Paideia Voinţa de fericire - Marin Drămnescu Studii sociale 24,50 lei Mărește

Voinţa de fericire - Marin Drămnescu

Marin Dramnescu

Un mic tratat despre fericire, care ne arată ce este fericirea și cum poate fi atinsă prin practicarea virtuții.

Mai multe detalii

2352P

Nou

35,00 lei cu TVA

„Fericirea nu este un simplu concept teoretic, fericirea nu este o abstracțiune. Fericirea nu este un construct psihologic steril ci este o experiență cât se poate de concretă, de palpabilă chiar, o stare identificabilă și conștientizată. Fericirea dispune de finalități clare de recompensare superioară, obiectivate în înălțarea la un nivel de echilibru și de trăire imposibile de atins altfel.

Omul virtuos este un candidat la fericire. Pentru că are în virtuțile trăite și automatizate prin repetare, în reflexele sale etice, repere solide și perene care-i oferă stabilitate emoțională și intelectuală și astfel nu poate fi scindat de formele superficiale și efemere aducătoare de false mulțumiri sau de non-satisfacții.

Dar nu se poate vorbi de virtuți în absența formării caracteriale și nu avem caracter în absența educației. Dacă prin virtuți, individul uman, din bun devine mai bun, nu putem să nu remarcăm că șansele de a fi fericit cresc odată cu nivelul de educație sau mai precis spus, a fi fericit înseamnă a fi un om educat și de mare caracter.”

 

De ce am scrie despre fericire? De ce am irosi timp și energie pentru a readuce în discuție un lucru care ne este la îndemână și care pare a fi cunoscut de către toată lumea? La ce bun să ne preocupăm de un fapt ce ar trebui să fie mai de grabă simțit și trăit decât descris, gândit și analizat? De ce am face acest lucru, pentru că fericirea, ca să-l parafrazăm pe Jeremy Bentham este sublim să fie simțită, dar nu e amuzant, ba chiar e foarte plictisitor să vorbești despre ea. (...)

Noi credem că fericirea urmează, se dezvoltă și se trăiește în dependență și în sincron cu structura psihologică a individului. Adică devine posibilă integrând palierele prin care se manifestă ceea ce am numi sufletul nostru.

Pe această logică, prima parte a cărții se adresează palierului cunoașterii în absența căruia ideea de fericire s-ar estompa pentru că n-am ști ce trăim. Pe de altă parte cunoașterea lărgește perspectivele devenirii individului și maximizează șansele experimentării unei fericiri autentice. Vorbim deci despre actul de a cunoaște fericirea în ceea ce are ea definitoriu și cum a fost ea înțeleasă și justificată din perspectiva lumii ideilor filosofice. A-i urmări devenirea ideatică pornind de la antichitatea greacă și romană și până în prezent este un act care ne lărgește cunoașterea și care ne înalță pentru că știm ce trăim.

A doua parte a cărții are în vedere palierul afectiv, nivel la care fericirea este simțită și decodificată în toată gama expresivității sale emoționale. Pentru om este esențial nu doar ceea ce știe și ce face ci mai ales ce simte față de cele pe care le știe sau le face și mai ales cum simte toate acestea. (...)

Capitolul final al cărții atinge problema credințelor individului, în funcție de care sunt conștientizate, simțite și trăite în cele din urmă, lumea și experiențele sale.

Fericirea ca recompensă superioară a faptului că suntem este și rezultatul modului în care înțelegem și asimilăm mediul în care ființăm și a manierei în care interpretăm și reacționăm la solicitările acestuia. Credințele noastre pot facilita, pot încuraja sau determina trăirea fericirii sau pot limita, decolora și oferi spre experiență doar surogate ale acesteia.

