Europa. The Europe illusion - Stuart Sweeney

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.

Introducere:

Brexit, aberație populistă sau revoltă lentă?

 În iunie 2016, Marea Britanie a votat pentru ieșirea din Uniunea Europeană. Este prima țară care a făcut acest lucru de la semnarea Tratatului de la Roma, în urmă cu 59 de ani. În această perioadă, numărul membrilor Uniunii a crescut de la 6 la 28 de state. Fără a fi de prea mare ajutor, mulți comentatori au considerat Brexitul drept o simplă aberație populistă, asemănătoare alegerii lui Donald Trump în America. De fapt, oamenii au votat pentru ieșirea din UE din mai multe motive, iar campania Leave a provocat o alianță puțin probabilă între „euroscepticii” din clasa mijlocie, clasa muncitoare mai în vârstă și alegătorii anti-imigrație mai săraci. Acești alegători diferiți și-au exprimat îngrijorarea cu privire la mai multe lucruri, dar grijile lor s-au concentrat pe controlul Marii Britanii asupra propriilor frontiere, legi și finanțe. Întregul proiect european era privit cu suspiciune, iar unii erau de părere că se îndepărtase prea mult de uniunea vamală europeană mai simplă la care s-a alăturat Marea Britanie în 1973. Odată cu Tratatul de la Maastricht din 1992, supranaționaliștii păreau că au dobândit un avantaj asupra integraționiștilor mai precauți și asupra europenilor reticenți de la Londra.

În același timp, angajamentul Marii Britanii față de UE a fost întotdeauna destul de slab. De exemplu, participarea la vot a alegătorilor britanici la alegerile pentru Parlamentul European, din perioada 1979–2014, a rămas aproximativ la fel, cu o ușoară creștere de la 32% la 36%. Mai mult, până în 1999, a scăzut la 24%, pe măsură ce UE a continuat cu uniunea monetară. Între timp, participarea medie la nivelul întregii Uniuni a scăzut de la 62% la 43%, întrucât Europa continentală părea afectată de boala britanică a „euroscepticismului”.

De fapt, „euroscepticismul” Marii Britanii s-a agravat în timp. Aceasta a fost parțial responsabilitatea politicienilor de „elită”, a funcționarilor publici, a jurnaliștilor, a profesorilor universitari și a oamenilor de afaceri, care au considerat că aspectele contestate ale integrării europene erau prea sensibile pentru dezbaterea publică. În schimb, alegătorilor britanici li s-a cerut să-i urmeze pe ceilalți europeni în avântul lor către o Uniune Europeană și nu numai. Dar această carte susține că particularismul britanic încurajează mai degrabă căutarea unei explicații, decât o condamnare fățișă. Voi argumenta că istoriile contrastante ale principalelor state europene dezvăluie foarte multe despre motivele pentru care integrarea poate urma traiectorii diferite. De fapt, jurnaliștii și comentatorii nu reușesc să înțeleagă complexitățile proiectului european pentru că au eșuat în înțelegerea diferențelor istorice. După aceea, Brexitul este respins ca un interludiu populisto-rasist, mai degrabă decât ca o reflectare a moștenirilor istorice distincte ale statelor europene, moșteniri care încurajează integrarea, dar cu anumite supape de siguranță.

Pe măsură ce procesul Brexitului a continuat (având ca termen limită pentru finalizarea „tratatului de retragere” martie 2019), amploarea particularismului britanic a devenit mai clară. În ciuda presiunilor puternice venite de la Bruxelles și a costurilor economice uriașe pentru Marea Britanie, sprijinul pentru „ieșire” a rămas surprinzător de puternic în sondajele de opinie. Cei care cereau un „vot al poporului” (sau un al doilea referendum) au recunoscut cu ușurință că rezultatul unui astfel de scrutin era departe de a fi sigur. Mai presus de toate, Partidul Conservator din Marea Britanie, care este uneori descris ca fiind „partidul firesc al guvernului”, este împărțit în această problemă. Între timp, Partidul Laburist încearcă prin toate mijloacele să sprijine o politică unitară pro Brexit. Este evident că trebuie să privim mai în profunzime această problemă politică importantă pentru Marea Britanie, dar nu numai, pentru a găsi indicii despre cum s-a ajuns aici.

