Platon.Operele platonice. Prima perioadă Volumul II.-Paul Friedländer, trad. Maria-Magdalena Anghelescu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

În Volumul II, Paul Friedländer analizează în profunzime prima perioadă a operelor platonice: principala grupă a dialogurilor aporetice (Protagoras , Laches, Thrasymachos, Charmides, Euthyphron, Lysis, Hippias Maior), micile dialoguri de tinereţe (Hipparchos, Ion, Hippias Minor, Theages), dialogurile de autoreprezentare şi travestire a filosofului (Apărarea lui Socrate, Criton, Euthydemos, Cratylos, Menexenos) și dialogurile Alcibiade, Gorgias, Menon.

1. PROTAGORAS

Dialogul-cadru 309 A – 310 A

Deci o primă abordare a ceea ce va constitui mai târziu obiectul dialogului ne oferă chiar dialogul‑cadru. Dar încă de pe acum răsună aici ceva mai important. Aprecierea paradoxală conform căreia Alcibiade stă în urma lui Protagoras, cel frumos în urma celui mai‑frumos, pentru că înţeleptul este frumos: această ironie ne indică o ierarhie veritabilă. Nu că Alcibiade ar fi mai prejos. Dar frumuseţea, iubită cu pasiune, este o treaptă inferioară în ascensiunea către şi mai pătimaş iubita „înţelepciune”. Astfel şi în spatele dialogului erotic se ascunde ceva mai profund. Educaţia va constitui în continuare tema dialogului, şi anume antiteza dintre educaţia sofistă şi cea socratică. Or, această antiteză este delimitată la Platon mai ales de faptul că Socrate şi numai el educă iubind. Oricât de facil este tratat aici la început motivul erotic, el devine expres numai în acest pasaj din dialog. Dar când Socrate se laudă că Alcibiade i‑ar fi „venit în ajutor” (309 B), aceasta ne trimite mult mai departe în miezul dialogului central. Câtă vreme privim numai dezvoltarea ideilor, avem aici nişte interludii, dar considerând drama filosofică în ansamblul ei sunt puncte de cea mai mare importanţă, în care dialogul ameninţă să se destrame şi este salvat de la această destrămare de intervenţia lui Alcibiade (336 B, 348 B). În ceata pestriţă există un acord secret între Socrate şi acest discipol, care se exprimă ca o voinţă comună de dialog filosofic. 

2. LACHES

Acţiunea simplă a acestui dialog în care nişte părinţi se sfătuiesc cu Socrate în privinţa educaţiei fiilor lor, şi expunerea simplă conceptuală – căutarea „bărbăţiei, curajului” – este prezentată de o mare varietate de persoane. Pe lângă Socrate, există doi părinţi, Lysimachos şi Melesias, cu fiii lor şi apoi cei doi ofiţeri, Laches şi Nicias, fără fiii lor. În Theages este suficient un părinte şi fiul său, în Charmides un adolescent şi prietenul său mai vârstnic, în Lysis doi tineri şi admiratorii lor. Şi aici Platon s‑ar fi putut mulţumi cu Nicias şi Laches împreună cu fiii lor – pe care ar fi trebuit atunci să‑i facă ceva mai în vârstă. Bogăţia mai mare permite o nuanţare mai clară a priceperii şi a apropierii‑de‑Socrate...

Deci nu suntem încă la nivelul socratic. Şi într‑adevăr ceea ce auzim sunt judecăţile empirice ale unor specialişti în chestiuni tehnice. Când trebuie să decidă răspunsul la întrebarea oarecum delicată dacă lupta cu armele este un obiect de învăţământ util, cei doi se contrazic. Dar sunt de acord într‑o singură privinţă: că orice recurs la principii generale le e străin. Ca militari, amândoi văd numai războiul, căruia îi subordonează curajul şi pe care îl proclamă, cu o unilateralitate primejdioasă, scop al oricărei educaţii („căliri”). Asocierea cuvintelor „îndrăzneală” şi „curaj” la Nicias şi o exprimare similară a lui Laches (184 B) arată că, la acest nivel, deosebirea dintre dispoziţia naturală şi forma etică (virtutea) nu se încearcă încă deloc, o distincţie la care îl vedem pe Socrate ajungând cât se poate de clar în fragmentul final din Protagoras.

