Vocabularul instituţiilor indo-europene - Émile Benveniste

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Vocabularul institutiilor europene este o carte cu adevarat emblematica pentru cultura europeana, considerata in unitatea ei istorică; la acest fundament lingvistic comun, la aceste rădacini preistorice ale cuvintelor s-a ajuns  prin analiza diverselor limbi derivate, stinse sau aflate in evolutie.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Studiile indo-europene reprezintă un domeniu de lingvistică și un domeniu de studiu interdisciplinar care se ocupă de limbile indo-europene, atât actuale, cât și pe cale de dispariție. Scopul acestor studii este de a acumula informații despre un limbaj ipotetic din care provin toate aceste limbi, o limbă denumită proto-indo-europeană (PIE) și despre vorbitorii săi, Proto-Indo-Europenii, inclusiv societatea și mitologia lor. Studiile se referă la originea limbii și la răspândirea acesteia. Această limbă este teoretică în sensul că tot ce se știe despre ea izvorăște din analiza limbilor moderne și a acelora dispărute care s-au păstrat în formă scrisă. Locul geografic din care a apărut proto-indo-europeana este controversat, dar cel mai probabil pare să fi fost regiunea din jurul Mării Negre.

În trecut, grecii antici erau conștienți de faptul că limba lor s-a schimbat din vremea lui Homer (aproximativ 730  î.Hr.). Aristotel (aproximativ 330  î.Hr.) a identificat patru tipuri de schimbări lingvistice: inserarea, ștergerea, transpunerea și substituirea. În secolul I î.Hr., romanii erau conștienți de asemănările dintre greacă și latină.

În Occidentul post-clasic, cu influența creștinismului, studiile lingvistice au fost subminate de încercarea naivă de a deriva toate limbile din ebraică încă de pe vremea Sfântului Augustin.

În jurul secolului al XII-lea, similitudinile dintre limbile europene au devenit recunoscute. De exemplu, în Islanda, savanții au remarcat asemănările dintre islandeză și engleză.

Gramaticile altor limbi europene decât latina și greaca clasică au început să fie publicate la sfârșitul secolului al XV-lea. Acest lucru a dus la alte comparații între diferitele limbi.

În secolul al XVI-lea, vizitatorii din India au luat cunoștință de similitudini între limbile indiene și cele europene, de exemplu între sanscrită și italiană.

Ipoteza înrudirii limbilor indo-europene,a fost formulată prima dată, în 1647, de învățatul olandez Marcus Zuerius van Boxhorn, care a observat că o serie de limbi europene se aseamănă cu persana și a înaintat ideea că toate aceste limbi se înrudesc cu limba sciților.

În 1710, Leibniz a propus conceptul așa-numitului grup de limbă japatică, format din limbi cunoscute acum sub denumirea de indo-europene, pe care el le contrasta cu așa-numitele limbi aramaice (acum cunoscute în general ca semitice).

Conceptul de a reconstrui de fapt o proto-limbă indo-europeană a fost sugerat de William Wotton în 1713, arătând, printre altele, că islandeza, limbile romanice și greaca erau înrudite.

În 1741, Gottfried Hensel (1687–1767) a publicat o hartă lingvistică a lumii în Synopsis Universae Philologiae . El încă credea că toate limbile erau derivate din ebraică.

Lucrând la Gramatica rusă publicată în 1755, Mikhail Lomonosov a comparat numerele și alte caracteristici lingvistice în diferite limbi ale lumii, inclusiv slavă, baltică, iraniană, finlandeză, chineză și altele.

Gaston-Laurent Coeurdoux (1691–1779) a trimis în 1767 un Mémoire la Académie des inscriptions et belles-lettres, în care a demonstrat similitudinea dintre limbile sanscrită, latină, greacă, germană și rusă.

În ciuda celor de mai sus, descoperirea relației genetice a întregii familii de limbi indo-europene este adesea atribuită lui Sir William Jones, un judecător britanic din India, care într-o prelegere din 1786 (publicată în 1788) a observat că:

„Limba sanscrită, fie ea cât de antică, este de o structură minunată; mai perfectă decât elena, mai bogată decât latina și mai desăvârșit rafinată decât amândouă, totuși dovedind față de ambele o afinitate, atât în rădăcinile verbelor, cât și în formele gramaticii, mai puternică decât ar fi putut apărea din pură întâmplare; atât de puternică încât nici nu filolog nu le poate cerceta fără să fie convins că toate trei au izvorât din vreo sursă comună care, probabil, nu mai există...”

