înțeleg cel mai bine gravitatea obiecțiilor. Pentru atei, tema Providenței prezintă interes numai în măsura în care pot ridiculiza credința. Însă de fapt ea nu constituie o problemă pentru aceștia, din moment ce pentru ei nu există Dumnezeu: „e absurd și ridicol să mai vorbim de purtarea Lui de grijă!”. Providența e dificilă pentru credincioși, nu pentru necredincioși; necredincioșii se descurcă și fără ea, numai credincioșii au probleme. Fără argumentarea pertinentă, solidă și convingătoare a Providenței, teologia „e admirabilă, e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire!”. Oamenii n-au nevoie de teorii despre Dumnezeu, ci de ajutorul lui Dumnezeu, iar aceasta este și menirea teologiei. De aceea, teologii ar trebui să renunțe la subtilități, abstracțiuni, didacticism și autosuficiență și să conștientizeze responsabilitatea față de credincioșii care suferă și care-i hrănesc. Iar dacă nu sunt capabili să dea un răspuns cinstit, limpede și convingător, atunci măcar să ofere o sfântă tăcere.

I.1. Descriere concisă a Providenței

Teologia definește Providența (în grecește prónoia, în latinește providentia) drept acțiunea permanentă a lui Dumnezeu, Creatorul întregii existențe, prin care El ajută toată ființa în ansamblu și fiecare creatură în parte să dăinuie, să-și păstreze identitatea, să lucreze conform firii și menirii lor și să atingă scopul fericit pentru care au fost create expres de către Dumnezeu. Providența înseamnă atât ținerea în existență, de către Dumnezeu, a omului și a lumii, ca normalitate a ființării, cât și intervenția Lui expresă și punctuală, prin minuni.

Desigur, Providența presupune dintru început credința că universul, ca ansamblu de raționalități, nu există de la sine și în sine ci numai pentru că este creat de Rațiunea Supremă, Dumnezeu; altfel, discuția despre Providență s-ar încheia înainte de a începe. Dacă afirmăm însă că existența în sine este un rațional posibil, inteligibil și explicabil numai prin Absolut, adică prin Dumnezeu, atunci în mod firesc avem ideea că însuși actul creării este deja un act de bunătate, generozitate și purtare de grijă al lui Dumnezeu. Pentru gândirea consecventă, pentru logica cea mai simplă și firească, Creatorul nu poate fi decât Părintele Suprem; de aceea, noi am și spus că trebuie să-L înțelegem drept „un ocean care se frământă de iubire, de dor și de grijă pentru toată făptura Sa”.

Orice gândire credincioasă afirmă Providența și o înțelege ca pe o purtare de grijă a lui Dumnezeu față de toată lumea, adică de toată creatura Sa. Există, astfel, nu numai o afirmare teologică ci și o susținere filosofică a Providenței. Filosofia antică recunoștea o providență universală, dar obiectuală, zicând că „grijile zeilor se întind deopotrivă asupra lucrurilor mici ca și a celor mari ... cunosc, văd, aud toate ... nu le scapă nimic”, și chiar precizând că „zeii au în grijă nu doar lumea în ansamblul ei, ci fiecare individ în parte”. Totuși, trebuie subliniat că în înțelegerea filosofică antică universalitatea Providenței era una obiectuală, căci filosofia neo-platonică spunea că „toate celelalte lucruri, fiind posterioare zeilor, exercită providența în virtutea con-prezenței divine, în timp ce zeii fac acest lucru prin însăși natura lor”. Numim această Providență „obiectuală”, pentru că în ea oamenii nu sunt colaboratori ai zeilor proniatori, ci mai degrabă niște obiecte sau instrumente manevrate de aceștia.  

Cercetarea riguroasă arată însă că filosofia antică recunoștea de fapt numai o providență universală și nega pe cea particulară. Astfel, Aristotel afirma explicit că Divinitatea sau Primul Motor este „o substanță veșnică, nemișcată și separată de cele sensibile”. Această idee o repeta și neo-platonicul Plotin, spunând că „viața zeilor și a oamenilor fericiți e o separare de cele de aici ... o fugă a celui singur spre Cel singur”5, dar e precizată răspicat și fără echivoc de Cicero într-o formulare memorabilă: „Zeii se îngrijesc de lucrurile mari și le neglijează pe cele mici”.

Recunoașterea unei Providențe principiale dar cu estomparea, neglijarea sau negarea uneia particulare constituie un specific al filosofiei și o diferență față de înțelegerea teologică. Religia și teologia țin nu numai să afirme ambele dimensiuni – universală și particulară – ale Providenței, ci se ocupă și de analiza părților sau componentelor Providenței.

Logica și credința văd Providența inclusă deja în actul creației. Totuși, crearea nu înseamnă automat Providența, pentru că aceasta este un alt act sau o altă lucrare a lui Dumnezeu, distinctă de creație. De aceea, teologia nu se mulțumește să afirme principial Providența, ci subliniază că a o afirma și a o înțelege necesită cunoașterea aspectelor sau componentelor ei: conservarea, colaborarea și guvernarea (conservatio, cooperatio-concursus și gubernatio).

