Intamplari cu animale, oameni si automobile - Ion Mircea Enescu

Colecția Studii Imaginate aduce în atenția cititorului diferite problematici și perspective privind modul în care arhitectura a influențat și s-a dezvoltat în cadrul culturii europene și a celei românești.

Arhitectura este știința și arta de a proiecta și construi clădiri și ansambluri de clădiri potrivit anumitor proporții și reguli, în funcție de caracterul și destinația construcțiilor. Știința ei constă în rezolvarea funcțională și tehnică a clădirilor. Arta arhitecturii este o componentă mai specială a artelor în general, care are un caracter mai deosebit, deoarece cu elemente reale, utile, se creează și se compun imagini plastice nonfigurative, de esență abstractă, fară să imite deci modele ale naturii.

Arhitectura nu poate fi comparată cu natura înconjurătoare decât prin aceea ca este un organism artificial implantat într-un mediu natural cu care trebuie să se armonizeze atât funcțional cât și estetic.

Arhitectura este forma cea mai cuprinzătoare de organizare a spațiului, urmărind rezolvarea echilibrată, armonioasă, a funcțiunilor complexe, multilaterale. Arta – se știe –  este un fenomen conștient, arhitectura, pe lângă această calitate este și cognitivă și ontologică. Până la sfârșitul secolului trecut arhitectura era considerată "o decorație a structurii" (John Ruskin), iar în secolul nostru Frank Lloyd Wright redefinește arhitectura prin stilul său de integrare armonioasă a structurilor în natură, fiind exponentul cel mai de seamă al arhitecturii organice.

Cartea descrie momente marcante din biografia arhitectului Ion Mircea Enescu.

...

Făcând ordine în vechi însemnări, am dat peste un comentariu din două călătorii succesive în nordul Europei, din Islanda până în Finlanda. O dată am contemplat ziua fără noapte pe Cercul Polar la Rovaniemi, altă dată la sfârşit de septembrie, într-o ultimă navigaţie prin fiorduri, după care soarele nu mai pătrundea la luciul mării. Era lumea fabuloasă pe care o ştiam din descrieri şi călătorii, istorie şi mituri, muzică şi arte vizuale, literatură şi teatru. Ipoteze fugitive, impresii de moment, după 25 de ani, mi s-au părut plauzibile. Mai ales astăzi, când un trecut care mai poate fi văzut „in situ” este atât de înghesuit de noul care ne împresoară din toate părţile.

Totul a pornit de la vizita în acel fabulos conglomerat de muzee din Oslo, care încheagă o istorie de 12-13 secole: de la Muzeul Corăbiilor Vikinge, Volksmuseum, Muzeul Fram, până la cele mai recente KonTiki şi Ra.

Ion Mircea Enescu (1920-2010), arhitect modernist român, membru în comitetul de conducere al UAR (1991-1998).

S-a născut la 9 februarie 1920 în Cluj, unde urmează și liceul, după care studiază la Facultatea de Arhitectură din București. În aprilie 1946 a obținut diploma de arhitect cu calificativul „magna cum laude”, cu un proiect având o temă care în curând se va dovedi de mare actualitate: „Sisteme de locuințe prefabricate cu osatură și panouri ușoare”.

Lucrări în București: extinderea maternității Polizu (1951); planul general al zonei industriale Militari (1960); fabrica de radiatoare și băi Militari (1961-1962); pavilion administrativ, expoziție și anexe în zona industrială Militari (1962); laboratoarele centrale INCERC (1971); centrul de calcul al CCES (1985, în colaborare cu arh. C. Hariton, A. Berindei). Studiu pentru sediul IPCT din București (1971).

Sala de sport din Pitești - secțiune perspectivă

Lucrări în țară și străinătate: complex de vinificație la Valea Călugărească (1959, în colaborare cu arh. A. Ciortan); dezvoltarea fabricilor de ciment Medgidia, Bicaz, Turda, Fieni, Bârsești și de sticlă la Mediaș, Târnăveni, Scăieni (1955-1962); depozit prefabricat multietajat pentru industria de geamuri Mediaș (1956); dezvoltarea stațiunii Neptun etapa I (1967, în colaborare cu arh. L. Staadecker, H. Hudiță ș.a.); săli de sport în Cluj-Napoca (1966), Pitești (1968, în colaborare cu arh. I. Oprișescu), Iași (1969, în colaborare cu arh. I. Oprișescu) și Deva (1970, în colaborare cu arh. I. Oprișescu); club, case prefabricate de vacanță, teatru în aer liber la Costinești (1969-1970); proiecte comune cu artiști plastici pentru muzeul în aer liber de la Tabăra de tineret din Costinești (1970-1972); Facultatea de Mecanică, Cluj-Napoca (1978, în colaborare cu arh. V. Goga, M. Catina); club nautic Siutghiol-Mamaia (1976); Institutul de fizică și electronică din Constantine-Algeria (1979, în colaborare cu arh. V. Goga); laboratoare pentru metalurgie la Politehnica din Cluj-Napoca (1982).

Textul de faţă, deşi plin de anecdotele unei prea lungi vieţi, nu se limitează la acestea. Întâmplările au fost, poate nu la fel, dar asemănătoare cu ale multora din generaţia mea, care nu s-au înstrăinat. Segmentate în trei părţi distincte, ruptura între ele era dramatică, contradictorie.

Primii douăzeci de ani i-am trăit într-o epocă euforică pentru mulţi, cu idealuri împlinite, mari speranţe şi promisiuni. A fost perioada în care cele trei instanţe formative - familia, şcoala şi biserica -, în perfect acord, se străduiau să susţină virtuţi, poate prozaice şi convenţionale, de cinste şi onoare, de hărnicie şi cultură, şi mai presus de orice, de bună cuviinţă.

Apoi a venit războiul, cu grozăviile lui, care în această parte a Europei a adus comunismul. Familia înfricoşată, şcoala devenită agent al unui regim utopic şi brutal, chiar şi biserica încolţită, nu au mai fost în stare să-şi ducă buna lor menire la unison şi pe faţă.

Iar apoi, după o jumătate de secol (vai ce mult!) de teroare instituţionalizată, a venit schimbarea care trebuia să reinstaureze libertăţile şi normalitatea care nu e încă cea dorită.

Viaţa mea s-a împărţit între existenţa urbană şi natură (în toate formele lor obişnuite). Si într-una şi în cealaltă, notabile au fost întâlnirile cu animale şi oameni. Nu mă refer la animalele crescute în mediul urban. Ele nu mi se par interesante, le consider mai mult un capriciu, mă refer la cele care trăiesc în libertate, în sălbăticie, dar şi... la oamenii dominaţi de instincte primare, nestăpânite şi nedemne. Marile spaime vin dinspre ei. Totodată mă refer la întâlnirile memorabile, reconfortante care mi-au marcat existenţa, păstrându-le mereu în minte. Iar întâmplările cu automobile, ce să mai vorbim! Ele mi-au schimbat viaţa.

Am încercat ca prin fapte cotidiene, unele banale şi neînsemnate în sinea lor, în fond o viaţă oarecare, cu speranţe şi neîmpliniri, cu bucurii mărunte şi tristeţi aduse de condiţia umană, să aduc cititorului de azi o atmosferă, o istorie localizată, dar trăită, care să evoce epoca.

Dacă ea este înţeleasă, naraţiunea îşi poate atinge scopul. Cu acest gând am scris cele ce urmează.

Ediția include fotografii din arhiva pesoanală a arhitectului.