Jones a afirmat existența unei proto-limbi care unea șase ramuri: sanscrita, persana, greaca, latina, germana și celtica. În multe feluri, munca sa a fost mai puțin precisă decât predecesorii săi, deoarece a inclus în mod eronat egipteana, japoneza și chineza între limbile indo-europene, omițând limba hindi.

În 1814, danezul Rasmus Christian Rask a prezentat un eseu în care a ajuns la concluzia că limbile germanice erau în aceeași familie cu limbile grecești, latine, slave și lituane. El a ajuns la concluzia că finlandeza și maghiara sunt înrudite, dar într-o familie diferită. La vremea respectivă nu era familiarizat  cu sanscrita. Ulterior, a învățat sanscrita și a publicat unele dintre cele mai vechi lucrări occidentale despre limbile iraniene antice.

De un veac încoace, studierea comparativă a limbilor IE a fost dusă mai departe în două direcții aflate în sens opus, dar completîndu-se între ele. Pe de o parte, se procedează la un șir de reconstrucții întemeiate pe elementele, simple sau complexe, care sînt susceptibile de a fi comparate între diferitele limbi, putînd contribui la reconstituirea prototipului comun, fie vorba despre foneme, despre cuvinte întregi sau despre desinențe flexionare etc. Sînt astfel stabilite unele modele care, la rîndul lor, slujesc unor noi reconstrucții. Pe de altă parte, printr-un demers de sens opus, se poate porni de la o formă de IE bine stabilită, spre a urmări formele care s-au născut din ea, căile diferențierilor dialectale și noile ansambluri care se ivesc din acestea. Elementele moștenite din limba comună se găsesc astfel încorporate în noile structuri independente care sînt limbile IE aparte; ca atare, ele se transformă și capătă noi valori, în sînul noilor opoziții care iau naștere și pe care ele le determină. Așadar trebuie studiate pe de o parte posibilitățile reconstrucției, care unifică lungi șiruri de corespondențe și dezvăluie structura datelor comune, pe de altă parte dezvoltarea limbilor aparte, dat fiind că aici se află ambianța vie, aici rodesc inovațiile care duc la preschimbarea vechiului sistem. Comparatistul se mișcă între acești doi poli, iar strădania sa țintește tocmai către deosebirea între elementele păstrate și inovații, spre a da seama deopotrivă și asupra identităților și asupra diferențierilor.

The Spread of the Indo-Europeans

https://www.youtube.com/watch?v=aQ283N_ZdKY

The Indo-European Connection

https://www.youtube.com/watch?v=SqK7XXvfiXs

Migration of Indo-European Languages

https://www.youtube.com/watch?v=Sdm9ACB8dTo

Proto Indo Europeans Linguistics, Migrations, Yamnaya Culture, Horse Domestication 4000 500 BCE

https://www.youtube.com/watch?v=aeWs9fqLbec

Why did the Indo Europeans conquer the world

https://www.youtube.com/watch?v=NoqGPW-sRug

Let's Talk About PIE (Proto-Indo-European) - Reconstructing Old Languages

https://www.youtube.com/watch?v=x-x9EUCTzRo

Émile Benveniste (27 mai 1902 – 3 octombrie 1976) a fost un lingvist și semiotician structural francez . Este cel mai cunoscut pentru studiul său asupra limbilor indo-europene și reformulării critice a paradigmei lingvistice instituită de Ferdinand de Saussure .

Benveniste s-a născut în Alep, în Siria Otomană, într-o familie sefardă. Tatăl său l-a trimis la Marsilia să întreprindă studii rabinice, dar abilitățile sale excepționale au fost remarcate de Sylvain Lévi care l-a prezentat lui Antoine Meillet .

A studiat inițial la Sorbona, sub îndrumarea lui Meillet, fost student al lui Saussure. Apoi, începe să predea la École Pratique des Hautes Études și, un deceniu mai târziu, în 1937, devine  profesor de lingvistică la Collège de France. În 1969 are un accident vascular care îl obligă să se retragă din funcția de profesor. Cu toate acestea, devine primul președinte al Asociației Internaționale pentru Studii Semiotice, între anii 1969 și 1972. Benveniste a murit la Paris, la 74 de ani.

La începutul carierei sale, munca sa fiind extrem de specializată și de tehnică, a influnțat doar un mic cerc de savanți. La sfârșitul anilor treizeci, el a stârnit o controversă prin contestarea noțiunii saussuriene de semn, făcea o distincție binară între forma fonică a oricărui cuvânt (semnificant) și ideea asociată cu acesta (semnificat). Saussure a susținut că relația dintre cei doi era psihologică și pur arbitrară. Benveniste a contestat acest model în Nature du signe linguistique.

