La început era cuvântul: Meditații evanghelice duminicale, Vol. I - Pr. Dimitrie Balaur

Preotul Balaur scria la mașină textul meditației, pe hârtie format A4, la un rând, în 4-5 exemplare, cu copie indigo. Apoi punea paginile respective în ordine, adăuga o foaie albă, drept copertă, pe care era scris: „Duminica a 2-a (a 3-a, a 4-a) din Post (sau după Rusalii sau Paști)ˮ, data. Mijlocul paginilor îl cosea cu ață, realizând un fel de broșură de 4-6 pagini. „Broșurile” adunate de pe masa sa de lucru sau din podul casei au fost scrise între anii 1970 și 1991.

Conținutul paginilor ce urmează reprezintă, într-un fel, testamentul unui preot care, în ultima perioadă a vieții, l-a gândit pentru credincioșii săi dragi, lipsiți de o educație religioasă, în vremea comunismului. Soțul meu a început copierea textelor pe computer, la un deceniu după plecarea părintelui dintre noi, cu gândul ca acestea să nu se piardă, iar osteneala autorului să nu fie zadarnică și, cu trecerea anilor, copierea a fost continuată de mine.

Unii cunoscuți, aflând de această inițiativă, de a rescrie textele dactilografiate, ne-au cerut să le trimitem predicile prin e-mail, întărindu-ne convingerea că, astăzi, după 3-5 decenii de la scrierea lor, aceste meditații asupra evangheliilor duminicale își păstrează valoarea și sunt utile credincioșilor smeriți și bucuroși să înțeleagă cuvântul Domnului. Este justificarea apariției volumului de față.

Elena Teodoreanu

PREFAȚĂ

Autorul paginilor ce urmează, preotul Dimitrie Balaur, s-a născut la 4/17 septembrie 1903 în satul Rezeni, județul Lăpușna, din Basarabia (partea de răsărit a Moldovei) care, la acea vreme, făcea parte din imperiul țarist, ce o anexase la 16/28 mai 1812. A făcut seminarul rusesc până în 1918 când, la 27 martie/9 aprilie 1918, Basarabia s-a unit cu România.

A urmat Facultatea de Teologie și cea de Litere și Filosofie, (Limbi slave și Geografie), ambele finalizate cu „magna cum laude” la București unde a rămas ca funcționar la Sf. Sinod până în 1936. A fost hirotonit preot în noaptea de Paști, 1937, și a devenit consilier cultural al episcopiei Bălți-Hotin. Când, la 28 iunie 1940, Basarabia a fost cedată URSS, preotul Dimitrie Balaur s-a refugiat cu familia la București, iar după un an s-a reîntors în Basarabia, redevenită românească, reluându-și postul de la Episcopie.

În martie 1944 s-a refugiat a doua oară, întâi la Caransebeș, unde se retrăsese Episcopia, apoi a venit la București și a fost numit spiritual și profesor de liturgică la Seminarul „Nifon Mitropolitul”, unde a și locuit într-o cameră-muzeu dezafectată.

Prin naționalizarea din 11 iunie 1948, seminarul a fost desființat, ulterior dărâmat, iar el a fost numit preot la biserica nou construită și încă neterminată din Parcul Domeniilor (numită popular „Mânăstirea Cașinˮ), primind ca locuință, două cămăruțe în mansarda casei parohiale.

În primăvara anului 1959, biserica a fost închisă și preotul Balaur, împreună cu preotul paroh cu familia sa, personalul bisericii (cântăreț, îngrijitor) și vreo trei enoriași, au fost arestați în „lotul Cașin”. Prin sentința nr.166 /8 septembrie 1959, a primit 12 ani temniță grea conform art.193 din C.P. pentru activitate intensă contra clasei muncitoare și 15 ani muncă silnică conform art. 209, din C.P. pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, prin agitație, plus 8 ani degradare civică și confiscarea averii, urmând să îndeplinească pedeapsa cea mai mare. A fost eliberat la 1 august 1964, prin decretul de grațiere 411/1964. La ieșirea din închisoare a slujit la biserica Sf. Vasile Cotroceni – Răzoare (1965-1970), la biserica Sf. Vineri, de pe Bd. Titulescu (1970-1972) și la biserica Sf. Nicolae Buzești (1972-1991), de unde a ieșit la pensie, în urma incendiului bisericii din decembrie 1991. A mai slujit uneori la Biserica Sf. Ilie (Bulgară), invitat de preotul paroh, mai ales atunci când acesta lipsea un timp, mergând în Bulgaria.

