Supra-teoretizarea arhitecturii - Cosmin Caciuc

Arhitectura este știința și arta de a proiecta și construi clădiri și ansambluri de clădiri potrivit anumitor proporții și reguli, în funcție de caracterul și destinația construcțiilor. Știința ei constă în rezolvarea funcțională și tehnică a clădirilor. Arta arhitecturii este o componentă mai specială a artelor în general, care are un caracter mai deosebit, deoarece cu elemente reale, utile, se creează și se compun imagini plastice nonfigurative, de esență abstractă, fară să imite deci modele ale naturii.

Arhitectura nu poate fi comparată cu natura înconjurătoare decât prin aceea ca este un organism artificial implantat într-un mediu natural cu care trebuie să se armonizeze atât funcțional cât și estetic.

Arhitectura este forma cea mai cuprinzătoare de organizare a spațiului, urmărind rezolvarea echilibrată, armonioasă, a funcțiunilor complexe, multilaterale. Arta – se știe –  este un fenomen conștient, arhitectura, pe lângă această calitate este și cognitivă și ontologică. Până la sfârșitul secolului trecut arhitectura era considerată "o decorație a structurii" (John Ruskin), iar în secolul nostru Frank Lloyd Wright redefinește arhitectura prin stilul său de integrare armonioasă a structurilor în natură, fiind exponentul cel mai de seamă al arhitecturii organice.

Fenomenologia invocă cu insistență noțiunea de tradiție, lăsând în urmă o trenă de interpretări diferite și (ne)înțelegeri. Într-un articol care aborda problema tradiției la Ricœur, Robert Piercey (2002) investiga drumul de mijloc pe care l-a ales filosoful francez în Temps et récit (1983) între gândirea fenomenologică heideggerianogadameriană care afirmă dependența totală față de tradiție și teoria critică habermasiană care o evaluează ca pe un factor major de distorsiune ideologică a comunicării. Astfel, „tradiționalitatea“ este definită ca mod în care suntem legați de trecut, prin răspunsul la întrebarea „cum?“ Pentru a investiga o problemă a trecutului este necesar să articulăm o primă citire care pornește de la orice tradiție pentru a putea umple golul în cunoaștere, pentru a vedea cum înțelegem în sensul manierei de gândire, printr-un dispozitiv cognitiv formal ce nu ia în considerare tradițiile particulare. Aceasta presupune faptul că înțelegem ideea de a fi deja conformați de istorie într-un anumit fel, că pornim de la istorie, de la un trecut, și că avem de-a face cu un stil de a gândi, detașat de conținuturi. „Tradițiile“ sunt în schimb ansamblurile de citiri particulare și rivale, respectiv conținuturile care umplu tradiționalitatea formală. Ele constituie un corp de pre-înțelegere care răspunde la întrebarea „ce?“. Ele sunt de asemenea bagajul care ne stă la dispoziție pentru o alegere ulterioară, fără a dispune însă de capacitatea de adjudecare între ele. În sfârșit, „tradiția” este momentul alegerii unui tip de citire din corpul de tradiții disponibile pentru a legitima poziția acceptată în raport cu trecutul, răspunzând la întrebarea „care?“. Pe baza considerentelor de diferite naturi, noi alegem o tradiție care să ne servescă ca justificare explicită a modului nostru de a gândi despre trecut. Numai din perspectiva tradiției alese, noi putem critica celelalte tradiții.

(...)

Istoria trebie să dea seama unor experiențe de comunitate valorică, deoarece conceptele sunt definite ca valori culturale: lista rămâne deschisă precum e forma lor de definire „multivocalică“. Istoria conceptulă este expresia inerentă a unor comunități profesionale capabile să-și definească și să-și articuleze conceptele-valori dincolo de propria disciplină, după un model critic de interpretare a poziționării lor într-un orizont istoric mai cuprinzător: „Dacă profesez sistemul meu de valori […] în lumea aceasta de culturi plurale, voi avea și o acută conștiință a istoricității, a contingenței, a limitării tuturor acestor sisteme, începând cu al meu” (Vattimo, 1995 [1989]: 14).

Cosmin Caciuc este profesor în cadrul  Universității de Arhitectură și Urbanism ,,Ion Mincu", din București.