Marin Drămnescu

AutorMarin Dramnescu
Specificații autorcadru didactic universitar al Academiei de Studii Economice din Bucureşti
Anul publicării2020
Format140 x 200 mm
Nr. pagini226
ColecțiaŞtiinţe - Seria Psihologie
eBook2237-vointa-de-fericire-marin-dramnescu-9786067483031.html
ID Hard Cover2237-vointa-de-fericire-marin-dramnescu-9786067483031.html
GenPsihologie
SubgenPsihanaliza
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategoriePsihologie
ISBN978-606-748-303-1

Scrieţi un comentariu

Voinţa de fericire - Marin Drămnescu

Voinţa de fericire - Marin Drămnescu

Un mic tratat despre fericire, care ne arată ce este fericirea și cum poate fi atinsă prin practicarea virtuții.

Scrieţi un comentariu

Volumul reprezintă un mic tratat despre fericire, care poate fi atinsă prin practicarea virtuții. Omul virtuos este un candidat la fericire, pentru că are în virtuțile trăite și automatizate prin repetare, în reflexele sale etice, repere solide și perene care-i oferă stabilitate emoțională și intelectuală și astfel nu poate fi scindat de formele superficiale și efemere aducătoare de false mulțumiri sau de non-satisfacții. Dar nu se poate vorbi de virtuți în absența formării caracteriale și nu avem caracter în absența educației. Dacă prin virtuți, individul uman, din bun devine mai bun, nu putem să nu remarcăm că șansele de a fi fericit cresc odată cu nivelul de educație sau mai precis spus, a fi fericit înseamnă a fi un om educat și de mare caracter.”

Introducere

 

De ce am scrie despre fericire? De ce am irosi timp și energie pentru a readuce în discuție un lucru care ne este la îndemână și care pare a fi cunoscut de către toată lumea? La ce bun să ne preocupăm de un fapt ce ar trebui să fie mai de grabă simțit și trăit decât descris, gândit și analizat? De ce am face acest lucru, pentru că fericirea, ca să-l parafrazăm pe Jeremy Bentham este sublim să fie simțită, dar nu e amuzant, ba chiar e foarte plictisitor să vorbești despre ea.

În general oamenii cred că dacă știu un ceva despre fericire sau dacă experimentează contextual câteva clipe plăcute atunci ei știu ce e fericirea. Sau se declară fericiți. Acest fapt este însă destul de des contrazis chiar de comportamentele lor ulterioare prin care se dezic de cele deja afirmate. Și par a fi nefericiți.

Nu de puține ori oamenii aleargă și consumă energie valoroasă achiziționând lucruri, de cele mai multe ori inutile, dar care le îmbujorează obrajii sau își consumă timpul în companii mediocre, doar pentru a fura o clipă de apreciere sau de recunoaștere.

Nu de puține ori oamenii își împing oboseala trăirii cu greu, știind că merg înspre nicăieri, dar se lasă seduși de magia reconfortantă a unei recompense sufletești care să le umple sufletul. Și atunci se pierd cu ochii ațintiți pe o imagine ascunsă adânc în sufletul lor care le accelerează respirația și își continuă drumul mai convinși ca niciodată că acela chiar e drumul căutat și chiar merită întregul efort al ființării.

Nu de puține ori oamenii stau resemnați în confortul unor relații plate și ascund cu grijă și efort un clocot de animozități, de cețuri alburii, de vâlvătăi de resentimente și de furie abia reprimată care le obnubilează perspectiva, dar nu uită să trimită în eter un selfie cu buzele țuguiate sub forma unui sărut care promite fericirea.

Sunt tot mai dese situațiile în care noi, oamenii, ne facem case ca să fim vizitați și să arătăm și altora fericirea noastră. Întindem mese bogate și deseori peste puterile noastre de moment, prin care tăcut, dar satisfăcuți de tăcerea noastră asurzitoare, spunem despre îndestularea noastră, despre absența fricii de a muri de foame, despre belșugul care ne asigură nemurirea.

E aproape o obișnuință ca noi, oamenii să umplem rețelele de socializare cu fotografii obligatoriu cu paharele în mâini, zâmbind cu gura ușor întredeschisă sau afișând un entuziasm contagios care sugerează eliberarea de constrângeri stupide sau bucuria care anticipează orgia și tot spectrul de fericiri derivate.