A plecat la Domnul în ziua de vineri, 19 aprilie 1996, de Izvorul Tămăduirii, după 59 de ani de preoție, și a fost înhumat în cimitirul Mănăstirii Cernica, luni, de Paștele Blajinilor.

În activitatea sa, în prima parte a vieții, a fost preocupat de viața culturală a Episcopiei, precum și de activitatea redacțională. A fost colaborator la revistele: Șezătoarea, Fălticeni, 1920, Fântâna Darurilor, București, 1933, Misionarul, Chișinău, 1937-1940, Episcopia Hotinului, și Viața Creștină, Bălți 1937-1940, Apostolul și Ortodoxia, București 1940, Raza și Luminătorul, Chișinău și București, 1937-1941, redactor la revista eparhială Biserica Basarabeană, 1942-1944, Biserica Ortodoxă Română, București 1930-1936. Cu această ocazie a publicat unele studii cu privire la literatura populară a Basarabiei, studii despre cărți românești de slujbă care au trecut Prutul, despre tipografia de la Căldărușani, din vremea mitropolitului Grigorie Dascălul (sec. XVIII), despre antologhioanele din 1766 , despre Paștele Blajinilor etc, a tradus două cărți din limba rusă, de educație pentru tineret, care au fost publicate după 1989 (Căsătoria și castitatea, de N. E. Neviadomski și Convorbiri cu tinerii despre sexualitate, de pr. V. V. Zenkovski) și a tradus un volum de amintiri ale unui preot rus, Petru Vasilcovski, fugit din Transnistria în România, în 1935, rămas până azi în manuscris, plus numeroase recenzii ale unor cărți cu conținut ortodox, note informative în domeniu etc.

Refugiile au redus activitățile sale culturale, iar în perioada 1944-1948, s-a ocupat de domeniul didactic, ca profesor la seminarul Nifon Mitropolitul.

În 1948, numit preot la biserica din Parcul Domeniilor, s-a dăruit slujirii lui Dumnezeu și enoriașilor. A creat un cor bisericesc, condus de soția sa, cor mult îndrăgit de credincioși, a introdus slujba Canonului Sf. Andrei Criteanul, și Liturghia Darurilor Înainte Sfințite, din Postul Mare, drept pentru care, neavând telefon la acea vreme, a bătut străzile cartierului, pentru a chema pe credincioși la slujbă.

A început să predice la liturghie, dar manuscrisele, unele rezumate și notațiile personale, pe foi volante sau caiete, în majoritate au fost luate de securitate în timpul numeroaselor și temeinicilor percheziții ale securității.

După venirea din închisoare și-a reluat activitatea ca preot, slujind Liturghia în duminicile și sărbătorile de peste an, când era de rând, și ca duhovnic și îndrumător pentru enoriași. A început prin a cumpăra volume de la cei ce-și vindeau bibliotecile vechi și a împrumutat cărți de teologie, dar și romane cu conținut religios, traduse din limbi străine, înainte de 1944: Quo vadis, de H. Sienkiewics, Cheile împărăției, de A. J, Cronin, Cămașa lui Hristos, de Lloyd C. Douglas, cărțile lui Giovanni Papini (Viața lui Iisus și Martorii patimilor) etc. Unele texte mai reduse ca volum le dactilografia el însuși sau le dădea cuiva să le multiplice și eventual apoi le lega. Mai târziu, când a apărut xeroxul, multiplica unele cărți, de exemplu Convertiții secolului XX și Viață după viață de Raymond Moody (tradusă din limba franceză de ginerele său și de unii credincioși). Multiplica uneori chiar și cărți precum Hrana rece sau Masajul zilnic, tot în ideea de a sfătui și ajuta pe fiii săi duhovnicești, pentru o bună sănătate trupească, alături de cea sufletească. Nepotul său se mira că preotul consuma atâta energie pentru cărți „laice”. Dar el, ca preot și duhovnic, știa că nivelul spiritual al celor crescuți în vremea comunismului era scăzut și le stârnea setea de cunoaștere și le deschidea, prin aceste lecturi mai ușoare, setea pentru un nou orizont sufletesc, ca prim pas, în întoarcerea la Hristos. Credincioșii citeau cu interes și plăcere aceste cărți, eventual le împrumutau mai departe, apoi le redădeau părintelui, și mai cereau altele și la un alt nivel. O doamnă îi scrie în 1978: „Spusesem cândva că nu mai vreau cărți de citit și-acum îmi calc dorința. Doresc o carte frumoasă, dar pe care să nu mi-o cereți repede, apoi v-o aduc, fie la Sf. Biserică, fie acasă...”

