Postmodernismul. Studii, eseuri și cugetări - Dr. Marius Andreescu

Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură, drept și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a culturii clasice și moderne. Postmodernitatea include un accent pe condiția sociologică, tehnologică sau celelalte condiții care disting epocile culturale precedente de tot ce a urmat după ele. Pe de altă parte, postmodernismul reprezintă un set de răspunsuri de ordin intelectual, cultural, artistic, academic sau filosofic la condiția omului. Omul devine propriul său demiurg, este centrul existenței și, prin urmare, credința în Dumnezeu este dezavuată, proliferând concepțiile ateiste sau panteiste. Postmodernismul contemporan influențează și modul de consacrare, de înțelegere, dar și de garantare a drepturilor oamenilor. Lucrarea tratează aceste aspecte într-o manieră interdisciplinară.

1. OMUL, SOCIETATEA ȘI CREȘTINISMUL ÎN EPOCA POSTMODERNISMULUI

I. Argument

Evoluția umanității de la începuturi și până în prezent, istoria culturii și a civilizației au fost împărțite în epoci după mai multe criterii, printre care amintim raporturile dintre om, societate și univers, relația dintre rațiune și sensibilitate, specificul cunoașterii, sfera valorilor, caracteristicile creației umane, dar și a modului în care omul a înțeles relația sa cu Dumnezeu. Nu există opinii unanime în această periodizare a istoriei culturii și civilizației, însă majoritatea autorilor identifică cultura și civilizația antică, epoca medievală, goticul, renașterea, clasicismul, iluminismul, modernismul și epoca în care se pare că ne aflăm noi, postmodernismul.

Sintetizând și grupând aceste trăsături, în opinia noastră considerăm că istoria culturii și civilizației umane poate fi grupată în trei perioade mari: epoca antică, clasicismul – care include goticul, renașterea barocul și iluminismul, și a treia perioadă – modernismul și postmodernismul, despre acesta din urmă vom face câteva succinte considerații.

Din perspectiva revelației naturale și supranaturale a dreptei credințe, alături de alți autori, cum ar fi Mircea Eliade, considerăm că istoria umanității poate fi împărțită în epoca precreștină și epoca creștină. În prezent există numeroase religii, confesiuni religioase, secte, dar care nu au vocația universalității, inclusiv sub aspect rațional și valoric, așa cum o are creștinismul, nu exprimă și nu cuprind Adevărul ontologic Absolut, nu îl recunosc pe Dumnezeu, unic în ființă și întreit în Persoane, care este Cel ce este, Calea, Adevărul și Viața, nu cunosc și nu recunosc tainele Duhului Sfânt și ale Bisericii și nici rolul mântuitor al Crucii Domnului și nici sfințenia Maicii Domnului ca Născătoare de Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om, a luat din iubirea sa necuprinsă și firea omenească s-a jertfit și a Înviat pentru a noastră mântuire, pentru ca și noi să devenim fii ai lui Dumnezeu după har. Vorbesc cel mult de adevăruri relative ale existenței, de un transcendent divin impersonal, fără a face distincție dintre necreat și creat, cum este cazul concepțiilor mistice panteiste. Mai rău este că, exceptând cele trei credințe monoteiste și credințele pe care se întemeiază cultura orientală, toate celelalte, confesiuni, secte sau chiar „religii”, direct sau indirect îl neagă pe Dumnezeu, Îl refuză, ba chiar îl ironizează, așa cum se întâmplă în perioada postmodernă și prin urmare sunt moduri de gândire umane nonvalorice.

Adepții acestui mod de gândire și de înțelegere a omului, a societății, uită câteva adevăruri demonstrate existențial. Nimic nu este posibil fără Dumnezeu, în afară de păcat și de nonsens, absurdul, nefirescul, toate acestea create de omul care se distanțează de Dumnezeu și de oameni preferând absolutul egoismului personal și limitele existențiale ale acestei lumi. Deși strigătul filozofului Nietzsche – „Dumnezeu a murit”– stă la baza postmodernismului contemporan, adevărul este cu totul altul. Dumnezeu nu moare, ci numai credința dreaptă a omului. Creștinismul nu cade, ci numai noi cădem din creștinism, așa cum bine spunea părintele Arsenie Boca. Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, iubirea sa pentru oameni este nemărginită, nu este din această lume, dar totodată este adevărat că Dumnezeu nu se lasă batjocorit.

