Locul calatorului. Simbolica spatiului in Rasaritul crestin - Anca Manolescu

Arhitectura bisericească sau arhitectura ecleziastică se referă la arhitectura lăcașelor de cult creștine. Ea a evoluat în cei două mii de ani de Crestinism. De asemenea, datorită diferitelor rituri bisericești, stilurile arhitecturale bisericești diferă mult, cele mai importante stiluri fiind:

-Stilul romanic, este un stil apărut în secolul X , și este specific mai ales Bisericii Romano-Catolice ;

-Stilul bizantin, este un stil apărut prin secolul V în Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) și este specific Bisericii Ortodoxe ;

-Stilul slavon, este un stil apărut prin secolul IX în statele slave ca Rusia și este specific Bisericii Ortodoxe ;

-Stilul gotic, este un stil apărut prin secolul XIII în Franta și este specific Bisericii Romano-Catolice și Bisericilor Protestante ;

-Stilul renascentist sau Baroc, este un stil apărut în Epoca Renașterii în secolul XVI în Italia și este specific Bisericii Romano-Catolice ;

Anca Manolescu (n. 1953, Bucureşti) este doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti. A fost cercetător la Muzeul Ţăranului Român (1990–2002). În prezent este cercetător şi editor al Arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europă, Institutul de Studii Avansate, din Bucureşti.
Cărţi: „Locul călătorului“. Simbolica spaţiului în Răsăritul creştin (Paideia, Bucureşti, 2002), Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan (Polirom, Iaşi, 2005), Jurnal de inactualităţi (Paideia, Bucureşti, 2006), Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Har mattan, Paris, 2010), Stilul religiei în modernitatea târzie (Polirom, Iaşi, 2011).

Lucrarea de față e rezultatul unei teze de doctorat și s-a născut din admirație: admirație față de strategia de studiu pe care Andrei Pleșu o aplică faptelor spirituale, depistînd acele centre de sens, delicate și hotărîtoare, care transformă o problematică într-un organism. E o strategie care izbutește să surprindă, fără a stînjeni, circulația sensului între temele cele mai concrete și cele mai inefabile, care deschide înțelegerea către savoarea unității, către prezența incontestabilă a lui Unu în toate fragmentele acestei lumi. A urma, a încerca pe cont propriu o asemenea metodă: iată ambiția (vanitoasă) a lucrării mele. Iar ceea ce în ea e, poate, cît de cît izbutit se datorează libertății cu care metoda lui e asociată: libertatea, respectată, a obiectului de studiu; libertatea în care îl învață să se așeze pe cercetător.