Vocabularul institutiilor indo-europene, volumul I - Émile Benveniste

Indo-europeana (IE) este definită ca o familie de limbi ivite dintr-o limbă anterioară comună, ajunse să se diferențieze treptat printr-o separare înceată și îndelungată. Putem deci surprinde un fenomen global și uriaș, urmărindu-l în ansamblul său, dat fiind că el se descompune, de altfel, de-a lungul veacurilor, într-un șir de istorii aparte, fiecare fiind cea a unei limbi ca atare.

În vreme ce feluritele faze ale acestor migrații și așezări ne sînt necunoscute, rămîne aproape ca o minune faptul că sîntem în stare să precizăm cu siguranță care popoare au făcut parte din comunitatea inițială, recunoscîndu-le, prin contrast cu toate celelalte, ca fiind IE. Motivul acestei identificări este limba, și numai limba. Noțiunea de „indo-european” (IE) își are valoarea sa primară ca o noțiune lingvistică, iar dacă putem să o extindem și asupra altor aspecte ale culturii, aceasta o facem pornind tot de la limbă. Conceptul de „înrudire genealogică” nu are nicăieri, în nici un alt domeniu lingvistic, un înțeles tot atît de limpede și o justificare tot atît de clară. În IE noi aflăm modelul însuși al corespondențelor care delimitează o familie de limbi și, ca atare, îngăduie reconstruirea stadiilor anterioare, mergînd pînă la unitatea dintîi.

De un veac încoace, studierea comparativă a limbilor IE a fost dusă mai departe în două direcții aflate în sens opus, dar completîndu-se între ele. Pe de o parte, se procedează la un șir de reconstrucții întemeiate pe elementele, simple sau complexe, care sînt susceptibile de a fi comparate între diferitele limbi, putînd contribui la reconstituirea prototipului comun, fie vorba despre foneme, despre cuvinte întregi sau despre desinențe flexionare etc. Sînt astfel stabilite unele modele care, la rîndul lor, slujesc unor noi reconstrucții. Pe de altă parte, printr-un demers de sens opus, se poate porni de la o formă de IE bine stabilită, spre a urmări formele care s-au născut din ea, căile diferențierilor dialectale și noile ansambluri care se ivesc din acestea. Elementele moștenite din limba comună se găsesc astfel încorporate în noile structuri independente care sînt limbile IE aparte; ca atare, ele se transformă și capătă noi valori, în sînul noilor opoziții care iau naștere și pe care ele le determină. Așadar trebuie studiate pe de o parte posibilitățile reconstrucției, care unifică lungi șiruri de corespondențe și dezvăluie structura datelor comune, pe de altă parte dezvoltarea limbilor aparte, dat fiind că aici se află ambianța vie, aici rodesc inovațiile care duc la preschimbarea vechiului sistem. Comparatistul se mișcă între acești doi poli, iar strădania sa țintește tocmai către deosebirea între elementele păstrate și inovații, spre a da seama deopotrivă și asupra identităților și asupra diferențierilor.