Craii de curtea – veche. Gallants of the old court – Mateiu Caragiale

Categoria: emblematic romania

În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt
întrutotul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.
Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează
domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și
importanță se adaugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

Romanul Craii de Curtea-Veche a avut de la început admiratori fanatici, unul din marile culte literare constante din literatura română modernă, ceea ce la un examen superficial nu s-ar explica. Titlul vine de la o anecdotă publicată de I. L. Caragiale, unde se explică originea expresiei „crai”.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Întâmpinarea crailor

...au tapis-franc nous étions reunis (L. Protat)

Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi.

Noaptea mă apuca în așternut. Pierdusem răbojul timpului. Aș fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace.

Ațipii iarăși, dar pentru scurtă vreme. Sărăcia de epistolă se înființă din nou, însoțită de cruda lumină a unei lămpi. Mișelul de poștaș găsise de cuviință să mă iscălească cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscător.

Urăsc scrisorile. Nu știu să fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericită. Am groază de scrisori. Pe atunci le ardeam fără să le deschid.

Asta era soarta ce o aștepta și pe noua sosită. Cunoscând scrisul, ghicisem cuprinsul. Știam pe de rost nesărata plachie de sfaturi și de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăție pe calea muncii, dojane că nu mă mai înduplecam să purced odată. Și, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfânta sa pază.

Amin! în halul însă în care mă găseam mi-ar fi fost peste putință să pornesc pe orice fel de cale. Nici în pat nu mă puteam mișca. Deșurubat de la încheieturi, cu șalele frânte, mi se părea că ajunsesem în stare de piftie. În mintea mea aburită miji frica să nu mă fi lovit damblaua.

Nu, dar în sfârșit mă răzbise. De o lună, pe tăcute și nerăsuflate, cu nădejde și temei, o dusesem într-o băutură, un crailâc, un joc. În anii din urmă, fusesem greu încercat de împrejurări; mica mea luntre o bătuseră valuri mari. Mă apărasem prost și, scârbit de toate peste măsură, năzuisem să aflu într-o viață de stricăciune uitarea.

O luasem numai cam repede și mă vedeam în curând silit să depun armele. Mă lăsau puterile. În acea seară, eram în așa hal de sfârșeală că n-aș fi crezut să mă pot scula nici să fi luat casa foc. Dar deodată mă pomenii cu mine în mijlocul odăii, în picioare, uitându-mă speriat la ceasornic. Mi-adusesem aminte că eram poftit la masă de Pantazi.

Ce noroc că mă deșteptase; mare noroc! Privii acum cu recunoștință scrisoarea părintească; fără ea scăpam întâlnirea cu cel mai scump prieten.

Mă îmbrăcai și ieșii. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Deși nu plouase, tot era ud; jgheaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziți picurau, pe tulpine și pe grilaje se prelingeau ca o sudoare rece, stropi groși. Ăsta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură; rarii trecători ce se prefirau prin ceață erau mai toți afumați. Un lungan, coborând prispa unei cârciumi, căzu grămadă și nu se mai sculă.

Întorsei capul dezgustat. Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, deoarece la sosirea mea, ceilalți mosafiri erau la a doua țuică, iar oaspetele la a treia. Mă arătai mirat că se înființaseră cu toții așa devreme; Pantazi însă mă lămuri că el venise de-a dreptul de-acasă, iar Pașadia cu Pirgu de-a dreptul și ei de la "club", vremea fiind prea urâtă ca să mai zăbovească la aperitive.

Pantazi porunci încă un rând de țuici. Dar voia bună ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Mă temui să nu adorm iar. În sala unde grosolana petrecere negustorească pornise să se înfierbânte - era într-o sâmbătă - masa noastră avea aerul unui ospăț de înmormântare.

Borșul cu smântână și ardei verde fu sorbit în tăcere. Niciunul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagră. Aș fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptos și trist, aproape funebru. În legănarea lui molatecă, pâlpâia, nostalgică și sumbră fără sfârșit, o patimă așa sfâșietoare că însăși plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferință. De îndată ce coardele încălușate porniseră să îngaime amara destăinuire, sub vraja adâncă a melodiei, întreaga sală amuțise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioșii și dezamăgiri, rătăciri și chinuri, remușcări și căințe, cântarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt, pierdută, o prea târzie și zadarnică chemare.

Pantazi își șterse ochii umezi.

– Ah! zise Pirgu lui Pașadia, făcându-și privirea galeșă și glasul dulceag, ah! cu valsul ăsta țin să te duc la lăcașul cel din urmă, cât mai curând; cred că n-ai să mă faci s-aștept mult încă această sărbătoare a tinerețelor mele. Ce frumos are să fie, ce frumos! și eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce întristatei adunări lacrimi fierbinți luându-mi, în cuvinte mișcătoare, rămas bun de la în veci neuitatul meu prieten.

Pașadia nu zise nimic.