Însuși numele arată Providența ca altceva decât simpla creare sau intrare în existență. Oricât de puternic și eficient ar fi actul creației, el nu e suficient în sine pentru a împlini menirea sau destinul ei, și mai ales al omului. De aceea, după creare, apariție sau intrare în existență, creaturile au nevoie de conservare. Experiența ne arată că orice creatură trăiește în permanentă devenire, că se schimbă mereu. Marii teologi au subliniat insistent că însăși crearea sau aducerea la existență a lumii de către Dumnezeu din nimic trebuie numită schimbare, căci este o schimbare sau trecere de la neființă la ființă. Iar aici trebuie înțeles că dăinuirea sau conservarea nu înseamnă numai o simplă menținere în existență, ci mai ales păstrarea și fortificarea identității, a acelui specific prin care se constituie speciile, prin care o ființă nu se confundă cu alta, prin care fiecare constituie un sens dar se integrează și în ansamblul universal al raționalităților lumii. Această conservare înseamnă, desigur, atât pronierea universală cât și cea particulară și vizează în special omul.

Toate teologiile au în vedere și descriu conservarea lumii ca Providență, dar aceasta este incomparabilă în teologia creștină, pentru că numai în ea omul este numit „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, și numai în ea omul nu este parte a lumii ci infinit superior, căci „ce ar câștiga omul dacă ar dobândi lumea toată, dar și-ar pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8,36-37). Astfel, numai în creștinism omul este înțeles dintru început ca persoană și numai în teologia creștină pronierea omului este supremă.

Conservarea nu este o creație nouă (nova creatio) ci numai o fortificare și o continuare, ca o creație continuă (creatio continua); dar e absolut necesară. Ea este efectivă și permanentă, pentru că altfel creaturile ar putea intra într-un proces de slăbire, de pierdere a identității și chiar de cădere în neființă. Nu trebuie uitat niciun moment că toată creatura (chiar și în faza de îndumnezeire) rămâne veșnic marcată cu pecetea neființei, din care a fost scoasă de Dumnezeu, că nu are putere de ființare în sine și are nevoie permanent de puterea, energia, viața sau harul lui Dumnezeu.

Putem înțelege necesitatea și deosebirea conservării față de creație, dacă avem în vedere imaginea unui nou-născut. Oricât ar fi el de sănătos, puternic, bine înzestrat și energic, el are nevoie permanent de hrană și îngrijire. Sunt nenumărate cazurile în care nou-născuți, puternici dar ne-îngrijiți, au murit; precum și de nou-născuți mai slabi, dar bine îngrijiți, care au supraviețuit. Teologia biblică are descrieri excepționale și formulări memorabile ale conservării lumii de către Duhul lui Dumnezeu. Deja în Vechiul Testament psalmistul arată suveranitatea acestei Providențe: „Dându-le Tu, vor aduna; deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăți. Dar întorcându-Ți Tu fața Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului” (Ps. 103,29-31). Iar înțeleptul Solomon evidențiază atât necesitatea conservării cât și legătura ei cu creația, ca acte unitare ale iubirii lui Dumnezeu: „cum ar fi rămas ceva, de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dăinui, dacă n-ar fi fost chemat de Tine la ființă?” (Înțelepciunea lui Solomon 11,25-26). În literatura religioasă a antichității, viziunea proniei în Vechiul Testament este de o măreție, splendoare și suveranitate inegalabile. Este de observat însă că în Vechiul Testament pronierea omului este văzută în ansamblul creației, în legătură cu lumea, încât omul (deși făptură privilegiată) arată oarecum ca parte a lumii.

Viziunea pronierii apare însă superioară în Noul Testament, pentru că, deși n-are cum să fie mai bogată sau mai măreață decât cea vechi-testamentară, totuși prezintă mult mai detaliat, mai atent și mai specificat pronierea omului. Dacă în Vechiul Testament pronierea era mai mult o suveranitate și o măreție, în Noul Testament ea se vede mai ales ca o tandrețe, o grijă infinitesimală, o specificare netă a omului și o suveranitate totală a lui în univers. În Vechiul Testament omul era proniat în mare și în ansamblu, pe când în Noul Testament „Dumnezeu însuși îi numără perii capului” (Matei 10,30) iar diferențierea pronierii lui față de restul creaturii este subliniată tranșant și categoric.

***

Concluzii

După cum s-a văzut, lucrarea de față nu este un dosar complet sau o monografie exhaustivă a problemei Providenței. N-am avut în vedere acest lucru, pentru că am socotit că prioritare nu sunt cantitatea informației, bibliografia sau erudiția, ci suferința și urgența răspunsului teologic.

Ne-am permis, de multe ori, să părăsim exprimarea academică și am vorbit în limbajul comun, pentru că acesta e cel mai potrivit pentru o temă atât de simplă, universală și „vulgară” precum suferința. Am evitat, pe cât s-a putut, înălțimea și eleganța academică, pentru că am vrut să fim mai limpezi, mai înțeleși și mai convingători pentru toată lumea.