Cu siguranță, importanța Marii Britanii în Europa a scăzut începând cu anul 1814. În acea perioadă, contele de Saint-Simon a scris Reorganizarea societății europene. Saint-Simon era fostul căpitan francez de artilerie din Yorktown, din timpul Războiului de Independență american, și a îndemnat Marea Britanie și Franța să înființeze un parlament comun. Tradițiile liberale britanice și statutul de putere mondială i-ar permite să trimită în noua legislatură de două ori mai mulți deputați decât Franța. De-a lungul timpului, această discrepanță ar dispărea, pe măsură ce Franța ar primi lecții de la englezi, care i-ar aduce maturitate comercială și politică. Statele germane, pe care Saint-Simon le considera ca fiind a treia mare putere federală europeană în devenire, erau imature din punct de vedere politic, dar aveau un viitor promițător. Prusia și alte state puternice de limbă germană vor învăța de la statele naționale mai vechi, ca Marea Britanie și Franța, astfel încât să poată adera la triumviratul puterilor europene. Într-adevăr, avându-i pe britanici și pe francezi ca parteneri seniori, Germania ar putea evita niște revoluții la fel de distructive precum cele care i-au detronat pe regele Carol I sau pe Ludovic al XVI-lea, victimele regicidului revoluționar din Europa.

Mai târziu, poziția de întâietate a Marii Britanii în treburile europene, evidențiată de Saint-Simon, a slăbit din ce în mai mult. De exemplu, în timpul președinției franceze a lui Charles de Gaulle, Londra a ocupat o poziție de spectator. Acest lucru a continuat în timpul parteneriatelor franco-germane de la Kohl–Mitterrand încoace. În cele din urmă, în era Merkel, cancelarul german și alții au caracterizat Marea Britanie ca fiind „copilul problematic” al Europei. Pe scurt, traiectoria descendentă a Marii Britanii încurajează examinarea acestui triumvirat al principalelor puteri europene. Dacă înțelegem acea dinamică cu trei căi, putem începe să deslușim mecanismul prin care Marea Britanie a fost scoasă din cercul de putere european sau prin care a ieșit de bunăvoie.

În timp ce Franța și Marea Britanie sunt state naționale unitare mature, rolul Germaniei ca „stat național” este complicat și contestat deoarece Germania a fost unificată abia în 1871. Înainte de acel moment, granițele a ceea numim „Germania” s-au mișcat constant în matca Sfântului Imperiu Roman al Națiunii Germane și a statelor conexe (imperiul), dar și după aceea, în timpul catastrofalului secol al XX-lea. Dar Saint-Simon și alții erau conștienți de o putere germanofonă care s-ar putea dezvolta din moștenirea imperiului. Imperiul a fost în cele din urmă destrămat de Napoleon în 1806, dar, apoi, a fost parțial reconstruit prin „mica Germanie” a lui Bismarck din 1871.

După 1648, imperiul a devenit o putere covârșitoare de limbă germană, deși acesta includea o populație numeroasă care nu vorbea limba germană și excludea vorbitorii de germană din Elveția, Ungaria Mare și Prusia de Est. Ascensiunea casei de Hohenzollern în statul elector Brandenburg, stat fondator al Prusiei Mari, a fost un motor care a propulsat dezvoltarea acestui al treilea mare stat european. În Europa modernă, Prusia-Germania se putea compara cu Franța și Marea Britanie. Acest lucru a dus la apariția a trei regiuni lingvistice distincte, care au concurat între ele, dar care s-au și atras reciproc. În această lungă istorisire, istoria Europei este prezentată prin prisma relațiilor Marii Britanii cu Franța și cu Prusia-Germania, începând cu perioada în care harta Europei a fost redesenată de Pacea de la Westfalia în 1648. Astfel, având o perspectivă mai îndelungată, putem discerne tendințele și modelele comune care vor conduce în timp la integrarea europeană. Dar aceste curente sunt temperate de particularismele istorice și culturale ale statelor europene individuale, care au făcut ca eșecurile precum Brexitul să fie previzibile și gestionabile. Pe scurt, argumentul central este că integrarea în Europa a evoluat prin legături diplomatice, economice și culturale dintre aceste trei state. Cu toate acestea, s-a întâmplat rar ca toate cele trei state să fie prietene în același timp. Într-adevăr, istoria britanică și europeană a fost foarte influențată de tendința ca doi dintre cei trei să încheie un parteneriat, în detrimentul celui de-al treilea. Acest lucru sprijină clișeul că unde sunt doi al treilea e de prisos.