– Da, urmă Pirgu, leșinându-și și mai mult glasul și privirea, are să fie atât de frumos! Eu am să-ți duc căvălăriile pe pernă. Și, la șapte ani, la parastasul cel mare, când au să te dezgroape, rămășag pun că au să te găsească tot dichisit, tot scorțos, tot fercheș, fără un fir de păr alb, murat în argint-viu și în spirt ca un gogoșar în sare și în oțet.

Dar Pașadia nu-l asculta, se gândea aiurea. Scăpa de data asta Pirgu și mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi să-l văd.

Rămânând de tânăr singur în București, de capul meu, mă ferisem să intru-n cârd cu oricine, așa că din restrânsul cerc al cunoștințelor mele, alese toate pe sprânceană, Gorică Pirgu n-ar fi făcut niciodată parte dacă n-ar fi fost tovarășul nedespărțit al lui Pașadia, de care aveam o evlavie nemărginită.

Pașadia era un luceafăr. Un joc al întâmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârșite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o bună parte din aceia ce sunt socotiți ca faime ale țării; la foarte puțini însă dintr-înșii am văzut laolaltă și așa minunat cumpănite atâtea înalte însușiri ca la acest nedreptățit ce, de voie, din viață, se hărăzise singur uitării. Și nu știu un al doilea care să fi stârnit împotrivă-i atâtea oarbe dușmănii.

Auzisem că aceasta și-o datora în parte înfățișării. Ce frumos cap avea totuși! Într-însul ațipea ceva neliniștitor, atâta patimă înfrânată, atâta trufie aprigă și haină învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile feței sale veștede, în cuta sastisită a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas tărăgănat și surd, se desprindea cu amărăciune, o adâncă silă.

...

Welcoming the Gallants

... au tapis-franc nous étions réunis. (L. Protat)

The vow I had made to myself the very day before to return home early came out an absolute mess, as it wasn’t until about noon the next day that it happened. Sunken between the sheets, I took no notice of the night creeping in. I had completely failed to keep a tally of the time. Indeed I would have slept on like a log but for this letter bustling in, tugging at me to undersign for receipt. Now, if you try to wake me up all you get is a sullen, sulky, surly lump. No signing in, thank you. Just a grumpy grunt to drive them away.

I fell into a doze again, but it was hardly meant to last. That nuisance of a letter was back in no time, along with the sudden torturous glare of a lamp.

The villain of a postman had deemed fit to sign on my behalf. Predictably, he had to go with no token of my gratitude for it. I hate letters. The only bright news a letter has ever brought me was from my good old friend Uhry once. I do loathe letters. At that time, I used to burn them as they came.

The newcomer had little better to expect. A glimpse of the handwriting gave me a fair guess of the content. I was, by now, fed up with that home-made bland mash of counsel and reproof I was being served regularly with every beginning month–counsel to engage with manly drive on an earnest working course, and reproof for steadily failing to do so. It ended with the inevitable wish that God might hold me in His protection and all.

Amen to that! My pitiful condition was enough argument against any progress on any kind of course. As it was, I hardly managed to stir in my bed. My limbs disjointed, the small of my back dismantled, I felt like jelly. For a scary moment, my hazy mind invited the dire picture of apoplexy.

Well, no–not that far. But I’d gone far enough though: for a good month’s time, silently and breathlessly, thoroughly and intently, I had been drifting away in drinking, philandering, and gambling. The past few years had amassed a host of vicious waves that tossed my frail lifeboat about, trying me almost beyond stretch. Poor in my defences, I ended up in utter disgust and a lust for forgetfulness in the foul way of the flesh.

The trouble was I’d made a headlong dash for it and felt I would soon have to admit defeat. In any case, my state of supreme exhaustion that night was less than could have snatched me out of bed, had even a fire broken out in the house. At least, that was how I felt.

And yet–there I was, all of a sudden, upright in the dead centre of the room, gaping in apprehension at the clock, with an abrupt memory of Pantazi expecting me for dinner. How fortunate indeed, to have been intruded upon by this family letter I now glimpsed in grateful acknowledgement. To think I could have missed an appointment with my most precious friend! I got dressed and went out against weepy weather, remindful of winter setting in. There had been no rain to account for the overall pervasive dampness: eaves and leafless branches dripping, thick cold sweaty beads trickling down tree trunks and railings. The most inspirational weather for a drinking spree. The sight of rare amblers, like spectral illusions in the misty air, most of whom swaying in liquorous perplexity. Out of a tavern and down the steps came a lanky figure and collapsed to rest in a shapeless lump. I looked away in disgust.

The meeting place for that night was a far-off bistro, all the way to Covaci, so I hired a cab. It proved a wise choice, as I found the other invitees upon the second round of brandy, and our entertainer already on the third. I showed surprise at their early advent, but Pantazi explained he had come straight from home, while Paşadia and Pirgu had taken the shortest route from the “club”, and what with the weather being too nasty to dally over appetisers… Pantazi ordered another round of brandies. The cheers we muttered while clinking glasses sounded desperately cheerless. I feared I might doze off again. Compared with the vulgar merchants’ party nearby, which was gaining steam– after all, it was Saturday–our table looked rather like a funeral feast.

