Cultură şi civilizaţie. Instrumente de abordare, Ediția a III-a revăzută și adăugită - Sorin Baciu

Ca o primă caracteristică, atât structura, cât și conținutul lucrării sunt concentrate pe introducerea unei baze teoretice, a unui cuantum minim de informație și terminologie specifice, legate de conceptele de cultură și civilizație, în ansamblul lor.
În esență, ca principiu călăuzitor în introducerea și studiul acestor concepte, precum și în structurarea succesiunii capitolelor, am urmărit linia de analiză propusă de către un redutabil exeget în domeniu, profesorul olandez Geert Hofstede. Mai exact, precum mulți alți cercetători în domeniu (apăruți în ultimele decenii după impunerea modelului de cercetare Hofstede) am urmărit maniera sa de caracterizare a culturilor naționale prin prisma celor cinci dimensiuni asupra cărora Hofstede s-a oprit:
- distanța de putere;
- individualism-colectivism;
- masculinitate-femininitate;
- evitarea nesiguranței;
- orientarea pe termen scurt și lung.
Pe rând, fiecare dintre cele cinci dimensiuni (potrivit încadrărilor autorului lor) poate fi altfel înțeleasă și ca: identitate; ierarhie; gen; adevăr; virtute.
Ca o paranteză, pentru informarea celor interesați, ar trebui amintit avantajul de considerabilă substanță pe care l-a avut exegeza culturilor și civilizațiilor prin cercetarea redutabilului antropolog olandez. Geert Hofstede (cu mulți ani în urmă, între anii 1960-1970) a avut șansa („accidentală”, precum însuși o numește) de a primi o comandă de proiect de cercetare din partea uneia dintre cele mai potente și extinse companii ale vremii - IBM.
Profesorului Geert Hofstede i s-a comandat, de către amintita corporație, sarcina de a elucida probleme legate de management, marketing și producție cu care se confruntau numeroasele sucursale IBM, răspândite în întreaga lume, în ciuda faptului că, în mod evident, existau principii și strategii de lucru elaborate la centru, iar în procesul de producție se foloseau aceleași utilaje și materiale. Totuși, pe fundalul acestui numitor comun care guverna conducerea și organizarea concernului, în diversele colțuri ale lumii unde funcționau sediile sale de producție sau desfacere, IBM nu înregistra efecte și rezultate uniforme.

Sintetizând, în cele cinci instrumente de „măsurare”/evaluare, o imagine de largă cuprindere a panopliei culturilor și a zonelor culturale ale lumii - un pionierat încununat printr-un arsenal de grele sensuri oferit exegezei în domeniu - Hofstede și-a onorat contractul față de IBM, soluționând și elucidând „dilemele” respectivei corporații internaționale. Însă, plecând de la problematici legate de structură corporatistă (vezi și titlul lucrării sale de esență: Culturi și organizații), Hofstede a oferit posterității o incitantă și nebănuit de lejeră cale de acces. Aceasta s-a putut deschide celor mai variate minți sau interese către un domeniu asupra căruia temeinicia unei pregătiri sau „spaima” unei insuficiente specializări au devenit piedici sau ezitări în abordarea unor zone pe cât de fascinante, pe atât de utile fiecăruia - culturile și civilizațiile.
În al doilea rând, formatul lucrării are drept scop consolidarea și perfecționarea abilităților și a competenței lingvistice a celor care o aleg drept suport de studiu, în special capacitatea de a prezenta oral sau în scris o anume temă, susținând un punct de vedere.
Întrucât, inițial, cartea a fost scrisă în limba engleză, fiind destinată (indiferent de specialitatea de studiu) celor care au limba de predare engleza sau sunt interesați în folosirea acestui vehicul de comunicare, în această ordine de idei au fost urmărite:
- capacitatea de a grupa și corela idei pentru a fi capabil să produci un flux coerent de limbă; cu alte cuvinte, să poți verbaliza idei prin construirea unei structuri a frazei caracterizată printr-o secvență logică de elemente purtătoare de sens pertinent;
- claritatea mesajului transmis;

- eficiența limbajului utilizat;