Indiferent de situație, fie că trăim ceea ce credem noi a fi fericirea fie că depunem efort s-o arătăm, chiar dacă n-o simțim ca experiență, aceasta se găsește mereu într-o nesfârșită relație cu noi înșine: o urmărim, o expunem, o căutăm, o mimăm, o aproximăm, o promovăm sau o predicăm altora.

Noi credem că fericirea urmează, se dezvoltă și se trăiește în dependență și în sincron cu structura psihologică a individului. Adică devine posibilă integrând palierele prin care se manifestă ceea ce am numi sufletul nostru.

Pe această logică, prima parte a cărții se adresează palierului cunoașterii în absența căruia ideea de fericire s-ar estompa pentru că n-am ști ce trăim. Pe de altă parte cunoașterea lărgește perspectivele devenirii individului și maximizează șansele experimentării unei fericiri autentice. Vorbim deci despre actul de a cunoaște fericirea în ceea ce are ea definitoriu și cum a fost ea înțeleasă și justificată din perspectiva lumii ideilor filosofice. A-i urmări devenirea ideatică pornind de la antichitatea greacă și romană și până în prezent este un act care ne lărgește cunoașterea și care ne înalță pentru că știm ce trăim.

A doua parte a cărții are în vedere palierul afectiv, nivel la care fericirea este simțită și decodificată în toată gama expresivității sale emoționale. Pentru om este esențial nu doar ceea ce știe și ce face ci mai ales ce simte față de cele pe care le știe sau le face și mai ales cum simte toate acestea.

Cunoașterea ne informează, ne arată, ne deschide drumuri în destinul nostru în timp ce simțirea dă sens și semnificație și face ca toate acestea să fie ale noastre și pentru noi, pentru că noitrăim stări interioare pe care nu le putem traduce întotdeauna în cuvinte sau pentru care nu există cuvinte.

Palierul volitiv, al voinței deci, este cel prin care fericirea se manifestă, se experimentează, se trăiește pentru sine și se împărtășește cu ceilalți, având sens pentru cel care o trăiește și utilitate intra și interpersonală. Acest nivel face conținutul celei de-a treia părți a cărții.

Noi credem că nu există fericire fără voință și că fericirea e supremul bonus prin care se justifică voința. Și mai credem că, dacă noi oamenii suntem făcuți din „plămada pe care sunt făcute visele” fiind deci aluatul necesar facerii de vise, atunci suntem condamnați la fericire.

Capitolul final al cărții atinge problema credințelor individului, în funcție de care sunt conștientizate, simțite și trăite în cele din urmă, lumea și experiențele sale.

Fericirea ca recompensă superioară a faptului că suntem este și rezultatul modului în care înțelegem și asimilăm mediul în care ființăm și a manierei în care interpretăm și reacționăm la solicitările acestuia. Credințele noastre pot facilita, pot încuraja sau determina trăirea fericirii sau pot limita, decolora și oferi spre experiență doar surogate ale acesteia.

 

CUNOAȘTEREA FERICIRII

 

Dacă întrebi pe cineva „Ce anume te-ar face fericit?” nu ai fi surprins să primești cam aceleași răspunsuri. Un posibil răspuns ar fi sub forma unei proiecții imaginare în care cel care îți răspunde ți-ar detalia câteva momente de relaxare petrecute pe o plajă pustie, preferabil cât mai exotică și mai îndepărtată, atârnat leneș pe un șezlong acoperit de umbra rarefiată a unui palmier. Nu ar uita să-ți spună că în mâna dreapta ar avea un cocktail răcoritor, obligatoriu cu umbreluță, iar privirea i-ar fi scăldată de spuma curată a valurilor turquoise.

O imagine perfectă asemenea unui tablou care te încântă prin transpunerea imaginativă într-un spațiu aproape ireal.