Este adevărat că, relatând istoria Europei prin prisma celor trei mari puteri europene, presupunem în avans importanța lor deosebită și riscăm o abordare teleologică care evidențiază însemnătatea Parisului, a Londrei și a Berlinului. Dar faptul că ne concentrăm atenția asupra celor două state naționale dominante din perioada post-1648 (Franța și Marea Britanie) și asupra celei mai populate regiuni lingvistice, apoi stat național, ale cărui începuturi se află în cel mai vechi experiment al federalismului (Germania), este o perspectivă pe care o putem argumenta. Acestea nu sunt puteri europene doar ale secolului al XX-lea. Alături de imperiu, acestea sunt puteri cărora li s-ar fi alocat puteri dominante în orice Cameră a Deputaților europeni, așa cum și-o imaginau regele Henric al IV-lea al Franței, quakerul William Penn sau chiar Saint-Simon.

Riscul de a pierde din vedere restul Europei este depășit de avantajul practicabilității și de revelațiile pe care le va aduce observarea Europei din perspectiva a trei regiuni distincte din punct de vedere cultural. Mai mult, această perspectivă nu ne va împiedica să aducem, prin comparație, și alte puteri europene, inclusiv Spania, Olanda, Italia, Rusia și Statele Unite. De exemplu, Statele Unite reprezintă o națiune a cărei Constituție federalistă din 1788 a inspirat și a adus laolaltă mulți imitatori în cadrul proiectului european. Nașterea acelei națiuni în timpul Războiului de Independență a făcut ca în 1778 puterile europene să se adune într-o alianță anti-britanică alături de cele treisprezece colonii americane. Alianța a fost menită să stăvilească puterea maritimă a Imperiului Britanic. Pentru unii, acest lucru vorbește despre identitatea europeană.

Astăzi, întrucât Europa se confruntă cu o altă perioadă dificilă, cititorul poate face un pas înapoi, evitând răspunsurile panicarde la Brexit. La urma urmei, istoria britanică ne arată o anumită neliniște față de organizațiile federale sau supranaționale. Într-adevăr, referendumul din 2016 a implicat o respingere a supranaționalismului în domenii precum libera circulație a popoarelor, politica monetară și sistemul judiciar. Mai recent, discursul politic din Marea Britanie s-a concentrat asupra faptului dacă Marea Britanie post-Brexit ar trebui să rămână în piața unică sau în uniunea vamală a UE. Cu toate acestea, înfăptuirea Brexitului a întâmpinat o opoziție firavă în interiorul celor două partide dominante. Foarte important, alegerile generale din iunie 2017 au făcut ca Partidul Laburist și Conservator să obțină cel mai mare vot agregat din 1970 încoace (87,5%). Ambele partide au publicat în campania electorală manifeste „pro-Brexit”, lăsând puține justificări democratice pentru un al doilea referendum și făcând foarte probabilă plecarea Londrei din UE („moale” sau „dură”). Dar acest lucru nu subminează forțele puternice care tind spre integrarea europeană, ci doar arată faptul că în Europa există o structură mai pragmatică și mai schimbătoare.

În martie 2017, în calitatea celui de-al treilea membru izolat al triumviratului, Londra a declanșat articolul 50 din Tratatul de la Lisabona pentru a părăsi în mod oficial UE. De atunci, mass-media a furnizat comentarii minut cu minut asupra negocierilor prelungite. Fleet Street a bombardat cititorii cu personalitățile și slăbiciunile protagoniștilor principali, precum și cu detaliile „acordului de divorț”. Dar, în culise, departe de Jean-Claude Juncker, Michel Barnier, Guy Verhofstadt și de alți favoriți ai mass-media, negocierile sunt dominate de „cele trei mari” state. Acest lucru ne încurajează să luăm în considerare poziția de negociere a acestor trei state în contextul istoriei și al culturii lor. De exemplu, sprijinul Franței pentru supranaționalism este de neînțeles pentru publicul britanic, cu excepția cazului în care se înțelege istoria Franței și durabilele ei ambiții europene. La fel, Germania apare motivată de o ambiție economică brută și de instincte mercantiliste de modă veche, cu rădăcini în dinamica statelor germane federale anterioare.