Într-o altă scrisoare, citim: „Mi-am hrănit sufletul cu cele ce mi-ați dat și cred că nimic nu am uitat; ceea ce am crezut de cuviință am așternut pe albul hârtiei, pentru a da mai departe. Și totuși, tot nu v-am dat tot, pentru că venind astăzi mama Dnei Emilia, i-am lăsat, fără permisiunea D-voastră, cartea cu coperte tari, din viața Sfinților... Vă voi aduce-o și pe aceasta, după ce și dânsa o va sorbi cu sete ca și mine. Și, vai! Vă rog să nu-mi mai dați cărți, căci eu sunt lacomă și când îmi plac, citesc, recitesc, scriu și astfel supăr pe cel ce a vrut să-mi facă bine. Eu nu am cuvinte pentru a vă mulțumi; în imensitatea aceasta nesfârșită de oameni, sunt destui care au un prisos de bunătate, simțind nevoia de a-l dărui, cu toată dragostea celor din jur. Așa sunteți D-voastră și de aceea toată lumea, la care mă alătur și eu, vă iubește atât de mult” (1978).

Predica o considera un moment important, la sfârșitul Liturghiei, și însemnată în educația religioasă a oamenilor crescuți în spirit, cel puțin materialist, ca să nu spunem categoric ateist, oameni care totuși mai veneau la biserică, participau la slujbă și ascultau cuvântul lămuritor al preotului. Mai ales că în librării nu exista literatură religioasă, radioul și apoi televizorul prezentau numai emisiuni laice, eventual ateiste. Citea mult din scrierile Sfinților Părinți, ale teologilor, români sau străini, mulți ruși (cunoscând bine limba rusă) își făcea notițe, compunea textul pe care-l dactilografia dar, bineînțeles, vorbea liber, cu grijă pentru a lămuri cât mai bine textul evanghelic, străduindu-se să nu se abată de la subiect și să nu lungească predica, pentru a nu obosi pe ascultătorul neobișnuit a se concentra un timp mai îndelungat pe un conținut teologic puțin cunoscut și care pleca acasă, reținând astfel esențialul. Uneori Evanghelia duminicală citită (o parabolă expusă de Iisus, o minune relatată de unul sau mai mulți evangheliști) avea mai multe idei importante, și atunci prefera să analizeze în profunzime, numai unul dintre aspecte, pentru o mai bună înțelegere a conținutului pildei sau evenimentului consemnat și a nu încărca predica cu prea multe idei diferite, greu de reținut. Așa se explică două sau trei meditații oarecum diferite unele de altele, pe același text biblic, expuse în diferiți ani, când era de rând, tocmai în scopul de a sublinia una din ideile esențiale ale Evangheliei zilei.

În afară de aceasta, erau credincioși care veneau cu întrebări, la biserică sau, dacă nu se puteau deplasa, îi scriau pe cărți poștale nelămuririle lor, pentru a înțelege unele texte mai greu de descifrat, sau cu un caracter simbolic care părea obscur.. .

Iată, de pildă, într-o scrisoare din 1975, găsim: „Vă rog să-mi tălmăciți versetul 34, Luca XIV, și anume Bun lucru este sarea, dar dacă și sarea se va strica, cu ce va fi dreasă etc. În nădejdea că nu abuzez de timpul Dvs., vă rog să credeți că în neștiința mea, nu găsesc explicația potrivită.” În altă scrisoare citim: „În Luca 16, verset 8-11 – Parabola iconomului necredincios – că a lucrat cu ghibăcie (căci fiii veacului acesta sunt mai ghibaci decât fiii luminii), se dă sfatul Făceți-vă prieteni cu bogăția nedreaptă ca atunci când veți sărăci să vă primească aceia în lăcașurile veșnice. Cunosc cât este de prețios timpul și de aceea vă cer încă o dată iertare, cu deosebit respect și multă recunoștință.” O altă întrebare se referă la spița neamului lui Iisus Hristos: „De trei ori câte paisprezece generații... , Pentru ce se face această enumerare... când El vine din cer, fiind Fiul lui Dumnezeu, și se întrupează din Maria Fecioara, aleasă din toate neamurile...”

