Paideia Patriarhul Miron Cristea – o viață – un destin - Constantin I. Stan Istorie 65,00 lei Mărește

Patriarhul Miron Cristea – o viață – un destin - Constantin I. Stan

Constantin I. Stan

Opera întâiului patriarh al Bisericii Ortodoxe române este și astăzi din ce în ce mai actuală. Volumul conține 502 pagini, autorul fiind președintele reales al secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.

 

Mai multe detalii

2509P

Nou

65,00 lei cu TVA

Elie Miron Cristea a avut în vedere impunerea țării noastre pe plan spiritual în competiţia cu alte popoare ale Europei şi ale lumii. A stabilit strânse contacte cu biserici ortodoxe surori, grecească, bulgărească, sârbească, rusească ori anglicană sau catolică (poloneză, germană, franceză). Întâiul Stătător al Bisericii Ortodoxe Române s-a străduit din răsputeri să realizeze unitatea şi coeziunea întregului popor, chiar dacă s-a confruntat uneori cu înalţii ierarhi ai Bisericii Greco-Catolice Române din Transilvania şi Banat, ori reprezentanţii altor confesiuni. Nu i-a uitat nici pe românii trăitori în vestul continentului european ori pe pământul american. S-a creat în acest scop Episcopatul românilor de pretutindeni, mai ales al celor din SUA. A înfiinţat noi eparhii, precum cele de la Oradea, Cluj, Sighet, Bălţi sau Hotin. Spiritul naţionalist de care era animat l-a făcut uneori să exagereze, alunecând uşor pe panta antisemitismului şi a xenofobiei, fiind acuzat că simpatizează cu Mişcarea Legionară. Dimpotrivă, noi credem că din devotament faţă de regele Carol al II‑lea, Miron Cristea a asistat pasiv la asasinarea liderilor legionari, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu.

Opera întâiului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române este şi astăzi din ce în ce mai actuală. În diverse discursuri, inclusiv în Senat, Miron Cristea s-a pronunţat pentru reformarea bisericii pe care o conducea. A susţinut întotdeauna pe preoţii ortodocşi, cerând nu de puţine ori sprijin din partea statului. (…) S-a încadrat în vasta operă de consolidare a României Mari, preocupându-se de integrarea noilor provincii cu deosebire a Transilvaniei şi Banatului în cadrul statului naţional unitar român. A fost apropiat din punct de vedere politic de Partidul Naţional Liberal, personal de preşedintele său Ion I.C. Brătianu, cu care a stabilit strânse relaţii încă din primii ani ai secolului al XX-lea. Miron Cristea a îndeplinit el însuşi înalte funcţii politice ca regent (19271930) şi prim-ministru (19381939).

Considerăm că a acceptat prea uşor funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, comiţând astfel o importantă eroare şi nu şi-a dat seama că face practic jocul regelui Carol al II-lea, susţinând regimul său dictatorial.

Elie Miron Cristea a fost, prin urmare, o personalitate complexă, pe alocuri contradictorie, pe care am încercat să o creionăm cu luminile şi umbrele ei în paginile lucrării de faţă.

Contantin Stan

 

AutorConstantin I. Stan
Specificații autoristoric și conferențiar la Universitatea Dunărea de Jos din Galați
Anul publicării2022
Format95 x 205 mm
Nr. pagini502
ColecțiaStudii si eseuri – Istorie
eBook2612-patriarhul-miron-cristea-o-viaa-un-destin-constantin-i-stan-9786067486698.html
ID Hard Cover2612-patriarhul-miron-cristea-o-viaa-un-destin-constantin-i-stan-9786067486698.html
GenStiinte umaniste
SubgenIstorie
LimbaRomana
Tip formatFizic
ISBN978-606-748-668-1

Scrieţi un comentariu

Patriarhul Miron Cristea – o viață – un destin - Constantin I. Stan

Patriarhul Miron Cristea – o viață – un destin - Constantin I. Stan

Opera întâiului patriarh al Bisericii Ortodoxe române este și astăzi din ce în ce mai actuală. Volumul conține 502 pagini, autorul fiind președintele reales al secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.

 

Scrieţi un comentariu

Categoria: emblematic romania

În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de Editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.

CUPRINS

CAPITOLUL I. Originile familiei. Primii pași

în viață. Începutul luptei naționale........... 5

CAPITOLUL II. Secretar și asesor

consistorial la mitropolia din Sibiu..........41

CAPITOLUL III. Episcop de Caransebeș –

făuritor al Marii Uniri................................117

CAPITOLUL IV. Mitropolit primat și întâiul

patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.....226

CAPITOLUL V. Anii crizei dinastice

(1925-1930). Înalr regent........................336

CAPITOLUL VI. Prim-ministru al României.