În același timp, Germania se mulțumește să-i permită Franței să preia conducerea în materie diplomatică și strategică. Într-o manieră ușor de înțeles, Berlinul dorește să evite implicarea nejustificată în zonele care au provocat catastrofe în secolul trecut. Între timp, Marea Britanie își urmărește agenda tradițională neoliberală, născută din J.S. Mill și tradițiile liberului-schimb, cu renunțări la toată arhitectura etatistă. Desigur, realitatea este mai nuanțată decât ar putea transmite stereotipurile naționale și vom examina aceste subtilități. Totuși, negocierile sunt ghidate de atitudini și sensibilități naționale care reflectă experiențele acestor națiuni în ceea ce privește războiul, economia, imperiul și religia.

În linii mari, integrarea și dezintegrarea europeană se pot înțelege prin istoria acestor trei state. În mod special, observând modul în care europenii au reacționat la schimbări în ultimii 370 de ani, putem identifica anumite tipare care au împins Marea Britanie și Europa către o mai mare interconectare. Într-adevăr, cele trei state au fost forțate să coopereze prin războaie, revoluții, schimbări constituționale, revoluție industrială, cicluri economice, imperiu, decolonizare, migrații, schisme religioase și provocări de la state non-europene. În același timp, statele europene s-au străduit să rămână independente, fără a avea legături instituționale unele cu altele. Într-un final, războaiele au devenit mai distructive, așteptările economice au crescut, imperiile europene s-au prăbușit și secularismul a devenit un factor de unire. În ultimul timp, amenințarea reprezentată de „celălalt” a atins proporții terifiante odată cu Războiul Rece și cu amenințarea războiului nuclear cu Uniunea Sovietică. Între timp, europenii se temeau că economia lor nu putea să concureze mai întâi cu America, apoi cu Japonia și, în cele din urmă, cu China. Prin urmare, în fața acestor pericole, integrarea a devenit o prioritate pentru cele trei state europene. Triumviratul națiunilor a căutat o masă critică în economie, comerț, diplomație și apărare, susținută de o identitate europeană, formală sau informală.

Această viziune pe termen lung a integrării europene este neortodoxă. Mulți academicieni evidențiază existența a două perioade europene: înainte și după Planul Monnet din 1950. În această interpretare, perioada anterioară este caracterizată de proiecte și texte filosofice, în timp ce perioada postbelică a produs schimbări legislative tangibile (bazate pe tratate). Dar distincția absolută dintre integrarea prin tratat și aranjamentele instituționale formalizate este înșelătoare. La urma urmei, tratatele pot fi încălcate sau modificate. Instituțiile care tind spre integrare (cum ar fi Liga Națiunilor) pot înceta să mai existe, iar statele membre pot părăsi UE sau euro (cum ar fi Marea Britanie și potențial Grecia). Integrarea poate însemna lucruri foarte diferite pentru europenii din state diferite, în momente diferite. De exemplu, Angela Merkel și Emmanuel Macron pun accentul acum pe „libera circulație a persoanelor” ca fiind fundamentală pentru integrarea europeană. Dar acest lucru a fost posibil doar prin modificarea tratatului în ultimii ani. Părinților fondatori europeni, precum Briand, Schuman, Monnet și Adenauer, acest lucru le-ar fi părut o idee extraterestră. Într-adevăr, libera circulație a persoanelor ar fi fost de neimaginat și pentru scriitorii anteriori, cum ar fi Sully, Penn și abatele de Saint-Pierre. Dat fiind că frontierele deschise ale spațiului Schengen din Europa sunt acum contestate, libera circulație a persoanelor ar putea deveni din nou de neimaginat.

