Paideia Paternitatea, principiul existenței - Pr. George Remete Teologie 60,00 lei Mărește

Paternitatea, principiul existenței - Pr. George Remete

George Remete

Când spunem că paternitatea e Principiul existenței nu avem în vedere o calitate, nici chiar supremă, a Absolutului, ci însăși esența și afirmarea Lui. Căci nu atât absolutul e paternitate, cât mai ales paternitatea e absolutul.

Mai multe detalii

2626P

Nou

60,00 lei cu TVA

Este o premieră în publicistica românească, fiind, probabil, prima monografie care tratează tema paternității simultan filosofic și teologic. Are 6 mari părți, subîmpărțite în capitole. Ideea principală a cărții este că Dumnezeu e Supremul nu pentru că e Atotputernicul, Creatorul și Atotțiitorul, ci pentru că e Părintele existenței, adică pentru că e Atotputernic și Creator prin iubire părintească infinită și veșnică. De asemenea, a doua idee fundamentală este că toată ființa și existența se întemeiază, se susține și funcționează pe baza relației paternitate-filiație, ca axă supremă care susține totul iar degradarea de astăzi se datorează denaturării raportului între părinți și copii.

AutorGeorge Remete
Specificații autorpreot prof. univ. dr.
Anul publicării2024
Format140 x 200 mm
Nr. pagini456
ColecțiaSpiritualitate ortodoxă
GenReligie
SubgenOrtodoxie
LimbaRomana
Tip formatFizic
ISBN978-606-748-925-5

Scrieţi un comentariu

Paternitatea, principiul existenței - Pr. George Remete

Paternitatea, principiul existenței - Pr. George Remete

Când spunem că paternitatea e Principiul existenței nu avem în vedere o calitate, nici chiar supremă, a Absolutului, ci însăși esența și afirmarea Lui. Căci nu atât absolutul e paternitate, cât mai ales paternitatea e absolutul.

Scrieţi un comentariu

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

ARGUMEN

Omul este ființa care întreabă și se întreabă, care se judecă și se condamnă pe sine. Poate că și alte ființe întreabă, dar în universul văzut omul este prin excelență ființa întrebătoare, pentru că la el întrebarea este deja o înțelegere, o credință și o evlavie, așa cum observă M. Heidegger: „Căci întrebarea este evlavia gândirii” („Denn das Fragen ist die Frömmigkeit des Denkens”). Omul nu poate da multe răspunsuri, dar poate pune orice fel de întrebare, căci întrebarea se vede a omului iar răspunsul al lui Dumnezeu: probabil că omul este întrebarea și Dumnezeu e răspunsul. De când există specia umană, omul a gândit și a apreciat totul după măsura lui: nu poți să-i ceri omului să aprecieze din punctul de vedere al animalului, și nici al îngerului. Orice ființă experiază și apreciază din punctul ei de vedere. În acest sens, putem înțelege că sentința lui Protagoras („Omul este măsura tuturor lucrurilor”) – atât de blamată de teologi – are temeiurile și justețea ei. Întrebând lumea și existența, gânditorii au propus diferite temeiuri sau principii ale ființei și existenței. Filosofii s-au complăcut în cercetarea, explicarea și exprimarea existenței prin tot felul de principii inefabile,abstracte, sofisticate, ne-experiate și inaccesibile. În orice caz, pentru filosofie principiul existenței este ființa ca un „ce”, ca o substanță eternă: chiar și pentru A. Einstein, cel socotit de mulți naivi sau păcăliți ca religios sau chiar mistic. În realitate însă, după cum vom vedea, numai teologia concepe principiul existenței exclusiv ca un „cine”, ca persoană, căci, dacă gândirea filosofică ajunge la ideea Principiului personal atunci trece în teologie. Fiind prin excelență muritorul veșnic ne-sațiat, omul nu este mulțumit numai cu condiția biologică și muritoare, ci afirmă că – întrucât existența e veșnică – și el, fiindcă o concepe, are dimensiunea nemuritoare, adică spiritul. Și este important să observăm că în credința creștină dimensiunea spirituală n-o anulează pe cea corporală, ci o preface și o transfigurează. Oricât de spiritual s-ar dori și s-ar exprima, omul s-a conceput și s-a dorit totdeauna ca ființă organică, vie, liberă, spontană și creatoare la nesfârșit, într-o lume organică, vie și bogată, și nu o lume de principii abstracte. Când spunem „Principiul”, prin aceasta înțelegem atât originea, întemeierea, începutul absolut sau Alfa existenței, cât și entelehia, sensul, menirea și Omega existenței. Afirmația teologică a Principiului ca Absolut personal sau Persoană absolută este singura care poate mulțumi pe deplin frământarea și setea neostoită a ființei veșnic nemulțumite care este omul. Dar în măsura în care și această înțelegere este numai o argumentare logică și ne-experiată, ideea teologică rămâne și ea numai o mulțumire intelectuală. De aceea, nouă ni se pare că se impune o exprimare simplă, inteligibilă, accesibilă și mai ales experiată a Principiului personal al existenței. Acest Principiu suprem care definește esențial persoana și determină ființa este Paternitatea. Când spunem că paternitatea e Principiul existenței nu avem în vedere o calitate, nici chiar supremă, a Absolutului, ci însăși esența și afirmarea Lui. Căci nu atât absolutul e paternitate, cât mai ales paternitatea e absolutul. În acest sens, Principiul existenței ca paternitate este îndeosebi o înțelegere teologică. Întrucât avem credința că el generează, centrează și susține întreaga ființă, se înțelege că prin aceasta socotim că guvernează nu numai ființa personală, ci și pe cea animală și vegetală, și chiar pe cea anorganică. Argumentarea paternității ca principiu al ființării anorganice ține însă strict de competența științelor exacte, de care autorul acestei cărți este cu totul străin. O asemenea întreprindere este însă posibilă și dezirabilă din partea unui om de știință, un exemplu în acest sens fiind cartea fizicianului elvețian B. Philberth, „Der Dreieine” („Întreitul”).