3. THRASYMACHOS (CARTEA I A REPUBLICII)

Poate că există şi o dovadă externă a faptului că prima carte a Republicii a fost mai întâi un dialog autonom: este vorba despre micul dialog Cleitophon. Cleitophon este un personaj secundar în Cartea I a Republicii: chiar la început (328 B), Socrate dă peste el împreună cu Lysias şi alţii în casa lui Polermachos, iar mai târziu (340 AB) el intervine la un moment dat în dezbatere. Dialogul cu numele său îl pune numai pe el faţă în faţă cu Socrate. Socrate a auzit spunându‑se că Cleitophon s‑ar fi declarat într‑o conversaţie cu Lysias de partea lui Thrasymachos şi împotriva lui Socrate. Micul dialog presupune deci existenţa primei cărţi a Republicii şi acest lucru merge până în detaliile deazbaterii. Dar el exclude totodată celelalte cărţi ale Republicii. Căci tocmai de aceea Cleitophon se decide împotriva lui Socrate, fiindcă el nu se pricepe decât la „protreptică” şi dincolo de aceasta nu poate să‑i înveţe pe ceilalţi nimic pozitiv. –

4. CHARMIDES

Dialogul despre sophrosyne este purtat de Socrate cu cei doi veri, Critias şi Charmides, care au făcut parte cu 25 de ani mai târziu din „cei treizeci”, şi care sunt văzuţi aici, în pofida apropiatei lor înrudiri şi a destinului lor comun, în antiteză unul cu celălalt. În dialogul Protagoras intră împreună la gazda sofistului frumosul Alcibiade şi Critias, fiul bărbatului cu numele ciudat Frumos‑Urât (Þ kalla»sqrou). Poate că numele lui nu exprimă mai mult decât o glumă, dar poate fi şi mai mult decât atât. În dialogul nostru îl vedem pe fiul lui Callaischros, numit astfel sau căruia lumea i se adresează aşa, alături de Charmides, a cărui frumuseţe este elementul cel mai emoţionant de la început. Charmides are o constituţie perfectă. Aspectului său pare să‑i corespundă interiorul; este înzestrat în acelaşi timp pentru filosofie şi poezie. Aşa trebuie să fi fost Platon şi dintr‑o astfel de substanţă îşi doreşte el să fie oamenii.

 5. EUTHYPHRON

Euthyphron pune problema „pietăţii”, âsion sau eÈsebÙc, prin care, după cum se ştie, se înţelege în primul rând şi înainte de orice nu o intenţie ascunsă, ci o raportare obiectivă a omului la divinitate, nu a omului individual, ci a membrului de familie şi a cetăţeanului. Euthyphron face parte astfel ca o verigă necesară din grupa acelor dialoguri aporetice care cercetează, fiecare, câte una din „virtuţile” reunite în Protagoras. Pentru Platon toate acestea nu erau concepte goale, pentru care să fi trebuit să născocească purtători şi situaţii. Ele erau legate toate de Socrate şi numai de el, în acea formă de perfecţiune înţeleaptă care merită, numai ea, numele de arete. 