Dar, de fapt, integrarea mai strânsă este acum amenințată de reapariția diferențelor naționale în relațiile franco-britanico-germane. Marea Britanie a adoptat o atitudine diplomatică de „semidetașare” și pare hotărâtă să perpetueze o abordare pragmatică și de „bun simț” a construirii statului, elaborată sub o constituție nescrisă. „Perfidul Albion” rămâne neîncrezător față de raționamentul „deductiv” al continentului, față de planurile mărețe, de codurile napoleoniene și de federalism. Între timp, elitele politice din Franța și Germania urmăresc integrarea aprofundată prin uniunea monetară, fiscală și politică. În mod surprinzător, faptul că este dificil ca „cei trei mari” să aibă relații cordiale în același timp a fost vizibil prin referendumul Brexit din 2016. În mod evident, încercările britanice de a negocia un grad de protecție împotriva imigrației est-europene nu au avut parte de sprijin din partea Parisului sau a Berlinului, care au fost reticenți să conteste „libera circulație a persoanelor”. Schimbarea tratatului UE a constituit o anatemă pentru funcționarii de la Paris, ei înșiși fiind captivi în constituții și coduri. Pe de altă parte, funcționarii de la Berlin se arată precauți în a încălca regulile convenite, amintindu-și poate de traumele Germaniei de la începutul secolului al XX-lea.

Dar această carte susține că Brexitul nu trebuie să spulbere visul federalist al Statelor Unite ale Europei. La urma urmei, acest proiect federal are un puternic pedigree istoric, cu rădăcini în Sfântul Imperiu Roman, uniunea vamală condusă de Prusia și apoi întemeierea statului german. În mod ironic, ceea ce i-au impresionat atât de mult pe Alexander Hamilton, James Madison și John Jay în calitatea lor de autori ai documentelor federaliste americane, în perioada 1787–8, au fost chiar inovațiile britanice în materie de federalism, realizate prin uniunea Angliei și Scoției. Aceștia au fost mai puțin impresionați de aranjamentele neputincioase ale imperiului, în care Viena se lupta să se apere în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

UE va rămâne o instituție formidabilă de 27 de state, cu altele care așteaptă în culise. Mai mult, odată cu plecarea Marii Britanii, teritoriul din afara zonei euro este mult redus. Este posibil ca celelalte opt state care nu fac parte din zona euro să se confrunte cu presiuni pentru a se conforma arhitecturii Băncii Centrale Europene (BCE). Pe scurt, posibilitatea realizării istorice a „Statelor Unite ale Europei” este puternică. După cum a spus cunoscutul președinte al BCE, Mario Draghi, Europa va „face ceea ce este necesar” pentru a menține proiectul în viață. Totuși, dacă nu cunoaște lunga istorie a acestui proiect, cititorul va rămâne nedumerit de forța acestor curenți latenți. Robustețea integrării europene este o acumulare de secole de coagulare europeană. Regresele de-a lungul drumului au dus doar la o și mai mare căutare a unității.

De fapt, celelalte două state importante ale UE au acum ocazia să conducă proiectul, eliberate de euroscepticismul britanic. Franța lui Macron își poate exercita influența tradițională asupra culturii birocratice a UE, în special la Comisia Europeană. Pentru Paris, acest rol reflectă un trecut în care influența continentală europeană a fost foarte puternică. Aventurile coloniale din Africa și Asia au fost întotdeauna secundare, spre deosebire de Marea Britanie, care a avut mereu dominația comercială și maritimă. Mai mult, cultura și corporatismul francez pot prospera la Bruxelles, temperând excesele de globalizare și neoliberalism, instituționalizate de piața unică a lui Margaret Thatcher. Fiind sigur pe poziția de arhitect al acestor aranjamente durabile, Parisul poate accepta un rol de susținere al Germaniei dominante din punct de vedere economic.

Într-adevăr, această carte demonstrează că europenii au fost reticenți să caute stabilitatea bazându-se doar pe o singură putere economică, iar hegemonia economică germană de astăzi este echilibrată de impotența diplomatică și militară a Berlinului. Statul german nu are o armată puternică, nu este o putere nucleară și nu are un loc în Consiliul de Securitate al ONU. Astfel, Berlinul își poate continua rolul tradițional de intermediere atât între Rusia și Europa Centrală, cât și între Europa de Vest și Turcia, un vechi aliat militar și o piesă importantă pe ruta migrațiilor în masă în Europa. Rolul Germaniei ca punct de sprijin în aceste regiuni ar trebui să permită reexercitarea conducerii franco-germane în Europa, fără ca integrarea să fie sabotată de europenii estici anxioși. Legăturile istorice puternice dintre Rusia și Germania contribuie la fundamentarea rolului unic al Berlinului în Europa Centrală.