În realitate, dacă această proiecție imaginară ar deveni experiență, dacă ar deveni reală, vom constata că are mai multe nuanțe. În primul rând imaginea expusă - asemenea oricărei imagini - este statică. E o fotografie îmbibată cu odihnă, relaxare, constatare și nemișcare. E o imagine fără viață sau cu atât de puțină viață încât ar putea fi numită Natură moartă cu mine pe plajă.

Oricât de mult ne-ar încânta peisajul, oricât de seducător ar fi acel cocktail multicolor, oricât de relaxante ar fi nemărginirea apei și sunetul valurilor oceanului, toate acestea nu vor putea depăși limitele unei stări de moment, ale unui context efemer, limitat de timp. Imediat, după primele senzații date de căldura nisipului, de aroma cocktailului, a soarelui blând și a brizei răcoritoare, prin continuitate și permanentizare acestea nu vor mai putea avea putere de stimulare și idilicul peisaj tinde să se banalizeze, să se estompeze și să-și reducă din puterea sa de seducție.

După nici o oră de simțit, conștientizat, interiorizat și trăit acel moment se insinuează dorințe și nevoi suplimentare de completare a acestuia, de adăugare de elemente care ar accentua frumusețea inițială.

Apare ca necesitate o dorință de personalizare a întregului cadru în așa fel încât acesta să aibă o semnificație pentru tine, să conțină un rost în așa fel încât întreg contextul sau o mare parte a sa să vibreze odată cu tine, să răspundă unor solicitări sau nevoi proprii.

Să se constituie într-un gen de mulțumire sau de satisfacție pe care ai dori-o să fie permanentă. Această stare, odată trăită în toată oferta ei senzorială, afectivă și conștientă se dorește a fi continuată și interiorizată un timp cât mai îndelungat.

Înțelegem prin „stare” un ansamblu de înțelegeri și de dispoziții plăcute sau neplăcute, conștientizate ca atare și care modulează, amplifică, inhibă sau dinamizează reacțiile comportamentale în relația cu mediul sau cu sine.

Dar, pentru a produce aceste efecte, pentru a te simți fericit, poate ai dori să nu fi singur ci să împărtășești cele simțite și trăite cu o persoană de care ești atașat. Share-ul trăirilor și al impresiilor verbalizate sau descrierea pentru alții a unor momente care te captează dau sens, densitate și semnificație întregului.

Starea de bine resimțită emerge tocmai din această suprapunere peste cadrul inițial, a prezenței tale manifeste în acel cadru. Pentru că tu te duci pe tine acolo cu toate înțelegerile, nevoile, dorințele și așteptările tale. Toate acestea sunt vii, dinamice, prezente și solicitante, amprentând modul în care receptezi și în care reacționezi la ansamblul care te înconjoară.

A fi fericit de unul singur pare a se înscrie mai de grabă într-un registru maniacal și diminuează până la anulare aproape întreg conceptul de fericire. Sunt extrem de rare momentele în care fericirea este trăită izolat, în sine și pentru sine.

Ceea ce simțim sau stările noastre interioare fiind create în special pe baze senzoriale sunt extrem de schimbătoare, de volatile, de efemere.

Cum stimulii din mediu au variații de intensitate, de frecvență, de ritm sau de expunere și reacțiile comportamentale pe care noi le dezvoltăm ca răspuns la aceste solicitări urmează aceleași modificări. Astfel, poate un sunet prea strident, un miros neplăcut sau o relație sub așteptări cu personalul de serviciu al hotelului unde suntem cazați pot dintr-o dată să modifice întreaga cromatică emoțională a acelui cadru pe care cu o oră înainte îl declarasem cel mai frumos loc din lume.

Dar și experiența proprie, preferințele, credințele noastre, modul propriu în care vedem noi lumea pot influența în același mod percepția de moment a unei situații accentuându-i sau diminuându-i coloratura afectivă.

Fericirea nu e o stare pe care o cauți, spre care alergi, și, pe care odată găsită s-o confiști și s-o trăiești până la adânci bătrâneți. Nu e un nici punct terminus la care ajungi după un consistent și multivalent efort, folosind strategii și metode mai mult sau mai puțin adecvate, improvizând și agățându-te de surogate.