Prin urmare nu există, evolutiv vorbind, un progres continuu al culturii, al civilizației, al istoriei care să configureze sensuri valorice, raționale existenței, să o transfigureze, pe o cale ascendentă, spre desăvârșirea în Dumnezeu, spre îndumnezeire prin har la care omul este chemat prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, și prin om întreg Universul. Regresul, involuția sunt și ele prezente la nivel individual și social, fiind dimensiuni ale istoriei. Trecerea, schimbarea, devenirea sunt caracteristici ale lumii create, care ca sens pot fi întru desăvârșirea spirituală individuală și colectivă în Hristos, sau lipsite de sens, involutive. Și aceasta pentru că omul a fost înzestrat cu libertate, a rațiunii, a voinței și a sensibilității, putând să aleagă dintre bine și rău. Nu înseamnă că destinul omenirii este determinat exclusiv de voința omului. Dumnezeu și harul său lucrează neîncetat spre împlinirea voii lui Dumnezeu relevată și nouă. Fără harul lui Dumnezeu, indiferent că omul este conștient de prezența lui sau nu, îl primește sau îl refuză, universul, creația s-ar risipi, s-ar transforma în nimic.

Postmodernismul contemporan este o epocă de mari contradicții existențiale în istoria mântuirii omului și a lumii: credința coexistă cu necredința, valoarea cu non­valoarea, progresul cu regresul. Tendința dominantă este recesivă, de abandonare a raportării omului la Dumnezeu, de disoluție a valorilor perene ale dreptei credințe și culturii, de transformarea omului în individ dominat de raționalismul tehnologic și de schimbarea statutului său existențial din scop al creației într-un simplu mijloc, de pervertirea libertății cu iluziile acumulării și consumismului.

...

2. STAREA NATURALĂ ȘI STAREA SOCIALĂ A OMULUI

I. Scurte considerații istorice și doctrinare

Dihotomia dintre starea naturală și starea socială a existenței umane este prezentă, în forme, conținut și înțelesuri diferite în mai toată gândirea și creația filozofică, juridică sau de altă natură din antichitate și până în prezent.

Conceptele fundamentale ale filozofiei sociale susținute de John Locke sunt libertatea și egalitatea care, în concepția filozofului, fac parte din natura umană.

Relațiile dintre oameni în starea de natură sunt relații de forță, dar dreptul nu este o expresie a acestor relații, ci reprezintă legătura dintre o ființă liberă cu o altă ființă liberă, raport ce realizează în egalitate. Aceste relații se constituie în mod natural înaintea oricărei convenții care să ducă la constituirea societății civile. Pentru Locke există o societate naturală înaintea oricărei societăți civile. În acest fel, filozoful continuă ideea aristocratică, și anume aceea a omului ca ființă socială, dimensiune naturală a acestuia. Dacă omul nu ar avea în sine chemarea spre asociere cu ceilalți oameni, ca dar natural, societatea civilă nu ar putea să se constituie. Prin urmare, a existat un drept natural, nescris, anterior dreptului pozitiv specific societății civile. Principalul element al acestui drept este libertatea. Dreptul de a fi liber constituie fericirea omului și el se concretizează în posibilitatea sa de a poseda bunuri. În acest fel, dreptul de proprietate reprezintă un alt element important al dreptului natural. În concepția filozofului, acest drept este absolut, iar conservarea și apărarea lui este esențială pentru existența omului atât în stare naturală, cât și în stare socială. Este important să precizăm că pentru John Locke proprietatea se întemeiază pe muncă.

Pentru Locke, problema esențială nu mai este guvernământul, ci instituirea unei civilizații bazate pe reguli și a unui sistem legislativ care să ducă la o bună organizare administrativă și să limiteze puterea discreționară a statului.

Necesitatea existenței legilor este vitală pentru existența societății și pentru supraviețuirea comunității: Spre deosebire de Hobbes, Locke consideră că starea de natură a omului are unele caracteristici care o apropie de societatea civilă și care face posibilă trecerea. Important de subliniat faptul că, în concepția filozofului, „statul natural este un stat rațional, natural și prelegal”. Statul natural este rațional pentru că prin rațiune își reglează viața în limite suportabile, astfel că aici domină libertatea și egalitatea. Este natural pentru că oamenii posedă câteva drepturi în conformitate cu rațiunea, ca lega naturală: legalitatea, egalitatea, dreptul la prosperitate și dreptul patern sunt printre cele mai importante. Statul natural este prelegal pentru că aici domină justiția privată. Acest drept al justiției private înseamnă, în esență, reciprocitatea necesară a comportamentelor umane, dar și validitatea dreptului fiecărui individ la apărarea sa. În esență, în concepția filozofului, statul natural este bazat în mod deosebit pe concepte morale cu valabilitatea universală și intangibile și, totodată, este un stat al păcii sociale.

