Culturi enigmatice - Ivar Lissner, trad. şi cuv. înainte de Victor H. Adrian

CUVÎNT ÎNAINTE

Evocînd și comentînd vechi culturi dispărute, Ivar Lissner, care a văzut lumina zilei la Riga, scrie, evident, știință popularizată. O spune el însuși și, de altfel, mărturie stă și cartea de față. Călător neobosit și neobosit cititor, el tinde să exprime „într-un stil «bun», lucruri mai înainte greu de recunoscut”. E conștient, fără îndoială, de dificultatea genului și de pericolele la care este expus, dar îl apără nu numai pentru că i s-a consacrat, ci fiindcă crede cu tărie în el, în utilitatea și rostul lui. Sînt mulți aceia care consideră că adevărata știință trebuie să fie prolixă și care, în consecință, desconsideră genul, dar Lissner îl apără și i se consacră fiindcă „nu toți oamenii pot citi lucrările specialiștilor” și pentru că „numai cu ajutorul literaturii de specialitate... omul nu va putea fi ridicat la suprafață, nici nu va putea fi eliberat de viața de zi cu zi”. Ivar Lissner privește literatura științifică de popularizare cu gravitate și înțelege să o scrie cu metodă. Metodă pe care, de altfel, o recomandă și disciplinei sub semnul căreia, pe lîngă altele, a scris paginile care urmează. Cărturar multilateral (a studiat limbi străine, dreptul, istoria și etnografia la Berlin, Göttingen, Erlangen, Lyon și Sorbona) el este de părere că în arheologie „e mai bine să sapi mai întîi în cărți și apoi în pămînt”. Procedîndu-se astfel, de multe ori s-a ajuns la rezultate nebănuite. În toate cazurile, chiar dacă nu sapă decît în cărți și deloc în pămînt, ci doar văzînd, simțind lucrurile la fața locului, recunoscînd terenul, confruntînd documentul cu realitatea, el procedează în felul acesta. A călătorit de altfel vreme de șaptesprezece ani pe aproape întregul glob: din Canada pînă pe Mississippi, prin toată America de Sud, din insulele Pacificului pînă în Noua Zeelandă și Australia, din China pînă în Japonia, prin regiunile încă necercetate ale nordului Asiei pînă spre marele cot al Amurului, din India pînă în Orientul Apropiat și pînă în Africa și apoi de cealaltă parte a Mediteranei, în Europa. De aceea, ca și cea de față, cărțile lui, consacrate în special etnografiei, istoriei și vechilor culturi majore ale omenirii, cumulează cele mai autorizate păreri, verificate, dacă se poate spune astfel, la fața locului.

Marele dar al lui Ivar Lissner este acela de a ști să dea viață acestor istorii și acestor culturi, de a ști să le deosebească particularitatea și să le facă prezentă ființa. În So habt Ihr gelebt, carte consacrată culturilor omenirii, în Die Cäsaren, referitoare la Imperiul Roman, în Vom Baikal weht der Wind, istoria celor ce trăiesc la marginea lumii, în Aber Gott war da perspectivă-sondaj în 600.000 de ani de existență umană, în aceste Culturi enigmatice ca și în altele, Ivar Lissner reînvie, evocă, readuce în prezent cu o putere de convingere rar întîlnită pînă la el.

Dar autorul acestor Culturi enigmatice nu se mulțumește cu evocarea și comentariul, nu se mărginește să reînvie și să descrie. Orice sinteză, oricît de mică, se reduce la rezumat dacă nu e însuflețită de o idee. Iar ideea ce se desprinde din cărțile lui, ca și din suita de sinteze pe care o cuprinde această carte, este aceea că omul are libertatea de a-și făuri el însuși istoria și viitorul, că nu e o minge a forțelor naturii și a destinului orb; omul acela mărunt, omul de zi cu zi care populează orașele și templele, casele și mormintele în tainele cărora ne introduc paginile ce urmează, omul, a cărui trudă țintește, dintotdeauna să surprindă eternitatea și căruia uneori i-a și reușit să o facă.

Evident, prin toate acestea Lissner nu este un original: nici prin genul pe care-l cultivă, nici prin metodă, nici prin idee; și nici măcar prin înțelegerea categorică a culturii ca un tot, ca o sumă a multitudinii de manifestări umane și în consecință prin refuzul net al scindării acestor manifestări în „civilizație” pe de o parte și „cultură” pe de alta. El este însă original prin pregnanță. Culturile pe care le reînvie, enigmele pe care le pune în temă cu un remarcabil simț al exprimării precise și limpezi, impun imagini ce ne dezvăluie o lume gigantică, o lume emoționantă și în parte încă necunoscută.

Asemenea vechilor sarzi sau vechilor locuitori din Tartessos, pe care îi evocă Lissner în paginile acestei cărți, popoare întregi s-au adunat odinioară pentru marele drum, au luptat, au construit, au iubit și au dat naștere altor vieți, au plîns și au rîs, au disperat și s-au bucurat pentru ca apoi, într-o bună zi și uneori din pricini ce nu se vor afla poate niciodată, să părăsească tăcute scena istoriei și să ducă în morminte enigmele existenței lor.

Formal, moartea acestor culturi este evidentă. În esență însă ele nu au încetat să trăiască niciodată, fiindcă întreaga noastră ființă, întreaga noastră gîndire și activitate poartă în ele ceva din esența acestor culturi mute, creează și recreează din adîncurile unei lungi memorii istorice care înmagazinează nu numai ceea ce știm, ci și spiritul acelor civilizații încă neștiute, pe care le mai acoperă încă colbul veacurilor. Într-o bună zi însă ele ies la iveală și ne surprind prin enigma trecutelor existențe.

Ivar Lissner nu mai trăiește și e păcat, fiindcă în lumina ultimelor cercetări arheologice, cultura Zimbabwe (Rhodesia) pe care o consideră unul dintre cele mai enigmatice capitole ale trecutului Africii negre, i s-ar fi părut poate mai limpede în structura ei, iar recentele descoperiri din Republica Sud-Africană i-ar fi oferit prilejul unui nou capitol al cărții, ocazia evocării unei noi „culturi enigmatice”.

În Transvaal, în apropierea localității Phalaborwa, au fost descoperite urme ale unei vechi tehnologii de topire a metalului. Aceste urme materiale au o vechime minimă de trei mii de ani. Ele au ieșit la iveală într-o regiune locuită de populația Bantu. Au mai fost descoperite și mine de cupru și de fier din perioada civilizației prebantiene, din care se pare că au fost extrase cel puțin zece mii de tone de minereuri. Deci, cu multă vreme în urmă, exista în sudul continentului african o civilizație complexă, cu un surprinzător nivel tehnologic, și după cum conchid unele studii de arheologie și etnografie, bazate și pe tradiția orală și olăritul ce se practică astăzi în această regiune, se pare că actualul trib Bantu BaPhalaborwa este descendentul direct al populației care a creat civilizația amintită mai sus și care, în adîncurile istoriei, nu a încetat niciodată să trăiască, deși a dispărut în urmă cu trei milenii.

Ce înseamnă amurgul deseori tragic al culturilor? – se întreabă Lissner. Este doar un sfîrșit aparent, stingerea unei flăcărui care se reaprinde pe căi enigmatice și de necuprins în altă epocă și adesea și în alt loc. Marile culturi – spune el – s-au fecundat întotdeauna spiritual una pe cealaltă. Și dacă multe popoare s-au stins, dacă multe orașe și sate au fost înghițite de scoarța pămîntului, dacă multe documente scrise nu mai pot fi înțelese, legendele și tradițiile orale au rămas și ele ne fac să credem că nu au existat epoci lipsite de cultură. Tocmai de aceea este atît de importantă cunoașterea culturilor mai puțin știute, a culturilor enigmatice, fiindcă în felul acesta devin mai limpezi, primesc lumină și acele epoci intermediare care aparțin tot istoriei și care într-un fel sau altul și-au pus și ele pecetea asupra noastră. Văzută sau nevăzută, istoria continuă să trăiască în noi și culturile de asemeni, chiar și acelea care zac încă undeva ascunse de privirile noastre, chiar și acelea pe care le știm, dar ale căror forțe creatoare ne apar enigmatice pentru că nu ni le putem explica, care ni se înfățișează dintr-o dată la apogeul lor fără a-și fi făcut simțită prezența pînă atunci sau care apun tot atît de brusc și de inexplicabil precum au apărut, fără a ne lăsa nimic din care să putem înțelege cauzele dispariției lor. Nu știm cum arătau oamenii culturilor megalitice vest-europene. Nu știm cine erau locuitorii indo-europeni ai Troiei. Nu știm de ce au fost nimicite palatele de la Cnossos din Creta. Nu știm care era taina oracolelor de la Onifalos și Delfi. Nu știm dacă Nestor, Agamemnon, Odisseu și Telemac știau să citească. Nu putem înțelege semnele de pe stîncile insulelor Canare, de la Las Palmas și Hierro. Nu știm de cine a fost precedat poporul guanche în locuirea acestor insule. Nu știm și nici măcar nu putem aprecia cîtă vreme i-a fost necesară poporului maya pentru a-și desăvîrși sistemul calendaristic și hieroglifele. Și sînt încă multe alte lucruri pe care nu le știm, multe alte enigme dintre care această carte încearcă să limpezească cîteva, conducîndu-l pe cititor prin vechi ruine și locuri din Iordania, Siria, Liban, Arabia, Africa de Nord, Rodezia, Nigeria, Noua Guinee, Europa Occidentală, Sardinia, Grecia, Spania, Insulele Canare, India, Asia Centrală, Eurasia și Guatemala.

Sfîrșitul unei culturi majore, afirmă Lissner, credincios principiului că omul își făurește singur istoria și viitorul, nu este un fenomen natural. Nici o formă vie nu poate pieri fără cauze voluntar provocate sau fără acceptarea pasivă a omului. În momentul însă în care altarele sînt văduvite de podoabele lor artistice, în momentul în care arta se refugiază în muzee și în încăperile comode ale burghezului lipsit de credință, voința cedează, idealurile sînt substituite și în cele din urmă anihilate și începe declinul. Fiindcă în orice cultură, chiar și în acele culturi încă enigmatice, factorul prim și determinant ni se revelează a fi spiritul și acea tendință umană de autodepășire care îmbracă forma credinței, a religiei și idealurilor supreme. Lucru fără îndoială adevărat pentru îndelungi perioade istorice cît privește forma exterioară de exprimare (religia) și fondul spiritual (credința), dar nu și idealul care reprezintă o sferă mai largă. Absolutizarea credinței și a religiei, așa cum pare a o face uneori Lissner, reducerea lor la o cauzalitate aproape unică în explicarea unei culturi, îngustează în fond o concepție în rest realistă, generoasă și limpede, fiindcă reduce la un singur numitor elanul vital al omului (acea tendință de autodepășire) și sensurile spiritualității lui, orientate istoric către idealuri dintre care cel religios reprezintă numai o latură. Dar în ciuda a ceea ce am putea înțelege ca o concepție în ultimă analiză nerealistă, Lissner reprezintă totuși un punct de vedere clar în esența lui, iar civilizațiile pe care le reînvie devin în cele din urmă statui.

VICTOR H. ADRIAN

...

Siria

UN CANANEEAN A INVENTAT ALFABETUL

Abia acum 30 de ani a fost descifrat secretul tăblițelor de lut de la Ugarit. Astfel a devenit cunoscută viața unui oraș, rămasă în uitare vreme de peste 3000 de ani. Biblioteca de tăblițe de lut de la Ugarit este, pentru studiul Bibliei, cea mai importantă descoperire făcută vreodată.

„Atunci a trimis Hiram, regele Tirului, pe slugile sale la Solomon, cînd a auzit că l-au miruit rege în locul tatălui său. Căci Hiram fusese prieten cu David toată viața. Și a trimis și Solomon la Hiram ca să-i spună: «Tu știi că David, tatăl meu, n-a putut să înalțe casă numelui Domnului Dumnezeului său, din pricina războaielor cu popoarele dimprejur, pînă ce Domnul nu le-a supus sub talpa picioarelor lui. Acum însă Domnul Dumnezeul meu mi-a dăruit odihnă din toate părțile: n-am nici potrivnic, nici alte primejdii. Și iată eu mă gîndesc să zidesc casă numelui Domnului Dumnezeului meu.»”

Cine voiește să aducă la lumină culturi și orașe nu trebuie să înfigă lopata la întîmplare. E mai bine să sapi mai întîi în cărți și apoi în pămînt. Există un exemplu măreț pentru faptul că de foarte multe ori vechi izvoare literare precreștine transmit informații foarte demne de încredere, că nu ne e îngăduit să considerăm fantezie tot ce se înfățișează la prima vedere de necrezut și că însăși miturile cuprind aproape totdeauna un adevăr.

Trebuie să învățăm că nici capacitatea de gîndire, nici înțelepciunea și nici putința omului n-au devenit mai mari în decursul secolelor. Răul maxim al timpului nostru este faptul că, în principiu, acordăm mai multă crezare cercetărilor întreprinse în domeniul științelor naturii decît celor ce transmit omenirii marile adevăruri spirituale, ca Euripide și Socrate, care de altfel au trăit aproximativ în același timp, adică acum 2500 de ani.

În anul 485 î.e.n. s-a născut la Halikarnasos, ca fiu al unei respectabile familii, acel om care mai tîrziu avea să fie denumit părintele istoriei. Herodot a călătorit în lungul și în latul lumii mediteraneene de atunci. El era un cercetător, un observator excelent, un ascultător strălucit, interesat fără încetare și chiar curios, avînd de asemenea multă înțelegere față de oameni. Povestirile le lua foarte în serios, dar îi plăcea puțin să-și bată joc și să rîdă. El venera timpurile trecute și totuși tot ceea ce era nou îl fascina. El a descris un război crîncen, lupta perșilor împotriva Greciei, deși nu avea nici un fel de cunoștințe militare de specialitate. El nu ura nici un popor, nici o rasă și credea mai ales, în totală opoziție cu Spengler, că omul, cu rațiune și cu unele cunoștințe ale trecutului, are libertatea de a-și făuri el însuși istoria și viitorul, că deci el nu e o minge o forțelor naturii și a destinului orb. De aceea Herodot nu a încercat niciodată, ca Spengler, profetul apusului Occidentului, să prezică viitorul popoarelor, pentru că nu putem ști ce anume vor face oamenii. În a cincea carte a istoriei lui, Herodot povestește de unde au primit grecii scrierea. Fenicienii, scrie el, au venit cu regele lor Cadmos în Grecia și au adus multe științe în țară, între care și scrierea „pe care, după cum cred, elenii nu o avuseseră înainte”. Deci Herodot, primul istoric, îi considera pe fenicieni drept inventatorii alfabetului. Este alfabetul din care grecii au dedus suita literelor lor, alfabetul tuturor limbilor europene. Herodot, ale cărui descrieri au fost de multe ori puse la îndoială de istoricii moderni, și-a aflat în epoca științei atomice o confirmare strălucită. Ceea ce scrie el în secolul 5 î.e.n. avea să fie dovedit în secolul nostru. Fiindcă arheologul francez Claude F. A. Schaeffer a scos la iveală între 1929 și astăzi tot ceea ce ne relata atît de subtil și atît de demn de încredere Herodot, dintr-o îndepărtată vreme care numără secole.

Cu prilejul dezvelirii orașului Ugarit, care zăcea îngropat sub înălțimea de la Ras Shamra, Schaeffer a putut deosebi cinci straturi. Ele reprezintă cinci culturi ale omenirii, începînd cu epoca de piatră, cu multe mii de ani în urmă, pînă la aproximativ 1100 î.e.n., cînd Ugarit-ul apune. Stratul al cincilea este cel mai vechi și se află, firește, cel mai adînc. Primul strat, cel de sus, cuprinde ruinele unui oraș care a înflorit între aproximativ 1500 și 1100 î.e.n. Aici, la acest nivel, Schaeffer a descoperit ruinele unei mari clădiri. În jurul unei curți centrale, în care se pătrundea printr-o mare ușă de pe latura nord, se aflau în cerc o serie de încăperi relativ mari. O scară ducea la primul etaj. Această clădire construită ca un palat trebuie să fi fost o adevărată universitate a artei scrierii. Aici, în înfloritorul oraș al cananeenilor, erau studiate acadianul, sumerianul, huritanul și mai ales scrierea protofeniciană, a strămoșilor fenicienilor, deci a cananeenilor. Scrierea, crestarea semnelor pe tăblițe de lut, era pe vremea aceea o artă mai mare ca astăzi, și trebuia învățată conștiincios.

Ca și arhivele de la Ninive și Babilon, biblioteca orașului Ugarit cuprindea tăblițe de lut crestate pe ambele părți, cu semne pe care le numim cuneiforme. Însă proaspăt descoperita scriere de la Ugarit avea o particularitate care a fost recunoscut imediat, încă înainte de a fi fost descifrată. Scrierile Mesopotamiei constau în cîteva sute de semne, și fiecare asemenea semn reprezenta o silabă sau un cuvînt. Textele de la Ugarit erau scrise cu numai 29 pînă la 30 de semne. S-a știut imediat că fusese găsit primul alfabet al pămîntului.

Cercetătorul francez Virolleaud publicase la numai un an de la degajarea primelor tăblițe de lut ugaritice, în aprilie 1930, texte cu enigmatica scriere. Unui genial profesor de la universitatea din Halle, Hans Bauer, i-a venit ideea că în cazul acesta ar fi putut fi vorba de o limbă semită, asemănătoare ebraicei sau fenicienei. A întreprins astfel încercări de obținere a unor cuvinte semite prin alăturarea literelor. Și realmente a reușit să obțină simbolurile pentru „3”, „4”, ca și cîteva nume religioase, „Așerat”, „Aștert”, „Baal”, „El”, „Elah”.

Europa Occidentală

PIETRELE TĂCUTE DIN MALTA

Pe mica insulă a Mediteranei a înflorit în urmă cu 5000 de ani o cultură ale cărei taine, pînă astăzi, nu au fost încă dezlegate. Aici au fost ridicate, din uriașe blocuri de piatră izolate, cele mai mari construcții ale Europei.

„Deși talentul artistic al unui popor nu se află întotdeauna pe aceeași treaptă cu realizările sale morale și cetățenești, este totuși foarte probabil ca populația neolitică a insulelor maltice să fi posedat, alături de înfăptuirile ei în artă, și un sistem religios extrem de rafinat, așa cunt îndeobște îl intuim abia la generații mult mai tîrzii.”

Ei, țăranii din Malta, urăsc pietrele. Pentru că insula este mică. Poate că nu mai există nici un alt petec de pămînt pe care să trăiască atît de mulți oameni într-un spațiu atît de restrîns. Orașe, suburbii, sătulețe – aproape că se întrepătrund toate și pretutindeni mișună oameni. Pietrele îi stînjenesc pe țărani la arat. Sînt atît de puternice, încît le răpesc maltezilor pămînt roditor. Iar pietrele sînt și cea mai mare enigmă a insulei.

27 de kilometri lungime și 14 kilometri lățime are pămîntul celor mai răbdători, dar și al celor mai buni țărani și plantatori ai spațiului mediteraneean.

Pămîntul nenumăratelor ogoare mărunte împrejmuite de ziduri scunde de piatră, insula celor mai frumoase și celor mai puternice capre și măgari, insula care livrează cea mai bună miere a Europei. Grupul Malta, adică insulele Malta, Gozo, Comino și Filfla, este restul unui pod de pămînt care unea odinioară Africa și Italia. De aceea au fost găsite aici oase de elefanți stinși cu multă vreme în urmă, fosile de hipopotami și de felurite soiuri de cerb. Poate că omul trăia aici încă de acum peste 100.000 de ani. Pentru că la o depărtare de 10 kilometri de capitala Valletta, în „peștera întunecată” Ghar Dalam, au fost găsiți opt dinți de om, împreună cu fosile ale dispărutului hipopotam pitic. Antropologul Arthur Keith presupune că doi dintre acești dinți provin deja de la omul de Neanderthal, care vîna pe pămînt acum 130.000 pînă la 30.000 de ani. A atribui acești dinți omului de Neanderthal este însă un risc, căci caracteristicile Neanderthalului nu sînt asigurate aici cîtuși de puțin. Asemenea descoperiri nu se pot de altfel stabili cu exactitate decît atunci cînd lîngă fosile se găsesc unelte. Însă urme de cultură paleolitică n-au fost găsite. Poate că acești dinți de om provin din neoliticul preceramic.

Totuși este posibil ca locuitorii insulelor să fi trăit de-a lungul multor perioade ale epocii de piatră timpurii, chiar dacă nu ne aflăm încă în posesia unor dovezi capabile să ne conducă pînă la anul 30.000 sau și mai departe, pînă la 130.000. Cît de năprasnică trebuie să fi fost catastrofa aceasta ce a dus la prăbușirea limbii de pămînt ce le unea cu continentul! Căci dacă marea nu ar fi despărțit Malta de uscat decît treptat, în milioane de ani, atunci probabil că cele-mai multe animale s-ar fi salvat în Sicilia sau în Africa. Malta este acea insulă pe al cărei țărm a eșuat corabia ce trebuia să-l ducă pe apostolul Pavel prizonier la Roma. „Și după ce am scăpat, am aflat că insula se numește Malta”, se spune în Faptele sfinților apostoli. Ziua debarcării lui Pavel se sărbătorește și astăzi încă în Malta. Nici un alt loc de pe pămînt nu ne-a lăsat un atît de mare număr de cele mai timpurii construcții europene ca aceste mici pămînturi ale Mării Mediterane. Omul a dezvoltat aici, în mii de ani, o tehnică a construcției ce frizează pur și simplu minunea. Fiecare metru pătrat de teren de pe acest cel mai populat loc de pe pămînt este foarte prețios. De aceea, de mii de ani, țăranii evacuează pietrele și construcțiile de piatră. Dar ceea ce a rămas este și acum încă pentru arheologi un paradis al cercetării aproape imposibil de descurcat. A arunca o privire în această țară a minunilor înseamnă a călători prin viața unor epoci ce se află în urmă cu 4000 sau 5000 de ani și în care oamenii trebăluiau cu pietre uriașe ca și cum ar fi fost titani.Un megalit este o piatră mare, iar „construcțiile megalitice” sînt înjghebări ridicate din blocuri uriașe de piatră. Ce anume îi va fi determinat pe oameni să amplaseze aici în timpuri preistorice construcții megalitice inimaginabil de mari nu o vom putea afla în chip absolut niciodată, întrucît constructorii nu mai sînt și nici măcar nu știm cu exactitate cărei rase îi aparțineau. Totuși, să încercăm a pătrunde mai adînc în această taină.

Ivar Arthur Nicolai Lissner (1909-1967) a fost un jurnalist și scriitor german. Este autorul mai multor cărți culturale și istorice, care au fost traduse în numeroase limbi și au devenit bestselleruri.

trad. şi cuv. înainte de Victor H. Adrian

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualitații active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.