Stările sufletești pot oferi bucurie, entuziasm, plăcere, bună dispoziție. După cum aceleași stări, în funcție de context, pot fi resimțite ca indispoziție, disconfort, neplăcere sau apatie. Însă, în situația stărilor plăcute, putem spune că ele sunt ingrediente ale fericirii, sunt premise ale fericirii, sunt componente ale fericirii, dar nu sunt fericirea însăși. Înșiruirea și înlănțuirea de stări plăcute pot conduce spre manifestarea fericirii, dar nu ca însumare a lor ci ca emergență a acestora.

Nu ești fericit că mănânci. De obicei prea mult. Nu ești fericit că ai băut. Apă sau alcool. Nu ești fericit că ești într-un grup de oameni. Ai doar stări plăcute sau pozitive rezultate din toate acestea. Ai o stare pozitivă că nu-ți mai este foame, că nu mai ești însetat sau că aburii alcoolului te-au euforizat și îți exprimi mai fără efort ceea ce simți.

...

Platon: fericirea este trăirea virtuții

 

Platon (427-347 î.Hr.) a fost elev al lui Socrate și profesor al lui Aristotel. Această triadă nemuritoare de filosofi a fixat definitiv bazele filosofiei occidentale. Platon rămâne în istorie ca fondator al Academiei din Atena care a funcționat neîntrerupt până în anul 529 d.Hr. când a fost închisă definitiv de către împăratul Justinian. Spre deosebire de Socrate, care nu a lăsat nicio moștenire scrisă, opera lui Platon se presupune a se fi păstrat intactă după două milenii și jumătate trecute.

Alfred North Whithead apreciază că: „în general, caracterizarea cea mai sigură a tradiției filosofice europene este că ea constă într-o serie de note de subsol la scrierile lui Platon.”

Influența gândirii lui Platon depășește cadrul filosofic și nu de puține ori el este considerat ca fondator al religiei și al tipului de spiritualitate occidentală, Friedrich Nietzsche susținând că religia creștină nu este altceva decât un ,,platonism pentru mase”.


 

Etica lui Platon e profund eudemonistă pentru ca accentuează relația de interdependență dintre fericire și virtute, relație în care virtutea devine o componenta fundamentală și dominantă a eudaimoniei. Putem afirma că pentru Platon virtuțile sunt elemente componente ale sufletului la fel cum simțurile sunt părți ale corpului. Ne-exersarea acestora amputează ființarea sufletului, o aproximează, reducându-i capacitatea acestuia de a-și atinge starea de fericire.

La fel ca în cazul unui om care are limite prin faptul de a nu vedea sau auzi și sufletul este limitat de la completitudinea trăirilor sale prin faptul că nu îi sunt trăite în experiență virtuțile.

Pentru Platon fericirea apare ca un amestec de condiții, respectiv: sănătate fizică, capacitatea de a lua hotărâri bune, reușita în acțiunile personale sau sociale, o bună recunoaștere și reputație în comunitate şi deținerea de bunuri folositoare pentru viaţă.

Astfel putem deduce că fericirea nu ar trebui să fie căutată doar în lucruri exterioare sau doar în daruri interioare ci mai ales în experiență, în semnificația pe care acestea o au pentru noi și în felul cum le folosim, virtuoși fiind.

Dacă Socrate și-a făcut cunoscută filosofia limitându-se la prezentul timpului său și la comunitatea restrânsă a cetățenilor Atenei, fiind preocupat de a-i face pe aceștia să fie fericiți, Platon a depășit aceste limite, extinzându-și concepția filosofică la întreaga omenire și peste toate timpurile. Această abordare l-a făcut pe Socrate să fie un ilustru educator și pe Platon un filosof nemuritor.