- utilizarea de elemente de coeziune (cuvinte de legătură, pronume relative etc.).
- coerență internă, manifestă la nivelul propriei contribuții a vorbitorului;
- coerență externă, manifestată la nivelul comunicării interactive (contribuția vorbitorului în relația sa cu interlocutorul sau interlocutorii);
- capacitatea de a participa și, ca atare, de a interacționa în cadrul unui discurs prin a iniția și a răspunde adecvat la un fapt de limbă, la viteza și ritmul necesar;
- capacitatea de a asculta, a interveni și a-ți lăsa interlocutorul/interlocutorii să intervină;
- maniera adecvată de a reacționa sau a dezvolta pe marginea conținutului replicilor;
- alegerea potrivită a tonului vocii și a accentuării și a ritmului vorbirii;
- intercalarea în discurs (alegerea unui moment oportun);
- capacitatea de a realiza dacă mesajul și-a atins ținta și, prin urmare, dacă actul de comunicare s-a încheiat eficient;
- grija ca prezentarea sau comunicarea, în genere, să fie bine focalizată, dinamică, relevantă, să susțină un punct de vedere, o idee, o teorie;
- ducerea la bun sfârșit a actului de comunicare.
Evident, aceste deziderate sunt valabile și pentru limba română și, ca atare, focalizarea pe dezbatere, analiză, sinteză, susținerea unei idei, promovarea unui punct de vedere, evaluarea unor interdependențe, a unor influențe sau a unui anume impact sunt toate, în egală măsură, deziderate demne de realizat în orice stadiu al procesului de instruire și învățare.
În consecință, în măsura în care lucrarea este abordată ca suport de curs, scopul său de ansamblu este acela de a-l face pe student/cercetător apt să înțeleagă și să poată opera rațional și inter-relațional cu terminologie și concepte specifice și de a descuraja procesul de învățare prin care se recurge, în esență, la memorare de liste, taxonomii, date statistice sau orice alt gen de informație neprelucrată prin explicare sau prin parafrază. Exercițiul de analiză și sinteză, cel al depistării și al utilizării „vârfurilor de piramidă” în structurarea informației și ca debut al înțelegerii și analizei au fost deziderate constant urmărite.
Printre altele, aceste principii operaționale și metode de lucru sunt menite să evite tentația și să conștientizeze ideea drepturilor intelectuale și a încălcării acestora oricând se elaborează o lucrare sau se face o prezentare sub nume propriu. Din păcate, este regretabil faptul că mulți autori și, mai ales, foarte mulți studenți - toți potențiali actori ai prezentei și viitoarei Uniuni Europene - nu par să acorde atenția cuvenită acestui incontestabil deziderat. Cu regret, aici trebuie menționat faptul că, în zilele noastre, pentru foarte mulți imensul tezaur de informație și asistență oferite de Internet este eronat, abuziv și chiar nociv utilizat sau exploatat.

Ca strategie de învățare și instruire, tematica se poate exploata atât prin prelegeri, cât și prin sesiuni de discuții și dezbateri. Astfel, în paralel cu prelegerea propriu-zisă, audiența poate fi provocată să participe la dezbateri interactive: interacțiune de tipul întrebări-răspunsuri, clarificare și soluționare de problematici, discuții pe marginea conceptelor și, mai ales, elucidarea și aprofundarea acestora prin explicație și parafrază.

Tot ca strategie de predare, sesiunile de discuții sunt menite să consolideze cunoștințele acumulate, să dezvolte abilități și tehnici de prezentare orală, de luare de notițe, de evaluare și critică, dar și de conștientizare a disciplinei unei dezbateri interactive. În plus, în cazul în care se alege varianta utilizării cărții ca suport de curs, verificarea și evaluarea asimilării conținutului se poate realiza și prin referate (eseuri) cu tematică propusă de profesor/moderator sau sugerată de către participanți.
Cu titlu de sugestie, lucrarea este însoțită de o bibliografie selectivă, întregită și de o listă de adrese de internet.
Ca o remarcă de final, cartea a fost gândită și realizată în maniera unei „truse de scule” de factură teoretică, ce se dorește cât mai utilă, în măsura în care se folosește cu mult simț practic, cu mult realism și, mai ales, cu multă înțelepciune.
Sperăm că, fiind capabili să opereze prin intermediul conceptelor și nu doar prin acumulări cantitative de informație și detalii dezbrăcate de un suport teoretic adecvat, cei interesați își vor spori apetitul și înclinația pentru studiul culturilor și civilizațiilor, făcând dintr-o astfel de îndeletnicire o provocare, dar și un exercițiu cât se poate de plăcut și util.