La unele întrebări am găsit ciorne de răspuns pentru clarificarea unor probleme puse de unii cititori al Noului Testament. Unele adaosuri de la sfârșitul unor predici duminicale prezentate mai departe sunt un răspuns la unele din întrebările puse de credincioși. De asemenea unele persoane întreabă despre anumiți sfinți știuți sau mai puțin cunoscuți. Din aceste manuscrise am selectat textele pe care le-am considerat mai importante pentru marea masă de credincioși.

Părintele Balaur scria la mașină textul meditației, pe hârtie format A4 (2 x A5), la un rând, în 4-5 exemplare, cu copie indigo. Apoi punea paginile respective în ordine, adăuga o foaie albă, drept copertă, pe care era scris: „Duminica a 2-a (a 3-a, a 4-a) din Post (sau după Rusalii sau Paști)ˮ, data, uneori nota autorul din care se inspira. Mijlocul paginilor A4 îl cosea apoi cu ață, realizând un fel de broșură de 4-6 pagini... În general, adăuga inițialele celor cărora le dădea textul. Apoi dădea broșura fie în biserică, fie trimitea textul prin poștă sau se deplasa el însuși acasă la enoriași.

Am găsit scrisori de răspuns: „Am citit cu deosebit interes instructivele predici pe care ați avut bunăvoința și dragostea de a mi le trimite: biruința credinței... pilda femeii cananeence, vindecarea celor zece leproși... le păstrez cu pietate, alături de celelalte primite, urmând să le recitesc, spre marele folos duhovnicesc al meu și al altora pe care Dumnezeu mi-i va arăta că le pot încredința...” (1976). Un alt răspuns: „Mulțumiri... pentru darurile duhovnicești în număr de 6 (șase) pe care bunătatea D-tale... a binevoit să mi le expedieze prin bunăvoința onoratei Doamna Balaur...” Un alt răspuns: „Vă mulțumesc mișcat pentru marea Dvs. bunătate de a-mi trimite chiar acasă 3 predici duhovnicești atât de prețioase și binefăcătoare sufletului meu.”

În ultimii ani, unii credincioși, mai înzestrați tehnic, înregistrau predicile și uneori îi trimiteau textul dactilografiat.

 Izvoarele de inspirație, paginile Sfinților Părinți, dar și scrierile unor preoți sau laici, multe din literatura slavă, care-i erau familiare încă de pe vremea școlii, sunt uneori semnalate pe text, dar am găsit și o scrisoare adresată unui credincios, în care enumeră o parte din sursele folosite. Astfel menționează pe „Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului (398-404) și autorul Sfintei Liturghii care-i poartă numele, Fericitul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, grec, de origine din Halkis, Episcopul Mihail din Kursk (1882-1887), Sf. Dimitrie al Rostovului, P.S. Nicolae Crutițchi, mitropolitul Moscovei, Alexandru Lopuhin, profesor la Teologia din Petersburg” etc. Adăugăm pr. A. D. Ghilearevski, pr. M. Gr. Diacenco, pr. I. V. Tolmacev, prof. S. V. Bulgacov și B. M. Gladcov, pr. Nicolae Arseniev, prot. V Baganov, dar și pr. Dumitru Stăniloae, pr. Toma Chiricuță, pr. Ioan Mălăescu, 1914, pictorița și scriitoarea Olga Greceanu etc., precum și clerici catolici Henri Didon, W. Farrar, Rafael Haag, protestanți, Peter Trutza, sau intelectuali laici, ca prof. Simion Mehedinți, George Vâlsan, dr. Alexis Carrel etc., din ale căror lucrări extrăgea idei conforme cu credința ortodoxă.

„Broșurile” adunate de pe masa sa de lucru sau din podul casei au fost scrise între anii 1970 și 1991. Mai există multe fragmente de manuscrise, notițe, unele mult mai vechi, diverse citate, dar care, nefiind incluse într-un text continuu și coerent, nu am îndrăznit să le prelucrăm noi și să le dăm o formă definitivă pentru informare; pe unele le-am consemnat în textul de față, ca idei de meditat.

Așadar, conținutul paginilor ce urmează reprezintă, într-un fel, testamentul unui preot care, în ultima perioadă a vieții lui, l-a gândit pentru credincioșii săi dragi, lipsiți de o educație religioasă, în vremea comunismului, Soțul meu a început copierea textelor pe computer, la un deceniu după plecarea părintelui dintre noi, cu gândul ca acestea să nu se piardă și osteneala autorului să nu fie zadarnică și, cu trecerea anilor, a fost continuată de mine. Credinciosul de azi nu mai știe că, acum câteva decenii, a merge la biserică era un act de curaj, făcut cât mai discret, iar satisfacerea setei de cunoaștere a învățăturii creștine era un lucru greu, dacă nu imposibil, căci puțini oameni aveau posibilități de a se cultiva în acest domeniu, mai ales dacă veneau din familii fără educație religioasă. Colindele reprezentau și ele o activitate subversivă și nu se pomenea despre ele în societate, la radio sau în presă, erau ascultate numai în biserică, la sfârșitul liturghiei de Crăciun, drept pentru care am inclus și o explicare a lor, prezentată de dirijoarea corului, Doamna Minodora Balaur, precum și lista colindelor românești populare, în general aranjate de compozitori cunoscuți, dar și unele colinde din alte țări, cântate de corul nostru.

 E adevărat că acum sursele de cunoaștere a textelor bogăției ortodoxe se găsesc mai ușor decât în vremurile comuniste: cărți, reviste, în librării de profil, emisiuni televizate, filme documentare cu conținut religios. Însă am socotit că adunarea într-un volum a unor meditații evanghelice din duminicile de peste an, ținute acum 30-50 de ani, ușurează înțelegerea și participarea la succesiunea sărbătorilor calendarului ortodox a credincioșilor fără o cultură teologică temeinică, dar ocupați cu serviciul și obligațiile zilnice și lipsiți de o bază de educație creștină minimă.

În ceea ce privește ordonarea meditațiior, am socotit să le prezentăm conform calendarului (și nu în funcție de anii când au fost scrise și predicate, unele reluate, în alți ani, dar neconsemnate), pornind de la Penticostar (din Duminica Paștilor până în Duminica Tuturor Sfinților, prima duminică după Cincizecime), continuând cu Octoihul (din Duminica Tuturor Sfinților și până în Duminica Vameșului și Fariseului) și încheind cu Triodul de la Duminica Vameșului și Fariseului, cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Mare, continând cu duminicile Postului până la Florii). La sfârșit am adăugat câteva predici din sărbători importante din cursul anului și unele subiecte care nu apar în evangheliile duminicale, dar care au fost cerute de credincioși.

Din succesiunea după calendar lipsesc unele predici finalizate, sau altele sunt doar note de predică sau trimiteri la evanghelii cu subiect similar, dar după un alt evanghelist, decât cel din duminica respectivă și trecute în calendar în altă duminică. Nu știm dacă cele lipsă nu le-a scris sau dacă, posibil, nu a mai rămas nici un exemplar la autor. Unele predici sau note „de meditat” sunt nedatate, deci putem presupune fie că n-au fost prezentate la sfârșitul Liturghiei, ci erau doar idei de dezvoltat, fie au fost trimise unor persoane care au cerut lămuriri.

Unii cunoscuți, aflând de această inițiativă, de a rescrie aceste texte dactilografiate, ne-au cerut să le trimitem predicile prin internet (ba, au dorit să participe chiar financiar la publicarea lor), întărindu-ne convingerea că, astăzi, după 3-5 decenii de la scrierea lor, aceste meditații asupra evangheliilor duminicale își păstrează valoarea și sunt utile credincioșilor smeriți și bucuroși să înțeleagă cuvântul Domnului.

Este justificarea apariției volumului de față.

Elena Teodoreanu   

Preotul Dimitrie Balaur (1903-1996) a fost preot ortodox basarabean, refugiat în țară, dotat cu o sensibilitate duhovnicească deosebită. Absolvent al Facultății de Teologie, a oficiat ca suplinitor la mai multe biserici din București.

A fost arestat în 1959 și  condamnat în „lotul Mănăstirea Caşin” la 15 ani de muncă silnică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” și „uneltire împotriva ordinii sociale”. A trecut prin închisorile și lagărele de muncă Jilava, Gherla, Periprava, Giurgeni, Galați, fiind eliberat în iulie 1964. După eliberare, a slujit la diferite biserici în București.

De-a lungul întregii vieți a considerat că predica este un moment important la sfârșitul Liturghiei, fiind foarte necesară în educația religioasă a celor care participau la slujbă.

Ediție îngrijită de Elena Teodoreanu

Elena Teodoreanu (n. 1938) a absolvit facultatea de Geologie și Geografie, Universitatea din București (1954–1959), secția Climatologie, în calitate de șef al  seriei.