John Locke consideră că trecerea la societatea civilă a avut loc în urma unui consens general, pentru că oamenii au dorit un maxim de securitate și libertate. Trecerea de la Statul natural la Statul civil s-a realizat în baza unui contract care se bazează pe principiile consimțământului comun și al liberei asocieri. Este important de a preciza că, în concepția lui Locke, obiectul contractului social este garanția drepturilor naturale, ci nu suprimarea lor în favoarea suveranului, așa cum a gândit Hobbes. De altfel, singurul drept natural pe care asociații îl pun la dispoziția societății civile este acela de a face dreptate, de a pedepsi. Puterea suveranului este în excelență una pur juridică și limitată. Această teorie considerată a fi profundă și democratică de către majoritatea autorilor se regăsește și în doctrina modernă a statului liberal și a constituționalismului democratic.

Apreciază John Locke că, „oamenii fiind liberi de la natură, egali și independenți, nimeni nu-i poate scoate din această stare pentru a fi supuși puterii politice a altuia fără propriul lor consimțământ prin care ei pot conveni cu alți oameni de a se uni în societate pentru conservarea lor, pentru siguranța lor mutuală, pentru liniștea vieții lor, pentru a profita în liniște de ceea ce le aparține în mod propriu și pentru a fi mai bine la adăpost de insultele celor care vor să le facă rău”.

Liberalismul democratic își revendică principiile din concepția lui Locke cu privire la relația individului cu statul. Drepturile naturale sunt pur individuale. Această teză este susținută și de constituționalismul contemporan, care afirmă că titularul drepturilor fundamentale consacrate de constituție nu poate fi decât omul, nu și colectivitățile umane. Statul social s-a constituit în scopul apărării acestor drepturi individuale ca drepturi naturale, deoarece în statul natural nu oferea aceste garanții, iar omul, prin natura sa, este și o ființă socială. Pentru Locke societatea politică identificabilă cu statul social nu este decât produsul unei renunțări parțiale și provizorii a oamenilor la starea lor naturală în interesul unei justiții mai bine organizate și a unei puteri mai eficace. Puterea politică rămâne tot timpul limitată de drepturile naturale.

Scopul statului nu poate fi altul decât acela al asigurării libertății și egalității individuale, pentru fiecare membru al societății, dar și garantarea legalității. Pentru a justifica existența și a aduce pacea socială, statul trebuie să fie just. Este important de a sublinia că, în concepția lui John Locke, puterea politică nu este legitimată prin ea însăși, ci numai prin valorile morale pe care le apără și în raport de care își exercită atribuțiile. Astfel spus, nu legea este cea care legitimează puterea, ci scopul moral al acesteia. Problema puterii este o problemă de morală. Scopul întregii construcții teoretice în domeniul politicii este acela al limitării puterii care să favorizeze și nu să împiedice libertatea individuală. Locke susține teoria separației puterilor în stat ca și garanție a evitării arbitrariului în exercitarea puterii statale. Prin gândirea sa social politică, John Locke întemeiază liberalismul din care se va inspira liberalismul modern, care în numele conceptului de limitare a puterii va face distincții importante între public și privat, libertatea individuală și obligații publice, sfera de intervenție a statului și sfera de acțiune a individului, atribuțiile instituțiilor și, nu în ultimul rând, stabilirea unui domeniu de reglementare a legii. Problematica analizată de marele filozof este o importantă deschidere teoretică a ceea ce reprezintă dimensiunea complexă a raporturilor dintre societate și stat, pe de o parte, iar pe de altă parte, individul uman. Remarcăm că în opera sa, Locke pune accentul pe om ca titular al drepturilor naturale și, prin urmare, în relația acestuia cu societatea și statul are un rol dominant, celelalte subiecte ale relației având o poziție recesivă, chiar subordonată individului uman.

La fel ca și pentru David Hume și John Locke, și în opera lui Jean-Jacques Rousseau există preocupare pentru a distinge între societate și natură, între omul natural și omul social. Spre deosebire de alți autori, la Rousseau această opoziție este analizată mai profund, iar consecințele distincției dintre societate și natură sunt valorificate la un nivel superior. Susținem aceasta, pentru că în concepția de ansamblu a lui Rousseau, opoziția dintre natural și social este transpusă într-un alt plan metafizic mai adânc, și anume opoziția dintre ființă și aparență. Se poate susține că pe dualitatea ființă­ și aparență este clădită opoziția dintre omul natural și omul social.

Marius Andreescu este doctor în drept cu specializarea „Drept constituțional şi instituţii politice”, conferențiar la Universitatea din Piteşti, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, judecător la Curtea de Apel Piteşti și formator la INM.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.