The borscht, properly served with sour cream and green peppers, was downed in sullen silence, all eyes glued to the bowls. Pirgu, in particular, seemed to be consumed by gloomy thoughts. I was preparing to engage some conversation gambit when the fiddlers started on a waltz for which I knew Pantazi had a soft spot. It was a slow, sensual, sad flow, almost funereal in its tones; a languid sway that carried a wavering, wistful, infinitely woeful key to leave a dolorous mark on any listening ear. The rumour in the room fell into dead silence as the deep magic of the melody went gliding across the bridged cords of the fiddles. Sinking to a lingering lower timbre, gently subdued to the sound of painful tenderness and chagrin, the music overflowed with wistful redolence of agonising fantasy.

Pantazi wiped his teary eyes.

‘Ah!’ said Pirgu to Paşadia with a suave look and a silky voice, ‘this is the music I’ll have them play as I usher you to your eternal resting place. A rare treat to season the prime of my life–how graceful, how radiant, how ravishing! I hope you won’t let me lay in waiting too long for it, will you... And there I am, yours truly, basted in wine, and master Pantazi by my side, me bidding such a heartrending farewell of my irreplaceably lost friend that the audience can’t hold back the scalding tears pouring down their melancholy-ridden cheeks…’

Paşadia remained silent.

‘Oh yes,’ Pirgu purred on, ‘to think of the splendour of it all! I’ll be the one to carry your accolades resting on a velvet cushion. And then, when they dig you out seven years on for funeral office, I’ll bet they’ll see the same neat, spruce, pompous figure, not a single white hair on your crown, embalmed in quicksilver and spirit like a bell pepper in salt and vinegar…’

Riding on stray thoughts, Paşadia lent him no ear, and my deep disdain for Pirgu made me hate to see him get away with it. Left to my own devices in Bucharest at a fairly young age, I had tried to refrain from random acquaintances. In fact, I had carefully selected my company, and Gorică Pirgu would have never been part of it, had it not been for his close companionship with Paşadia, to whom I looked up in supreme reverence.

Paşadia–a morning star, no less. Some strange quirk of nature had bestowed on him one of the most exquisite frames a human brain has ever been blessed with. As chance would have it, I’ve met with many of those who are looked upon as the country’s elite, but few were they who could boast such a rich collection of wonderfully balanced virtues as this underdog of fate, who had wilfully lent himself to public oblivion. And there is no other, to the best of my knowledge, who might have invited so much vicious rancour from his own kind.

This, I had heard, he owed to his appearance, in part. But then, what a stately head! Some passionate, disquieting daemon seemed to slumber within, given away by the features of his weathered face, lips pursed in frozen disillusionment, flared nostrils and a hazy viscous look slithering between heavy eyelids. His voice, little more than a muffled drawl, sounded weary with sullen disgust.

...

Mateiu Ion Caragiale s-a născut în data de 25 martie 1885, la București, fiul lui Ion Luca Caragiale și al Mariei Constantinescu. În anul 1889 tatăl său se căsătorește cu Alexandrina Burelly și își aduce fiul în noua familie. În adolescență, Mateiu își descoperă pasiunea pentru heraldică și pentru genealogie. Își căuta strămoșii pe care îi credea aristocrați.

În 1904 începe la Berlin studii de drept pe care le abandonează. În anul 1921, îi apare povestirea Remember, în revista Viața Românească. Din 1916 începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche pe care o finalizează în 1928. Cartea apare la editura Cartea Românească în 1929. În același an, la 1 mai primește premiul Societății Scriitorilor Români (SSR).

În Agendă notează faptul că în februarie 1929 începe să lucreze la romanul Sub pecetea tainei, iar în octombrie la Soborul (Școala) țațelor.

Placheta de versuri Pajere a apărut postum, chiar în anul morții poetului. Aproape toate poeziile apăruseră în timpul vieții scriitorului ca mare parte a romanului Sub pecetea tainei. Textele sale heraldice, documentate și dezvoltate și însemnările istorice erau destinate uzului personal și n-au fost puse în valoare de scriitor.

„Reacționar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veșnic cârtitor, în fine, o conștiință de boier de țară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole, care, firește, nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici si supuși”. A locuit împreună cu soția sa mai în vârstă cu 25 de ani, Marica Sion, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici, în casa de la nr. 9a. Odată cu căsnicia, a intrat și în posesia unei moșii la Sion (Fundulea), cu un conac la care avea satisfacția de a-și înălța în 1928 propriul steag cu blazon având culorile de bază („coup vert sur jaune”) din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoșii săi aleși.

Traducerea în limba engleză de Cristian Baciu.

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.