Transdisciplinaritate si arhitectura - Cosmin Caciuc

Volumul tratează problematica arhitecturii contemporane, din perspectivă transdisciplinară.

Arhitectura este știința și arta de a proiecta și construi clădiri și ansambluri de clădiri potrivit anumitor proporții și reguli, în funcție de caracterul și destinația construcțiilor. Știința ei constă în rezolvarea funcțională și tehnică a clădirilor. Arta arhitecturii este o componentă mai specială a artelor în general, care are un caracter mai deosebit, deoarece cu elemente reale, utile, se creează și se compun imagini plastice nonfigurative, de esență abstractă, fară să imite deci modele ale naturii.

Arhitectura nu poate fi comparată cu natura înconjurătoare decât prin aceea ca este un organism artificial implantat într-un mediu natural cu care trebuie să se armonizeze atât funcțional cât și estetic.

Arhitectura este forma cea mai cuprinzătoare de organizare a spațiului, urmărind rezolvarea echilibrată, armonioasă, a funcțiunilor complexe, multilaterale. Arta – se știe –  este un fenomen conștient, arhitectura, pe lângă această calitate este și cognitivă și ontologică. Până la sfârșitul secolului trecut arhitectura era considerată "o decorație a structurii" (John Ruskin), iar în secolul nostru Frank Lloyd Wright redefinește arhitectura prin stilul său de integrare armonioasă a structurilor în natură, fiind exponentul cel mai de seamă al arhitecturii organice.

Datorită faptului că noi nu inițiem gândirea de la tabula rasa, și nici nu pornim de la ex nihilo sau ex novo (nefiind zei), trebuie să luăm în considerare mai întâi „deja datul”, definind chiar „liniile de rezistență” ale gândurilor articulate viitoare (ibid.: 55). Noi putem înțelege gândirea lui Eco și a lui Vattimo deopotrivă sub circumstanțele etice activate de „fibrele” din „continuum”. Tensiunea dintre tradiție și inovație constituie aspectul esențial etic de la limita dintre pre-înțelegere și înțelegere, dintre nerostit (dar latent) și rostit (actualizat): „Noi opunem limitei dejadatului forța gândului conjunctural. Dacă Vattimo a afirmat că ‘slabiciunea’ lui este o metaforă a presupunerii, că orice cunoaștere nu poate fi decât conjuncturală, atunci (cel puțin în acest punct) putem cădea de acord” (ibid.: 56). Această conștientizare a rolului esențial jucat de momentul pre-înțelegerii, tensionat între trecut și viitor, după cum sugerează Eco, ne conduce direct spre semnificația orizontului transdisciplinarității, legată de aspectul sacru al rezistenței gândirii însăși care își impune propriile limite și criterii de evaluare într-o cultură specifică, într-un anumit moment istoric și pe un fond mai larg de înțelegere, dincolo de orice formă regulatoare metafizică.

Cosmin Caciuc este lector la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București.