 

 

Epicur: fericirea este plăcere

 

Filosoful grec Epicur s-a născut în Samos, Grecia și a trăit între anii 342 – 270 î.Hr. Este fondatorul epicureismului, concepție etică prin care se argumentează teoria fericirii raționale a individului uman. Dar destul de des, atunci când este introdus conceptul de plăcere în oricare discuție și analiză, lucrurile tind să fie distorsionate mergând nu de puține ori înspre extreme. Este și cazul lui Epicur a cărui concepție filosofică a fost mai mult sau mai puțin voit, denaturată și asociată cu un libertinaj al plăcerilor fizice. Faptul de a fi permis și femeilor să participe și să se alăture ca discipoli în cadrul școlii sale, în ciuda faptului că acestea erau ignorate atât intelectual cât și politic în vechea Atenă, i-a adus grave învinuiri, inclusiv că ar fi organizat orgii în compania acestora. Epictet l-a catalogat ca fiind un „ticălos spurcat la gură” și l-a acuzat de desfrânare, după șase secole de la moartea acestuia.

În fond, în înțelegerea conceptului de epicureism avem două sensuri explicite. Un sens larg, extins care face trimitere la o căutare exclusivă și poate excesivă a plăcerii și un sens redus care se bazează pe căutarea idealului de înțelepciune. Conform acestui ideal, obținerea și trăirea fericirii ca liniște a sufletului (ataraxia) este scopul eticii lui Epicur.

Această perspectivă susține că pentru obținerea plăcerii nu este obligatorie eliminarea temerii față de zei sau moarte cărora trebuie să le asigurăm respectul cuvenit, dar acest fapt nu ne împiedică să experimentăm plăcerile simple și naturale ale vieții, evitând pe cât posibil durerea sau sursele generatoare de suferință.

Hedonismul lui Epicur apreciază că fericirea se poate obține doar prin plăcere,  aceasta fiind înțeleasă ca scop ultim al oricărui comportament. Dar, epicureismul, în sensul lui autentic nu are nicio legătură cu libertinajul sau desfrâurile de care a fost acuzat de-a lungul istoriei. Deposedarea epicureismului de virtutea promovată a condus la simplismul înțelegerii de azi sau la această nefericită gândire. Pentru Epicur o viață de plăceri era o viaţă plină de virtuţi întrucât el susținea că virtuțile sunt cele care produc și aduc plăcere.

Pentru filosoful antic plăcerea însemna absența durerii sau manifestarea acelor conduite care minimizează durerea și maximizează plăcerea prin practicarea virtuților. Plăcerea adevărată nu este constituită nici de intensitatea acesteia și nici din însumarea de plăceri spontane, rapide și facile ci presupune în primul rând liniște, calm, echilibru, imperturbabilitate, adică ataraxia.

Filosofia lui Epicur este hedonistă prin accentul pe care îl pune pe trăirea plăcerii în ecuația eudaimoniei. Virtuțile, pentru Epicur și pentru întreaga concepție a epicureismului, au o valoare instrumentală, fiind doar un mijloc prin care sunt obținute, menținute și reglate acestea. Acest mod de a înțelege eudaimonia îl diferențiază de predecesorii săi, Socrate și Platon, pentru care în ecuația eudaimoniei virtuțile reprezentau partea importantă și semnificativă a acesteia, plăcerea derivând din experimentarea lor.

Marin Drămnescu este cadru didactic universitar al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Psiholog, absolvent al Facultăţii de Sociologie, Psihologie, Pedagogie ca șef de promoție și al Masterului de Educație Integrată al Facultății de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București. Doctor în Științe ale Educaţiei (2012) și doctor în Științe Politice (2015).

Autor și co-autor al mai multor capitole de carte și articole de specialitate, publicate în volumele conferințelor naționale și internaționale sau în reviste și jurnale de specialitate în țară și în mediul academic internațional.

Practician atestat în Programare Neuro-Lingvistică, (NLP) cu specializarea modificarea impresiilor umane subiective.

Membru fondator al Asociației Academia Pedagogilor din România.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

10 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: