Filosofia în Grecia veche - Gheorghe Vlăduţescu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romană respiră și în prezent în cultura eropeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul in care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Filosofia în Grecia veche prezintă clar și detaliat acei termeni care, puşi în semnificaţie de antici, aveau să constituie „fondul de bază” al limbajului filosofic european. Este o lucrare erudită, unică în spațiul românesc, care va fi apreciată de iubitorii de filosofie.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Istoria filosofiei, ca hermeneutică, poate fi (re)făcută în mai multe feluri, diferite nu numai ca metodă, ca stil, ca finalitate, ci şi, mai cu seamă, prin capacitatea de a esenţializa. Cea dintâi, în ordinea aceasta, ar fi istoria filosofică a filosofiei, iar în imediata apropiere, dacă nu într-un fel, în identitate, istoria filosofiei ca limbaj. Alta ar fi istoria culturală, contextualizantă; în fine, ar mai fi istoria en kyklios paideia, dicţionaristică (enciclopedică).

Istoria filosofică şi istoria „enciclopedică” (dacă i se poate spune aşa) par, într‑un fel opuse, în altul nu, doar dacă aceasta din urmă se supune, cât permite genul, canoanelor celeilalte, paradigmatică şi măsură pentru valoarea tuturor.

Aşadar, cum „citim”? „Se spune că Euripide i-a dat [lui Socrate] să citească scrierea lui Heraclit şi i-a cerut părerea asupra ei, iar el a răspuns: «Partea pe care am înţeles-o e minunată şi îndrăznesc să cred că la fel este şi cea pe care n-am înţeles-o; dar e nevoie de un scufundător din Delos spre a înţelege totul” (Diog. Laert. III, 22) „Scufundarea” aceasta, trecută de către Platon în „cea de a doua navigaţie” – deuteros plous era o problemă de hermeneutică a textului. „Minunată” şi „aventura” lui Odysseu la întoarcerea acasă, dar nu era întrecută de ceea ce structura narativă purta? Rămânând la primul nivel al limbajului nu numai Thales, dar nici Platon, nici Aristotel n-ar spune ceva dincolo de timpul lor. Luând apa în prima sa semnificaţie, aceea proprie, de fapt, în filosofie, nici măcar în timpul lui Thales nu făcea parte din filosofie. Astfel că atât Thales, cât şi Heraclit cu focul, Pythagoras cu numerele, Platon cu „ideile”, Aristotel cu materia şi forma n-ar avea cum să treacă din „fapt” istoric în „argument”. Un „eveniment” poate să influenţeze sau chiar să determine alt eveniment, dar, ca atare, nu va participa în nici un chip la altă reconstrucţie. Pentru aceasta este necesară o hermeneutică menită să convertească faptul în argument. Iar aceasta nu este posibilă decât prin „scufundarea” de care vorbeau Socrate şi Platon. Aceasta fiind finalitatea şi acesta mecanismul producerii actului, istoria filosofică trece în metafilosofie menită să desluşească structurile esenţiale ale sistemului fiozofiei. 

Filosofia greacă este unică şi prin aceea că nu „intra” într-un limbaj ci instituirile sale îl trăgeau pe aceasta după ele. Filosofia romană avea la îndemână un limbaj: Cicero şi Lucretius, îndeosebi, făceau, poate, că „opera” vieţii lor, creând o limbă filosofică nouă pe seama limbii greceşti însă. Tot asemenea, latina scolasticii se „trăgea” din latina filosofică romană, iar limbajele moderne din ea. Din acest punct de vedere este exemplar gestul lui Descartes. Scriitor în latina scolasticii, până la Discours, pe acesta îl întocmea în franceză. Parcă pentru a preveni orice subiectivism făcea ca discursul să fie tradus de altcineva în latină. În schimb, cu Meditationes de prima philosophia proceda invers. Scrise în latină erau traduse (în parte) în franceză. Un perfect exerciţiu de verificare.

Filosofii grecilor nu dispuneau decât de limba comună şi de aceea mito-poetică. Astfel că, marea lor „operă”, poate cea mai de seamă, este de resemnificare filosofică a vocabularului. De aici şi recursul la termenii comuni, pe care îi aduceau în câmpul filosofiei, dar ca termeni supleanţi. Elementele: foc, aer, apă, pământ nu aveau să rămână în limbajul filosofiei. Elementele purtau doar semnificaţii de alt ordin.

O istorie a instituirilor filosofice, istoria greacă este, de aceea, şi a limbajului, poate chiar, mai cu seamă. Peste „stratul” grec, ce-i drept, aveau să se aşeze altele; dar acela rămâne de întemeiere, şi mereu „personant” transmite fără întrerupere mesaje. De aceea, într-un fel, un „dicţionar” este şi o căutare a stratului prim, o reîntoarcere la el, pornind de la noi şi traversându-le pe toate celelalte care s-au suprapus.

Aceasta a făcut ca acest „dicţionar” să fie cu predilecţie de termeni.

Cei mai mulţi au fost „traduşi” deci, s-a pornit de la forma impusă de istorie (prin medierea latină, hotărâtoare).

Orice traducere este o interpretare, şi ca oricare, mai potrivită sau nu. Altă limbă poate fi când mai puţin „încăpătoare” când prea „încăpătoare”. Trecerea poate să îmbogăţească ori, dimpotrivă, să sărăcească. Traductio la romani era şi trecere pe sub arcul de triumf (Ausonius), dar şi pe sub „furcile caudine”: ad traductionem nostram, spre ruşinea / compromiterea noastră (Seneca).

Fie pentru una, fie pentru alta, reîntoarcerea la stratul prim, de întemeiere, este necesar, fiind folositor.

Unii termeni sunt mai greu de tradus, dacă nu chiar intraductibili. Chiar au intrat întocmai în limbaj. Apeiron, nous, lógos, idéa, eidos, khóra, phronesis sunt doar câţiva dintre cei mai greu de echivalat, fără riscuri de inadecvaţie (prin sărăcie sau adăugire). Este, de aceea, chiar bine să rămânem la forma primară. De aici şi păstrarea celor mai mulţi termeni de acest fel în expresia lor greacă.

Ediţia a doua nu este doar „revizuită”, ci şi „adăugită”, aducându-se completări la unele articole, fie introducându-se altele.

BINE; ¢gaqÒn(¹) – nobil (de origine nobilă), viteaz (patrós d’eim’agathoio – părintele meu nobil viteaz; Il., XXI, 109), ideal în genul său (basileus tagatos – rege bun; Il., III, 179), dais ágathe – masă bună (Od., XV, 506), folositor (agathon pyretou – contra febrei; Xen., Mem., 3, 8, 3) ş.a.

CALITATE; po…on, po…othj; lat. qualis, qualitas, Cic.; rom.: Cantemir, Ist. ier., 47v, „feldeinţă”, adică „în ce feliu este”; Micu, Inv. metaf., 102, „figură sau chip”; Murgu, Curs de filos., II, Metodica, intr. 2, „cvalitate”. ~ (1) po‹oj/ Ôn, de ce natură/ fel!?: po‹on tÕn màqon œeipej – (amarnice Cronid), ce fel de vorbe ai rostit?! (Il., I, 552); po‹o trÒpw – ce fel de vini ai de ispăşit!? (Esch., Prom., 623); t¾n po…an..., acea formă (sau acel mod) de guvernământ, ca răspuns la întrebarea „cum defineşti oligarhia”, la Platon, în Rep., 550 c. ~ (2).

Haos; c£oj – prăpastie, hău: „la început a fost (s-a ivit) haos – ”H toi mn prètista c£oj gšnet (Hes., Theog. 116). „La început a fost haos” este impropriu (cf. şi Platon, Smp., 178 b: „după Hesiod, primul care a apărut a fost Haosul”). Pentru a fi putut pune problema începutului absolut, lui Hesiod i-ar fi trebuit „o rigoare” pe care în epocă, gândirea sa nu putea să o aibă. „De aceea, este o pseudoproblemă căutarea sensului absolutului hesiodic”, haos fiind el însuşi relativ. „Noţiunea comună de haos care desemnează o stare de confuzie şi de indistincţie absolută este total falsă. Antiteza haos – Kosmos... nu este decât o invenţie mo­dernă” (Jaeger, 1966, p. 116; cf. şi Robin, 1934, p. 33).

Lege; convenŢie; nÒmoj. ~ (1) Ceea ce se atribuie, prin împărţire, de către zei (Hes., Munci..., 276: tónde nómon diétaxe Kronion, Cronidul a stabilit ca.../fiarele, păsările şi peştii să se mănânce între ele), ceea ce este dat, ca natură (ibid., 386: oútos toi pedion pélletai nómos – astfel este legea câmpiei), ca lege atotstăpânitoare (Pindar, fr. 169: nómos hò pánton basileùs/thanatón te kai àthanaton – legea, regină peste toţi/muritori sau nemuri­tori), unind, astfel, „forţa şi dreptatea”, căci, imperativă, din supremaţie şi universalitate, şi infrangibilă, ca Destinul, stă ca măsură şi garanţie pentru o echitate, atât în ordinea cos­mică divină, cât şi în cea umană. Legiuitorul, de aceea luând-o ca model, urma să ţină seama de ambele determinaţii. Este ceea ce mărturi­sea Solon a fi făcut: tauta mèn kratei, nómon, bian te kai diken synarmosas/erexa – am săvârşit acestea toate prin puterea mea, îmbi­nând dreptatea şi forţa” (fr. 36 Bergk, în Arist., Const. Ath., 12).

Zenon (Z»nwn) din Kition, în Cipru (336?‑ 264? ante) – fenician de origine („ca problemă: există influenţe orientale în geneza gândirii sale?”; J. Brun, 1958, p. 5), învaţă la Atena cu un cinic, Crates, apoi cu un megaric, Stilpon, şi cu un platonic, Xenocrates. În jurul anului 300 întemeiază şcoala care avea să deschidă un mare capitol în istoria gândirii filosofice, stoică (de la „porticul pictat” (stoa poikile) în care „preda”, „plimbându-se în sus şi în jos” (Diog. Laert., VII, 5). Filosofia, pe care o divi­za în trei: fizica, morala şi logica (vd. Stoicis­mul) şi-a expus-o în numeroase cărţi, a căror listă (incompletă însă) o reproduce Diog. Laert. (VI, 4): Republica, Despre viaţă în confor­mitate cu natura, Despre instinct sau Despre natura omului, Despre pasiuni, Despre datorie, Despre lege; Despre educaţia greacă, Despre univers, Despre semne, Chestiuni pytha­goriciene, Chestiuni generale, Despre stil, Probleme homerice, Lecţii despre poezie, Artă, Soluţii, Respingeri, Amintiri despre Crates, Etica. Hans von Arnim, care avea să strângă toate fragmentele stoiciene (atât cărţile lui Zen., cât şi ale celorlalţi stoicieni greci nepăstrându-se integral) în Stoicorum veterum fragmenta, I-III (Teubner, 1903‑1905), va mai identifica altele câteva: Disertaţii, Comentarii la Theogonia lui Hesiod, Despre raţiune, Despre fiinţă, Despre natură, Învăţături. (Alte ediţii devenite clasice ale fragmentelor zenoni­ene, şi, în general, stoice: A.C. Pearson, The fragments of Zeno and Cleanthes, London-Cambridge, 1891; Émile Bréhier, Les stoi­ciens, Paris, 1962). Filosof de performanţă, cu mare capacitate de invenţie şi reconstrucţie, Zenon a conturat şi structurat un mod de a gândi şi de a fi care, prin latura sa morală mai cu seamă, va trece în condiţie de stare de spirit.

Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu (n. 1937) este doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti din anul 1971, cu o teză despre inducţia aristotelică. De-a lungul carierei, a publicat peste 20 de volume pe teme de filosofie antică (ontologie, metafizică, etică), filosofia culturii, istoria ideilor filosofice, precum şi filosofie românească. În prezent, ţine un curs masteral de istoria filosofiei greceşti şi romane. Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu este Profesor Emerit, conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie şi membru al Academiei Române.

https://www.ucv.ro/pdf/international/informatii_generale/doctor_honoris/Gheorghe_Vladutescu.pdf

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.