Între timp, pe măsură ce „cei doi mari” au un scop comun în întărirea parteneriatului în UE, Marea Britanie este lăsată să-și găsească un rol în afara UE. O Mare Britanie semidetașată, aflată în afara UE, dar având acorduri comerciale generoase, ar putea exploata experiența comercială imperială britanică acumulată de-a lungul secolelor. La urma urmei, Marea Britanie rămâne a doua cea mai mare economie a UE. Capitaliștii de la Londra au mediat de multă vreme între globalizarea susținută de SUA și piața socială a UE susținută de Germania. Marea Britanie din afara UE ar putea continua să medieze în acest fel, exploatând trecutul ei imperial, liberal, unitar și pragmatic. În acest fel, integrarea între cele trei state-cheie europene poate continua într-o manieră durabilă, fiecare jucându-și forțele, în funcție de particularismele istorice. Dar, pentru Marea Britanie, dobândirea rolului pe care Dean Acheson credea că-l va obține, acum mai bine de cincizeci de ani, nu va fi ușoară. La urma urmei, Franța și Germania sunt sceptice cu privire la importanța rolului Londrei ca punte de legătură între America și Europa. La fel, istoria europeană arată că statele pot ajunge la o nesiguranță națională și, în cele din urmă, la violență dacă se simt încolțite și depășite numeric. Este important să nu fii prea optimist în ceea ce privește Europa.

Așadar, miza în Europa nu ar putea fi mai mare. Negocierile privind Brexitul se pot percepe acum într-o lumină mai clară. Londra a încercat să echilibreze naționalismul (controlul frontierelor și reticența față de interferența Curții Europene de Justiție) și liberul schimb (piața unică și apartenența la uniunea vamală). Consensul a fost dificil de găsit și în cadrul Partidului Conservator, și în Camera Comunelor. Între timp, Bruxelles-ul a dat dovadă de o unitate impresionantă a celor 27 împotriva „celuilalt” de la Londra. Într-adevăr, pe măsură ce Londra și-a urmărit „semidetașarea” tradițională din Europa, Franța și Germania au fost revigorate de ceea ce mulți pretind a fi un obiectiv pe termen lung, și anume Statele Unite ale Europei. În special, Macron a susținut o integrare economică mai mare care ar duce la o uniune fiscală. El a promovat un „buget al zonei euro” comun, în ciuda anxietăților germane cu privire la rolul de „împrumutător de serviciu” al Berlinului în UE. Între timp, lipsa de popularitate a lui Trump în Europa i-a permis lui Macron să pună pe masă o armată europeană ca o alternativă credibilă la NATO. Probabil că Merkel nu va mai avea timpul necesar să se bucure de roadele acestei ultime alianțe franco-germane, dar aceasta ilustrează încă o dată puterea unui parteneriat care s-a dezvoltat într-o perioadă prelungită.

Unitatea formală dintre acești parteneri ar reface structurile care s-au prăbușit cu mai bine de o mie de ani în urmă, odată cu divizarea Imperiului lui Carol cel Mare. Acest lucru nu înseamnă o prăbușire a politicii și a economiei integrate a Europei. Având fundații europene sigure, Marea Britanie ar putea avea o relație specială cu Statele Unite ale Europei. La fel, dacă Europa ar abandona UEM (Uniunea Economică și Monetară) și ar alege un interguvernamentalism mai pragmatic, acesta ar reprezenta o formă diferită de integrare europeană. Acest lucru ar însemna existența unor structuri formale mai slabe, dar care ar fi susținute de istorie și de logica economiilor de scară. Așadar, având în vedere istoria bogată a acestor trei state și relațiile lor de-a lungul timpului, vom căuta să înțelegem ce cale vor lua evenimentele. În același timp, trebuie să rămânem atenți la avertizările istoricilor, că trecutul nu este neapărat un ghid pentru viitor.

Stuart Sweeney este profesor invitat la Centrul de Istorie Europeană, Universitatea din Oxford și a predat la Universitatea din Oxford și la Open University. Are un doctorat în istorie modernă și o diplomă de licență în filosofie, politică și economie, ambele de la Universitatea din Oxford.

Traducere de Alexandra Grigore

    Alexandra Grigore a absolvit Facultatea de Litere în anul 2002 și a lucrat ca profesor de engleză, redactor și tehnoredactor.

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și pot fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.