Trecerea în eternitate................................418

 

EPISCOP DE CARANSEBEŞ – FĂURITOR AL MARII UNIRI

 

 În ziua de 26 iulie 1908 s-a stins din viaţă la o vârstă venerabilă, vrednicul episcop al Caransebeşului, Nicolae Popea, membru al Academiei Române, fost ucenic al marelui ierarh Andrei Şaguna. Scaunul episcopal a rămas însă vacant vreme de aproape doi ani, deoarece autorităţile de la Budapesta doreau ca această funcţie bisericească importantă să fie ocupată de un apropiat al guvernului maghiar. Ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, contele de tristă amintire Albert Appony, l-a desemnat drept candidat pe profesorul dr. Iosif Olariu, directorului Seminarului teologic ortodox din Caransebeş. În urma alegerilor, câştig de cauză nu a avut candidatul propus de guvern, ci arhimandritul Filaret Musta, vicarul episcopal de Caransebeş. La 21 septembrie/ 4 octombrie 1908, el a obţinut 41 de voturi, iar contracandidatul său, Iosif Olariu, a câştigat doar 28. F. Musta nu a fost însă validat de cabinetul de la Budapesta, în epocă vorbindu-se că însuşi mitropolitul Ioan Meţianu nu ar fi agreat acest lucru.În aceste condiţii, alegerile s-au repetat la 5/18 aprilie 1909. I. Olariu a candidat din nou, dar nici acum nu a fost ales, deoarece a avut 20 de voturi faţă de 33 cât a deţinut contracandidatul T. Bădescu.Nici acesta din urmă nu a primit confirmarea din partea guvernanţilor de la Budapesta. Situaţia devenea tot mai complexă. În discuţie apăreau şi alţi candidaţi. Din păcate, românii erau dezbinaţi. De pildă, Aurel C. Popovici se pronunţa într-o scrisoare expediată din Viena lui Valeriu Branişte pe data de 10 noiembrie 1909 pentru candidatura teologului doctor Ioan Sârbu, protopop, avertizând: „Nu vă grăbiţi cu alţi candidaţi şi să nu credeţi pe cei ce vă spun că Sârbu n-ar avea şansă a fi confirmat. Le are cel puţin în aceeaşi măsură în care le au alţi «posibili».”În cele din urmă, candidatura dr-ului I. Sârbu nu a fost lansată. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu posibila candidatură la scaunul episcopal de Caransebeş a profesorului Eusebiu R. Roşca, directorul Seminarului teologico-pedagogic Andrian al Arhidiecezei ortodoxe a Transilvaniei. El fusese chemat la Budapesta de ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, A. Appony.Elie Miron Cristea, care se afla şi el printre candidaţi, cunoştea intenţiile lui Eusebiu Roşca, deoarece într-o scrisoare confidenţială din 19 noiembrie/2 decembrie 1909 îl avertiza pe principalul său susţinător, Valeriu Branişte, că „am venit însuşi la Budapesta căci am putut prinde toate firele.

1) Înainte de congres precum însuţi ştii naţionaliştii se gândesc la dr. Roşca. (...).

2) Îndată ce v-aţi apropiat de mine au abandonat pe dr. Roşca şi deci există speranţa că mă vor accepta şi ei.”Lupta electorală era deci foarte acerbă. Într-o scrisoare expediată din Sibiu la 11/24 noiembrie 1909 lui Valeriu Branişte la Lugoj, Miron Cristea era de părere că mitropolitul Ioan Meţianu „face ultima sforţare cu părintele Augustin Hamsa”, profesor şi director al Seminarului teologic din Arad. „Definitiv – scrie mai departe E.M. Cristea –, vor cloci planul la Budapesta căci mitropolitul pleacă acolo sâmbătă sub alte pretexte, dar în fond pentru a tracta (trata n.n.) împreună cu oamenii lui şi a pune toate la cale.”Temerile lui Miron Cristea s-au dovedit însă neîntemeiate. El se bucura de încrederea unui număr însemnat de electori. Mulţi îl considerau ca fiind o persoană energică, luptătoare. Unul dintre aceştia, Petre Stoica, îi scria lui Valeriu Branişte la data de 11/24 noiembrie 1909 informându-l că, „spre orientări îmi iau voia a-ţi comunica că sunt învoit a vota la alegerea de episcop pentru dr. Miron Cristea, care după cum se ştie este cel mai vrednic pentru acest scaun şi de la care putem aştepta în caz de lipsă să ne apere drepturile în Casa Magnaţilor (Senatul Ungariei n.n.) cum încă până acum n-a putut-o face alt prelat român.”În aceste condiţii, la 21 noiembrie/4 decembrie 1909, sinodul diecezan al Episcopiei ortodoxe de Caransebeş l-a ales episcop pe Elie Miron Cristea care a obţinut 31 de voturi, faţă de doar 24 cât a câştigat „eternul” contracandidat Iosif Olariu, iar trei bile au fost date albe.Comisia de scrutin a fost formată din Nicolae Cena şi protopopul Mihai Popovici Iosif. Olariu n-a fost prezent la vot, plecând din Biserică după slujbă.