Publicarea textului său monumental, Probleme de lingvistică generală, va face poziția mai bine cunoscută publicului larg. Cele două volume ale acestei lucrări au apărut în 1966, respectiv în 1974. Cartea are nu numai rigoarea științifică, ci și un stil accesibil publicului larg, constând din diferite scrieri adunate dintr-o perioadă de peste douăzeci și cinci de ani. În Capitolul 5, Comunicarea animalelor și limbajul uman , Benveniste a respins interpretările lingvistice comportamentale, demonstrând că vorbirea umană, spre deosebire de așa-numitele limbi ale albinelor și ale altor animale, nu poate fi redusă la un sistem de răspuns la stimul.

Un concept pivot în opera lui Benveniste este distincția dintre desemnare și semnificație, care a rezultat din studiul său asupra pronumelor. Desemnarea este declarația independent de context, în timp ce semnificația este actul de a afirma ceva legat de context. În esență, această distincție l-a determinat pe Benveniste să vadă limbajul în sine ca o „instanță discursivă”, adică fundamental ca discurs. La rândul său, acest discurs este utilizarea propriu-zisă a limbajului.

Dan Slușanschi (1943, Sibiu – 2008, București) a fost un proeminent clasicist și filolog român, indo-europenist, profesor doctor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București. A ţinut cursuri de lingvistică indo-europeană (limbă şi mitologie), istoria literaturii sanscrite, veche persă (istorie, civilizaţie, limbă), istoria limbii latine, sintaxă latină, sintaxă greacă, latină medievală şi neolatină, critică de text şi metrică antică. A fost profesor invitat la universităţile din Bruxelles, Liège, Berlin, Caen, Chişinău, Cluj, Timişoara, Constanţa şi doctor honoris causa al Universităţii din Caen. A publicat studii de specialitate şi cursuri universitare (Le vocabulaire latin des gradus aetatum, 1974; Sintaxa propoziţiei latine, 1984, 1994; Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, 1987, cu Lucia Wald; Du latin aux langues romanes, 1991, cu Maria Iliescu; Sintaxa frazei latine, 1994), precum şi mai bine de 150 de articole ştiinţifice, eseuri şi recenzii în reviste de prestigiu din ţară şi din străinătate. A tradus, singur sau în colaborare, din operele lui Emile Benveniste, Giuliano Bonfante, Pierre Grimal, Georges Dumézil. A editat opera lui Dimitrie Cantemir scrisă în limba latină şi a tradus pentru prima oară în limba română Istoria creşterilor şi a descreşterilor Curţii Othman[n]ice. A tradus, de asemenea, din dialogurile platoniciene. Pentru opera sa, a primit Premiul „Perpessicius" al revistei Manuscriptum, Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române şi Premiul Naţional al Cărţii (împreună cu Francisca Băltăceanu). Dan Sluşanschi este autorul singurei traduceri integrale în limba română, în metrul originar, a epopeilor homerice, căreia i se adaugă traducerea, tot în hexametri, a Eneidei lui Virgiliu. De-a lungul întregii sale cariere, a militat pentru revirimentul studiilor clasice şi umaniste în România. Într-unul dintre ultimele interviuri îşi mărturisea această profesiune de credinţă: „Filologul este Atlas, cel care poartă lumea culturii pe umerii săi. Umanismul nu este o fabrică de fum sau de fumuri, ci chezăşia statornică a nădejdii că omul şi omenirea mai au un viitor, un altul decât prăbuşirea în apocalipsă".

„Dacă la apariția inițială a primului volum, în traducerea sa în românește (tot în  Editura Paideia, în 1999) se împlinea mai bine de un sfert de veac de străduință în vederea publicării la noi a acestei mari opere filologice și lingvistice, soarta a vrut, iarăși, ca întregul operei să vadă lumina tiparului doar peste încă o vreme, de parcă un adevărat blestem ar fi planat asupra sa. Iar, cum, neavînd parte de primul tom, desigur că o seamă din Cititorii noștri riscau să aibă în mînă doar a doua parte a lucrării, și anume cea referitoare la „Putere. Drept. Religie”, iar nu și pe cea privitoare la „Economie. Vocabularul rudeniei. Statutele sociale”, de comun acord cu Președintele Editurii, Prof. dr. Ion Bănșoiu, am decis reluarea, corectă, a primului volum alături de cel de al doilea, adăugînd, la fine, și Postfața, promisă de pe atunci, în care să încercăm aducerea la zi a problemelor ridicate de Autor și mult discutate, de atunci încoace, printre indo-europeniști.”

D.S.

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.