Autorul

1. Cultură

1.1. Cultura ca programare a minții/intelectului (cultura A)

Notă: linia de analiză o urmează pe cea a prof. G. Hofstede (Hofstede 1994, 1997).
Într-o atare accepțiune, cultura A ar putea fi considerată drept acea totalitate a aspectelor de comportament uman și a produselor acestuia, toate înglobate sau întruchipate în vorbire, gândire, acțiuni, vestigii materiale, realități sociale. Acestea constituie complexe distincte de tradiții, tipare de comportament uman sau alte caracteristici sociale standardizate. Toate sunt, în mod inevitabil, strâns legate de o anume grupare socială sau religioasă, de anume îndeletniciri sau profesii, de sex, de considerente de vârstă sau de apartenență (clasă) socială.
Prin urmare, cultura A ni se înfățișează ca un stadiu de experiență umană, un sumum de stări mentale și raționamente care produc anume tipare de comportament și care sunt toate finalizate în produse sau identificatori culturali. Tot acest proces se etalează în ceea ce s-ar putea numi o vitrină de produse culturale care, însă, nu va ramâne niciodata amorfă. Ca orice vitrină ea va emite tentații și provovari care vor fi receptate, evaluate și re-evaluate de cea de a doua fațetă a conceptului de cultură - cultura B

.
1.1.2. Identificatorii culturali

În decursul timpului, o trecere în revistă a definițiilor date culturilor și teoriilor legate de acestea pot evidenția opinii și aspecte contradictorii, privind conceptualizarea termenului, a descrierii, a evaluării sau a „măsurării” acestuia (termenul se va analiza și explica ulterior).
În special în era modernă, astfel de analize și de abordări se cer a fi cât se poate de flexibile și deschise. Ele trebuie să aibă în vedere faptul că orice element sau idee legată de conceptul de cultură a crescut și s-a conturat printr-o multitudine de caracteristici și variabile, care se pot însuma în ceea ce se cheamă constituenți de identitate culturală sau identificatori culturali.

În secțiunile ce vor urma, identificatorii culturali - simboluri, practici, obiceiuri, tradiții, eroi, valori - vor fi prezentați și analizați, pe rând, în calitatea lor de purtători și transportori de sensuri și elemente ce dau formă, identitate și personalitate oricărei culturi sau civilizații.
Fiecare dintre acești constituenți pot apărea și se pot manifesta la nivel de individ sau de grup/comunitate; ei pot fi de natură socială, etnică sau religioasă, pot include considerente legate de profesii sau de structuri organizatorice și, în timpurile moderne, chiar de structuri corporatiste.
Într-o măsură mai mare sau mai mică, aceste elemente constitutive - identificatorii culturali - contribuie la modelarea a ceea ce se poate numi memoria unei culturi sau comunități anume. În fapt, o atare memorie nu este nimic altceva decât un depozit selectiv de specificități prețuit și apărat de cei ce construiesc populează sau lasă moștenire o anume cultură.
Acest tezaur de identități are o viață mult mai lungă decât restul masei de produse culturale. Evident, longevitatea este girată de procesul selecției, la baza căruia se află principiul utilității, al necesarului. Totodată, acest prețios depozit rămâne cel mai eficient și elocvent act de identitate al oricărei culturi.
Termenul de memorie culturală va fi des întâlnit în secțiunile ce vor urma, fiind cât se poate de semnificativ pentru înțelegerea și analizarea multor elemente și fenomene legate de înțelegerea și studiul culturilor și civilizațiilor.
În special în zilele noastre, este din ce în ce mai evident faptul că orice analiză având drept țintă culturi sau civilizații nu suportă decizii categorice, mai ales în măsura în care se au în vedere parametrii de referință, precum globalizarea, expansiunea și impactul tehnologiei informaționale (IT) sau studiul relațiilor dintre două (cross-) sau mai multe (multi-) culturi.
Astfel, o categorizare simplistă (operațională cu sute de ani în urmă) ar presupune că un individ care ar locui într-un anume loc, la o anume dată și într-un anume context, s-ar identifica cu o anume cultură. Practic, respectivul individ întruchipează și însumează elemente constitutive și definitorii ale culturii care-l găzduiește.
Spre exemplu, ar fi lejer să considerăm că un individ care ar trăi în Anglia s-ar identifica, mai presus de orice, cu elemente caracteristice culturii britanice sau, prin extindere, ale celei germanice. Cu toate acestea, prin prisma opțiunilor aceluiași individ, din punct de vedere cultural, el are dreptul de a se considera englez, galez, scoțian, creștin, catolic, protestant, occidental european sau chiar (exagerat, desigur) „cetățean planetar”. Precum se vede, un individ poate vorbi de un anume „machiaj cultural” oricând valabil din perspectiva propriei opțiuni și decizii.
Cele de mai sus arată că, în astfel de cazuri, cercetarea are datoria de a stabili și identifica acele componente sau particularități culturale, acei identificatori culturali definitorii pentru persoana în cauză, în fapt acel set minimal de constituenți depistabili în sfera normelor, a valorilor, a crezurilor, a simbolurilor sau a practicilor.

1.1.3. Cultura ca excelență a facultăților umane (cultura B)

În această accepțiune, prin educație, disciplină și experiență socială, cultura este un act de formare, de continuă dezvoltare și rafinare a facultăților intelectuale. Prin educarea intelectului, cultura B poate fi văzută ca acel demers de iluminare, de conferire de rafinament și excelență gustului, gândirii, comportamentului și, mai ales, valorilor.
Cultura ca excelență a intelectului a fost abordată de mulți exegeți de-a lungul veacurilor. Printre alții, o încercare de definire - asupra căreia ne-am oprit -este cea a scriitorului și filozofului englez Matthew Arnold (1822-1888) în lucrarea sa Cultură și anarhie, publicată în 1869. Citându-l pe Matthew Arnold, cultura este văzută ca rezultatul a „tot ceea ce este mai bun în gândirea și zicerea din întreaga omenire” (op. cit.).
În mod evident, Arnold pune cultura B în ecuație cu rafinarea continuă a intelectului și comportamentului, cultivarea și perfecționarea acestora în diferite contexte sociale, profesionale, educaționale etc..
O legitimă întrebare ar fi aceea dacă se pot stabili conexiuni între cele două accepțiuni ale termenului (A și B). Se poate vorbi, aici, de interdependență, de prioritate, de impact sau de pondere a uneia sau alteia? Credem că răspunsul poate fi sugestiv, dat de un simplu cuvânt: simbioză. Asta pentru că orice simbioză întruchipează dualismul unui proces continuu de influență și interdependență.
Programarea și excelența intelectului este, în fapt, o reprezentare a celor două inseparabile fațete ale unei monede, componentele unui aliaj sau cele două pagini ale unei coli de hârtie. Programarea intelectului nu este altceva decât întruchiparea unui anume stadiu/grad (definibil prin analizarea diferitelor contexte) al dezvoltării produselor spirituale și materiale ale unei culturi. Acest stadiu de evoluție, oferă premise și condiții de acumulare de noi cunoștințe (de învățare) care, în virtutea mecanismelor utilității, depășesc și se adaugă, în mod necesar, la cuantumul celor precedente. Această adăugare și amendare privește, deopotrivă, cantitativul dar, mai ales, calitativul. Rezultatul: un cuantum și un potențial superior de cunoștințe, experiență și abilități care vor da naștere unui nou set sau nivel de produse culturale, de regulă și de dorit, superioare celor precedente.
Procesul este continuu și separarea celor două componente ale mecanismului dezvoltării nu se poate face decât la nivel de analiză teoretică. În practică, ele rămân simbiotice. Cumva sugestiv demonstrat, programarea și excelența, atunci când conlucrează, ar putea arăta precum două felii de pâine (cele două nivele de programare a intelectului) și ceea ce le poate transforma într-un sandvici - conținutul din mijloc care ar reprezenta excelența. Fără acest strat din mijloc care devine parte a „ființei” sandviciului, cele două felii nu s-ar putea justifica drept cele două stadii de programare a intelectului, de dezvoltare ale unui proces cultural.
O astfel de stare de fapt, incontestabilă, devine certificatul de naștere și devenire al oricărei culturi. Numai un asemenea mariaj fericit poate emana puterea necesară diseminării și transmiterii substanței materiale și spirituale și, evident, a influenței pe care orice cultură o poate exercita, în timp. Numai funcționalitatea, la parametri optimi, a unui asemenea mariaj o poate face recunoscută, o va consacra și îi va conferi excelență.

2. Natura umană

Conceptul de natură umană este parte integrantă a gândirii de zi cu zi. Orice individ simte că poate ajunge să cunoască natura umană prin trăsăturile de caracter sau manierele de comportament ale altor indivizi pe care-i întâlnește. Orice individ, indiferent de origine, rasă sau standard intelectual va evidenția anumite trăsături ce pot întregi imaginea sau harta unei așa-numite zone universale ale esențelor mentale, ale raționalului (engl.: universal mental software zone).
Deocamdată, evidențele de ADN au dovedit faptul că omul modern își are originea undeva în Africa, acum cca. 200.000 de ani. Concepția comună în privința naturii umane este localizarea acesteia, pe o scară de perfecțiune, undeva deasupra animalelor, plantelor sau a altor organisme vii.
În ceea ce privește substanța și natura fundamentală a ființei umane se înregistrează diverse perspective de analiză și de abordare: antropologice, filosofice, psihologice, sociologice, religioase educaționale etc.
Probabil că, dintre toate, cea mai edificatoare se dovedește a fi perspectiva antropologiei filosofice care, prin investigație empirică, a finalizat descrierea oamenilor ca fiind atât creatori ai mediului, cât și ale valorilor care-i identifică. În virtutea acestei formulări, natura umană poate fi înțeleasă prin studiul sistematic al omului atât ca ființă fizică, cât și ca ființă morală. Această descriere s-a cristalizat prin termenul de homo sapiens (în latină: omul înțelept sau omul știutor) - o ființă care se deosebește esențial de animale, prin faptul că este înzestrat cu ceea ce se cheamă intelect, raționament, gândire abstractă și cu acel ceva care se cheamă conștiință.
Aici nu se poate nega sau omite faptul că descrierea naturii umane prin sintagma homo sapiens adaugă, implicit, o serie de alte componente sau dimensiuni de netăgăduit, fiecare dintre ele întregindu-i imaginea și conținutul: homo aesteticus, homo artifex, homo religiosus, homo scientificus, homo moralis, homo oeconomicus și așa mai departe. Prin toate aceste dimensiuni ale ființei sale, omul știutor și înțelept își poate exercita capacitatea de a avea acces, de a pătrunde, de a avansa și, astfel, de a deveni (în virtutea mecanismului bine-cunoscut) beneficiarul orizontului de așteptare al existenței sale.
Prin comparație cu alte specii ale lumii vii, oamenii sunt înzestrați cu o capacitate mentală deosebit de dezvoltată, un creier capabil de raționamente abstracte: ei pot să producă limbaj, posedă capacitatea de introspecție și, mai ales, au imaginație și forță creativă. Totodată, spre deosebire de animale, oamenii și-au dezvoltat aptitudini speciale și cât se poate de sofisticate prin care pot nu numai comunica fapte, dar și schimba idei.
Deși, spre exemplu, și în lumea animală se întâlnesc feluri variate de coabitare, de comunicare, de acțiune sau de organizare, ființele umane s-au străduit constant să înțeleagă, să explice sau să influențeze lumea care îi înconjoară, la niveluri de performanță net superioare și care depășesc granița reflexului. Nu mai puțin, ființa umană și-a evidențiat capacitatea de a crea și de a pune în practică structuri și mecanisme sociale din ce în ce mai complexe.
Dezvoltându-și calități fizice aparte, precum poziția bipedă, ființele umane și-au putut elibera membrele superioare, pe care le-au dedicat celor mai variate îndeletniciri. Aici, făurirea de unelte rămâne, probabil, esențială prin consecințe și impact. În egală măsură, dorința de a înțelege și controla fenomenele naturale a creat, treptat, alte căi și mijloace de intervenție: religia, mitologia, știința.
Spre deosebire de animale, oamenii și-au manifestat evident gustul și înclinația către artă și frumos (homo aesteticus) fapt care, cuplat cu dorința expresă de exprimare proprie, a produs manifestări artistice și culturale dintre cele mai variate: literatură, pictură, muzică, sculptură, arhitectură, meșteșuguri etc. Nu trebuie omis, mai ales, faptul că, spre deosebire de animal, omul este, în același timp, creator, cultivator și apărător de precepte morale.
Tot ființele umane, în calitate de actori culturali, și-au dovedit infinita capacitate de a-și făuri și certifica propriii lor identificatori culturali, întruchipați prin deja amintitele simboluri, tradiții și practici, eroi sau valori care, indubitabil se plasează desupra zonei reflexelor.
Exemplificări ale diferențelor dintre om și animal vor rămâne mereu multiple.