Ni se pare o datorie de onestitate să recunoaștem că lucrarea de față e numai o încercare, că e cu siguranță foarte limitată iar folosul ei rămâne necunoscut. Dar e necesar să adăugăm aici și convingerea noastră că nicio scriere teologică nu va putea argumenta deplin și împropria ființial Providența. Până la urmă, numai viața dă viață: numai experiența proprie și efortul personal te construiesc, te luminează și te conving, ceilalți numai te ajută. Unii experiază și înțeleg atât de bine Providența încât văd limpede cum se împlinește voia lui Dumnezeu. Alții o combat atât de bine încât n-o mai văd nici când este evidentă. În orice caz, cei care spun că văd sau simt voia lui Dumnezeu sunt mult mai tari, mai sănătoși, mai optimiști și mai eficienți, iar ceilalți, chiar și când au toate șansele, își taie singuri craca de sub picioare.

Contrar aparențelor – cum spuneam la început – orice experiență, orice ființă, om, eveniment și clipă e o probă a Providenței divine. De aceea, poate că Providența ar trebui înțeleasă și așa: „Suntem în palma Ta, Doamne! Tot ce face ea e bine, chiar și mustrarea și pedeapsa! Poți să ne pălmuiești, dar să nu ne scapi din mână!”.

Dacă ni s-ar cere, totuși, să indicăm aici o cale sau o metodă proprie de aflare a Providenței, ni se pare că aceasta ar fi întoarcerea la fire, venirea sau intrarea în fire. Firea este normalitatea, iar rânduiala ei este de fapt rânduiala lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem că orice om cunoaște, din naștere, rânduiala firii. În măsura în care vrea și intră deplin în fire, el o va simți și o va înțelege tot mai mult nu numai ca rânduială a lui Dumnezeu ci și ca paternitate a Lui. Aceasta îi va lumina omului conștiința filială, care se va înteți și va străluci ca un foc, în lumina căruia iubirea sa filială se va întâlni cu iubirea părintească a lui Dumnezeu. Așadar: înapoi la mama, înapoi la tata, înapoi la Dumnezeu!  

Părintele Gheorghe Remete profesor universitar, specialist în domeniul științelor umaniste, în special teologie.

Părintele Gheorghe Remete s-a născut în anul 1954 și este cadru didactic universitar, specialist în domeniul științelor umaniste, în special teologie. În prezent este profesor univ. dr. al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „1 Decembrie 1918” din Albă Iulia.

Licențiat în teologie al Facultății de Teologie Ortodoxă din București între 1974-1978, părintele Gheorghe Remete urmează și studiile doctorale (1979 – 1987), susținând teza intitulată „Sfintele Taine în contextual dialogului orthodox-luteran”.

În anul 2006, părintele Gheorghe Remete este distins cu premiul „Ioan Petrovici” din partea Academiei Române pentru lucrarea științifică intitulată Cunoașterea prin tăcere.

Activitatea de cercetare științifică s-a concretizat printr-o serie extrem de consistentă de cărți, studii, comunicări și articole pe care părintele Gheorghe Remete le-a publicat de-a lungul carierei sale, dintre care amintim:

Volume: Dogmatica ortodoxă, manual pentru seminariile ortodoxe, Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, ediția I – 1996, ediția a II-a – 1997; ediția a III-a – 2000, ediția a IV-a – 2007; Sfintele taine în contextul dialogului ortodox-luteran, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999, ed. a II-a, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009; Perspective noi în teologia sacramentală luterană. Evaluare ortodoxă, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999; Contribuții la studiul istoriei bisericești universale, vol. I, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 200; Cunoașterea prin tăcere, ediția I, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004; ediția a II-a, Ed. Paideia, București, 2007, 5 volume; ediția a III-a, Alba Iulia 2011; Das schweigen als sein, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005; Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, ediția I, Ed. Institutului Biblic al B.O.R., București, 2005. ediția a II-a, rev. și adăug., Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006; Poezii, Ed. Punct, București, 2010; Martin Heidegger, între fenomenologie și teologie, Ed. Reîntregirea, 2010.

Traduceri: Rabindranath Tagore, Ofranda lirică (traducere din limba franceză), Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1995, ediția a II-a, Ed. Paideia, București, 2009, Max Picard, Fuga de Dumnezeu (traducere din limba germană), Ed. Anastasia, București, 1998 și Wolfhart Pannenberg, Teologia sistematică, vol. III (traducere din limba germană), Alba Iulia, 1999.

Distincții, titluri și premii: Nominalizat la titlul MAN OF THE YEAR – 2006, de către Governing Board of Editors of the American Biographical Institut; distins cu premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române pe anul 2004, pentru cartea Cunoașterea prin tăcere, decernat în cadrul ședinței solemne a Academiei Române din 19 decembrie 2006; inclus în Enciclopedia Personalităților din România, ediția a IV-a, 2009; inclus în Enciclopedia Ortodoxiei Romanești, București, 2010.