Evenimentul a stârnit reacţii pozitive în mediile bisericeşti şi nu numai. Nicolae Ivan, şi el asesor consistorial la acea dată, iar ceva mai târziu episcop ortodox al Vadului, Feleacului şi Clujului, scria în paginile revistei „Ţara Noastră” de la Sibiu următoarele: „Ziua de 21 noiembrie/4 decembrie (1909) va fi şi va rămâne o zi epocală în istoria bisericii noastre din Ungaria şi Transilvania, deoarece însemnul păcii, însemnul luminii, însemnul dragostei creştineşti, însemnul progresului va ieşi din urnă numele prietenului nostru Dr. Miron Cristea, ca ales al eparhiei Caransebeşului, ale cărui înalte calităţi intelectuale şi morale sunt garanţia cea mai sigură pentru îmbunătăţirea şi înflorirea diecezei de Dumnezeu păzită a Caransebeşului.” La rândul său, Octavian Goga era foarte fericit de alegerea lui Elie M. Cristea drept episcop de Caransebeş. Pe 21 noiembrie/4 decembrie 1909, el scria prietenului său, Ilarie Chendi, la Bucureşti informându-l în legătură cu importantul eveniment: „Noi ne-am bucurat. Omul nostru şi are să ne asculte ca să nu-l trăznim. Unchiul (Nicolae) Ivan calcă a vicar şi facem planuri straşnice.”Pe data de 5/18 decembrie 1909, acelaşi O. Goga expedia o scrisoare din Sibiu lui Victor Eftimiu, precizând: „O veselie ne-a însemnat deunăzi. Miron Cristea a fost ales episcop. Şi bucuria frumosului popă m-a aruncat într-un chef la care mi-a cântat Braşoveanu şi mi-a râs Gămulea o noapte întreagă. (...). Atâta tot. Acum sunt, din nou, în matca obişnuită.”

Alegerea lui Elie Miron Cristea ca episcop a fost fără îndoială un important succes al românilor bănăţeni înţelepţi. Un rol important l-au avut V. Branişte şi George Dobrin. Într-o telegramă expediată din Sibiu la 1 decembrie 1909, Elie M. Cristea le mulţumea din toată inima „pentru înalta distincţiune de care m-aţi făcut părtaş. Deie Dumnezeu ca să fiu întărit ca să pot răsplăti bisericii şi neamului încrederea acordată. Trăiască vrednicii şi însufleţiţii lugojeni”. Alegerea nu era însă suficientă, deoarece pentru înscăunare era nevoie de confirmarea Budapestei. Aflat în capitala Ungariei la Grand Hotel Royal pentru a face demersurile necesare în vederea „întăririi”, Miron Cristea îi scria pe 18 ianuarie 1910 lui Octavian Goga, informându-l că se găseşte acolo de mai multe zile. „Până acum m-am prezentat la ministerul de finanţe Lukás. Sâmburele discuţiei referitor la cauza mea se poate rezuma în „meglesz” (va fi). Am stat mult la el căci am intrat în politică. Am constatat că guvernul actual are intenţii bune în chestia naţionalităţilor. Amănuntele discuţiei ţinute acum în termeni generali vi le voi spune cu gura. Desigur li s-au dat de la Viena îndrumări în cauză. Numai de ar sta la guvern şi să se ţie cu mandatul primit de sus”.Însăşi Elie Miron Cristea prezintă în Notele ascunse demersurile repetate făcute la Budapesta arătând: „După alegerea de episcop, guvernul ungar m-a purtat mult de la Ana la Caiafa. Eram denunţat că am legături cu cei din România. (...). Am fost de zece ori la Pesta în chestia aprobării. (...). La urmă, căzând Appony, i-a urmat contele Ioan Zicky. Nefiind el acasă, am cerut secretarului de Stat Ioan Toth mai târziu ministru de Interne «să-mi arate o vină precisă, concretă». Atunci scoate din dosar vorbirea de la logodna lui Goga cu cei 12 milioane de români. I-o citesc eu din «Telegraful Român». Când încep spune că nu pricepe. Îi răspund «Ascultă numai că sună ca italieneşte.» Încep cu: «Venit-am la Bucureşti să luăm parte la jubileul de 40 de ani ai regelui vostru Carol I. Ca să ne bucurăm împreună cu voi mai ales că este amicul intim al gloriosului nostru împărat şi rege Francisc Iosif I ai cărui cetăţeni am fost, suntem şi vom fi. »”Rememorând aceste momente efervescente, Al. Vaida Voevod avea să noteze peste ani între altele: „Pe Cristea l-a favorizat soarta. Vacanţa Episcopiei de Caransebeş a dat loc la frământări îndelungate. (...). Atunci ne-am sufulcat toţi prietenii lui Cristea: Maniu, Mihali Vlad, Ştefan C. Pop, V. Branişte Brediceanu şi Dobrin şi am reuşit, paralizând contracţiunea arădenilor Oncu, Goldiş, Suciu, care stăruiau în ultimul moment pentru candidatura lui Olariu, să-l scoatem din urnă pe Cristea.”