Trebuie să precizăm că ideea paternității ca Principiu al existenței nu înseamnă antropomorfizarea Absolutului. E adevărat că am ajuns la această idee prin observarea paternității în ființa văzută, dar n-o transpunem în Principiul existenței ca absolutizare a paternității umane; dimpotrivă, afirmăm că paternitatea umană (și cea a creaturii, în general) este numai o reflectare limitată și deficitară a Paternității Absolute, care a generat-o și o susține. De asemenea, trebuie să precizăm că atunci când afirmăm că Paternitatea este Principiul și Absolutul existenței, noi nu concepem paternitatea atât ca autoritate de putere cât mai ales ca autoritate de viață și adevăr. Paternitatea nu este – nici la om, nici la Dumnezeu – numai autoritate de putere, ci mai ales autoritate de origine, viață și adevăr. În acest sens, este extrem de important să înțelegem că paternitatea este autoritate numai prin iubire, că este autoritatea iubirii, înțelegând că iubirea este suprema putere și autoritate. Dacă esența persoanei este iubirea, atunci paternitatea este suprema autoritate a iubirii. Hans-Urs Balthasar spune că „numai iubirea este credibilă” („Nur die Liebe ist glaubhaft”). Noi spunem că numai iubirea înțelege, numai iubirea fecundează, începe, construiește, sporește și nu abdică niciodată (cf. I Cor. 13,8). De aceea, numai iubirea cea mai dezinteresată, mai curată și mai sacrificială – adică numai Paternitatea Absolută – poate fi principiul, originea, susținătoarea, mântuitoarea și infinitul existenței. Dumnezeu nu e nici bărbat, nici femeie, și totuși e părinte. În acest sens, în lucrarea de față, prin cuvântul „paternitate” nu înțelegem numai calitatea unui bărbat de a fi tată, ci și calitatea femeii de a fi mamă: așadar prin „paternitate” înțelegem aici „părințimea” (cum spunea păr. D. Stăniloae), adică atât paternitatea cât și maternitatea.