16. MENEXENOS

Acesta este cea mai derutantă scriere a lui Platon şi, dintre toate ale sale, cea mai paradoxală imagine a lui Socrate: Socrate, duşmanul cuvintelor frumoase şi al treburilor politice, ţine în anul 386, deci după moartea sa, la un interval de timp echivalent cu jumătate din viaţa unui om, un discurs solemn despre cetatea ateniană, în ziua comemorativă a eroilor ei căzuţi în luptă. Iar acest discurs lung este încadrat într‑un scurt dialog, în care Socrate îi povesteşte lui Menexenos – care îl ascultă cu oarecare neîncredere – că a învăţat acest discurs de la Aspasia. Este de înţeles faptul că autenticitatea discursului a fost contestată multă vreme, dar mai puţin de înţeles sunt ocările aduse acestei opere, în loc să se încerce lămurirea ei. Cei care s‑au interesat mai serios de această scriere au încercat să simplifice aspectele derutante. Au susţinut că ea ar fi o satiră îndreptată împotriva elocinţei patriotice sau împotriva Atenei sau împotriva ambelor. Sau poate Platon a vrut să arate cât se poate de serios că poate să scrie tot atât de bine sau de rău ca şi alţii o cuvântare solemnă, iar apoi şi‑a depreciat singur această operă fără valoare făcută să ia ochii, prin dialogul în care a încadrat‑o. Această interpretare utilizează şi circumstanţa că scrierea este singura dintre operele platonice care se autodatează cu precizie, pentru a citi în ea intenţii de moment, ca şi cum Platon ar fi vrut fie să influenţeze politica ateniană din acei ani, fie să întindă o mână patriei sale, în semn de împăcare. Referirea la Aspasia trece drept o aluzie literară, nu mai puţin inteligibilă, la dialogul pierdut Aspasia al socraticului Eschine; în felul acesta se renunţă în mod expres la interpretarea chestiunii în sine.

Plato: Biography of a Great Thinker

https://www.youtube.com/watch?v=GWZlx6XheD4

 Understanding Plato with Pierre Grimes

https://www.youtube.com/watch?v=NWWspx11mvc

 Socrates, Plato, and Aristotle (Short Documentary)

https://www.youtube.com/watch?v=nke9geV7g98

Paul Friedländer (1882-1968) a fost un cunoscut filolog german specializat în literatura clasică. A studiat cu marele reprezentant al filologiei clasice, Ulrich von Wilamowitz Moellendorff, la Universitatea din Berlin. A fost profesor la Universitățile din Berlin, Marburg și Halle. A demisionat în 1935 la presiunile regimului nazist, iar în 1938 a fost deținut într-un lagăr de concentrare. După eliberare, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde va preda la Universitatea John Hopkins, apoi la Universitatea din California (UCLA). A devenit cunoscut pentru interpretarea originală a operelor lui Platon.

Un omagiu adus lui Paul Friedländer la moartea sa:

http://texts.cdlib.org/view?docId=hb6h4nb3q7&chunk.id=div00016&brand=calisphere&doc.view=entire_text

Cartea a avut trei editii in germana si a fost tradusa in engleza si franceza.

Editia prezentata-Format: 200/280 , 374 pg. /editia 1, 2019  ,beneficiază de o traducere de excepție aparținând doamnei profesor Maria Magdalena Anghelescu. Traducerea s-a realizat după ediția a treia a textului german, în care textul şi notele au fost revăzute scrupulos.

Născută în 1952 la Baia Mare, Maria-Magdalena Anghelescu a studiat la Bucureşti limba şi literatura română şi latină. Este bibliotecară la Institutul de Istoria Artei G. Oprescu din cadrul Academiei Române şi la New Europe College. Maria-Magdalena Anghelescu traduce din germană, engleză, franceză şi italiană în română. Din 2000 este membră a Uniunii Scriitorilor din România (filiala din Bucureşti, departamentul de traduceri). Pentru traducerea volumului Antikensehnsucht und Maschinenglaube. Die Geschichte der Kunstkammer und die Zukunft der Kunstgeschichte de Horst Bredekamps a primit, în 2008, Premiul de Traducere Allianz. Locuieşte la Bucureşti.

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și pot fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Alături de scrierea Despre înțelepciunea anticilor, acestă ediție include și lucrarea lui Francis Bacon, Despre principii și origini după fabulele lui Cupidon și a cerului. De asemenea, ediția include două note introductive și o prezentare biografică a autorului Francis Bacon, realizate de traducătorul Alexandru Posescu. Ediția include și un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată emblematică și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală).

Edițiile speciale

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.