Abia la 16/29 aprilie 1910, noul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice i-a spus lui Elie Miron Cristea că împăratul l-a confirmat în funcţie. Valeriu Branişte scria în memoriile sale, „în castelul de la Cadar – unde eram oaspete des – l-am condus pe dr. E.M. Cristea; acolo am pus candidatura acestuia la a treia alegere şi după o luptă crâncenă, bogată în incidente – am izbutit nu numai să-l alegem episcop, ci şi să-i exoperăm aprobarea Coroanei. Astfel l-am «făcut» episcop pe dr. E.M. Cristea, cel mai bun din toţi candidaţii posibili, dar totuşi nu atât de destoinic cum l-am crezut. Prea multele sale consideraţii faţă de neamuri, care exploatau dragostea şi bunătatea lui; s-a dovedit oportunist şi slab, tocmai când se reclama energie şi hotărâre bărbătească.”Credem că Valeriu Branişte exagerează puţin. Elie M. Cristea, în opinia noastră, a trebuit să facă unele compromisuri. Geza Duca de Cadar l-a sprijinit. Doar el a primit mandat din partea autorităţilor budapestane să obţină o declaraţie scrisă din partea lui Cristea „că nu va fi un naţionalist prea intransigent încarnat”. G. Duca a făcut toate demersurile necesare astfel că angajamentul menţionat mai sus nu a mai fost iscălit.

La 21 aprilie/3 mai 1910, Elie Miron Cristea a mers la Viena unde a depus jurământul de credinţă faţă de suveran, după care a avut o lungă întrevedere cu bătrânul monarh Francisc Iosif I. Surprinzând acest moment solemn, O. Goga îi scria la 21 aprilie/ 3 mai 1910 cu nedisimulată mândrie prietenului său Ilarie Chendi că „Ilie e episcop, un rezultat al străduinţelor noastre, vesel, cam prea vesel cu calotă în cap, cu crucea de gât s-a dus la jurământ”. La rândul său, preotul profesor Ioan Lupaş, ajuns membru al Academiei Române, aprecia evenimentul ca „semn vestitor de bine” şi, totodată, „fundamentul de granit al biografiei sale”. Ziarul „Lupta”, care apărea la Budapesta, ca organ de presă al Partidului Naţional Român făcea un portret noului episcop de Caransebeş astfel: „Bărbat cu întinse cunoştinţe de o moralitate superioară şi cu calităţi fizice excepţionale, el este modelul de preot cum l-au definit cele dintâi veacuri ale creştinismului în concepţia şi curăţenia lor ideală. Fără să fie angajat unei grupări ţinând să slujească numai interesele bisericii sale, care sunt şi interesele poporului românesc, el vine în numele dezinteresării de bucuriile numite de Hristos ale lumei, în numele dreptăţii mai înalte cuprinse în binele tuturor.” Dincolo de exagerările inerente acestui moment solemn desprindem calităţile deosebite ale noului episcop: moralitatea, cultura foarte bogată şi nu în ultimul rând aspectul fizic foarte plăcut. 

Constantin I. Stan este istoric și conferențiar la Universitatea Dunărea de Jos din Galați.

Lucrări:

Buzăul și Râmnicu-Sărat în anii ocupației germane (1916-1918)

1940: drama românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord

Generalul Traian Moşoiu - ostaşul şi omul politic: 1868 -1932

Societate, organizare și luptă națională la românii americani (1914-1920)

Regele Ferdinand I „Intregitorul" (1914-1927)

Călătorii ale românilor în centrul și vestul Europei: (1800-1848), Alexandru Gaiță și Constantin I. Stan

Buzăul şi Râmnicu Sărat în războiul neatârnării: (1877- 1878),  Constantin I. Stan și Valeriu Nicolescu

Aliaţi şi adversari: relaţiile româno-ruse 1916-1920

Luptători sub steagul marii uniri: (activitatea românilor aflați în străinătate 1916-1920)

Minunata tăcere a unui boier basarabean: Vasile Stroescu (1845-1926)

Crucea reeducării: o istorie a „reeducărilor" în temnițele comuniste din România (1948-1964)

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

9 alte produse din aceeași categorie