Nimic nu luminează, nu construiește și nu susține mai mult ființa decât paternitatea, și nimic n-o afectează mai mult decât negarea, sfidarea sau denaturarea paternității. Ideea acestei cărți este aceea că Paternitatea constituie originea, temelia și susținerea, adică Principiul existenței, în sens absolut. Ținem să subliniem mai ales faptul că ea nu este numai originea ființei; noi susținem că relația paternitate-filiație este axa care întemeiază, centrează și susține toată existența. Sf. Ev. Ioan spune că „la început a fost Cuvântul” iar păr. Stăniloae reformulează fericit, declarând că „la început a fost iubirea”; pe aceeași linie, îndrăznim să spunem și noi că „la început a fost Paternitatea”. De aceea, neînțelegerea, evitarea sau negarea paternității, de orice fel – de la Paternitatea Divină și până la cea infimă, în creatură – sfidează și afectează temeliile ființei, ale universului și ale existenței în general. Așa cum o experimentăm în condiția ei istorică, lumea a fost totdeauna atât normală cât și anormală. Totdeauna a fost și este normală, întrucât funcționează și arată sensuri și rosturi. Dar a fost și este și anormală, întrucât totdeauna a avut și are deficiențe, nonsensuri, boli, absurd și moarte. Și totuși, la începutul mileniului trei ni se pare că raportul sau balanța între normalul și anormalul lumii s-a schimbat esențial, cu totul diferit față de toată istoria și situația dinainte. De la începutul lumii și până astăzi, pericolul cel mai mare pentru specia umană nu a fost și nu este cel extern – alimentația, clima, războaiele sau energia nucleară – ci cel intern, adică neînțelegerea, contestarea, combaterea, degradarea și distrugerea propriei ființe: adică distrugerea familiei, prin denaturarea paternității și a filiației. Afirmarea paternității este însăși afirmarea ființei. În timpul nostru, asistăm la lupta împotriva „stereotipurilor”: credința, tradiția, familia, umanismul etc. Or, trebuie înțeles că „stereotipurile” constituie tocmai identitatea, stabilitatea, certitudinea, perenitatea și garanția ființei. Iar între ele, cea mai importantă e familia, ca paternitate și filiație. Identitatea înseamnă stabilitatea sau certitudinea ființei; a renunța la identitate înseamnă a renunța la ființă. Renunțarea la „stereotipuri”, opțiunile bolnave și degradarea ființială a lumii civilizate de astăzi par ireversibile, pentru că sunt considerate „cuceriri istorice, după lupte milenare, ale speciei umane, ale întregului nostru popor!”. De aceea, din punct de vedere științific, artistic, filosofic și chiar teologic, omenirea pare să se sinucidă. Sinuciderea a început; vom vedea cu ochii noștri sucombarea omenirii?

Părintele Gheorghe Remete profesor universitar, specialist în domeniul științelor umaniste, în special teologie.

Părintele Gheorghe Remete s-a născut în anul 1954 și este cadru didactic universitar, specialist în domeniul științelor umaniste, în special teologie. În prezent este profesor univ. dr. al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „1 Decembrie 1918” din Albă Iulia.

 

Licențiat în teologie al Facultății de Teologie Ortodoxă din București între 1974-1978, părintele Gheorghe Remete urmează și studiile doctorale (1979 – 1987), susținând teza intitulată „Sfintele Taine în contextual dialogului orthodox-luteran”.

 

În anul 2006, părintele Gheorghe Remete este distins cu premiul „Ioan Petrovici” din partea Academiei Române pentru lucrarea științifică intitulată Cunoașterea prin tăcere.

 

Activitatea de cercetare științifică s-a concretizat printr-o serie extrem de consistentă de cărți, studii, comunicări și articole pe care părintele Gheorghe Remete le-a publicat de-a lungul carierei sale, dintre care amintim:

 

Volume: Dogmatica ortodoxă, manual pentru seminariile ortodoxe, Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, ediția I – 1996, ediția a II-a – 1997; ediția a III-a – 2000, ediția a IV-a – 2007; Sfintele taine în contextul dialogului ortodox-luteran, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999, ed. a II-a, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009; Perspective noi în teologia sacramentală luterană. Evaluare ortodoxă, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999; Contribuții la studiul istoriei bisericești universale, vol. I, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 200; Cunoașterea prin tăcere, ediția I, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004; ediția a II-a, Ed. Paideia, București, 2007, 5 volume; ediția a III-a, Alba Iulia 2011; Das schweigen als sein, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005; Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, ediția I, Ed. Institutului Biblic al B.O.R., București, 2005. ediția a II-a, rev. și adăug., Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006; Poezii, Ed. Punct, București, 2010; Martin Heidegger, între fenomenologie și teologie, Ed. Reîntregirea, 2010.

 

Traduceri: Rabindranath Tagore, Ofranda lirică (traducere din limba franceză), Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1995, ediția a II-a, Ed. Paideia, București, 2009, Max Picard, Fuga de Dumnezeu (traducere din limba germană), Ed. Anastasia, București, 1998 și Wolfhart Pannenberg, Teologia sistematică, vol. III (traducere din limba germană), Alba Iulia, 1999.

 

Distincții, titluri și premii: Nominalizat la titlul MAN OF THE YEAR – 2006, de către Governing Board of Editors of the American Biographical Institut; distins cu premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române pe anul 2004, pentru cartea Cunoașterea prin tăcere, decernat în cadrul ședinței solemne a Academiei Române din 19 decembrie 2006; inclus în Enciclopedia Personalităților din România, ediția a IV-a, 2009; inclus în Enciclopedia Ortodoxiei Romanești, București, 2010.

9 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: