Antonescu–Hitler Caucazul și Crimeea - Jipa Rotaru, Leonida Moise, Zodian Vladimir, Teofil Oroian

Jipa Rotaru,Leonida Moise,Zodian Vladimir, Teofil Oroian

Jipa Rotaru, Zodian Vladimir, Leonida Moise și Teofil Oroian readuc în atenția cititorilor rivalitatea dintre Rusia şi Ucraina asupra peninsulei Crimeea, precum și istoria zbuciumată a acestei peninsule, în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

 

Mai multe detalii

2411P

Nou

38,00 lei cu TVA

Crimeea are o istorie extrem de agitată și violentă:  În Evul Mediu răsăritean a ajuns sediu al Hanatului lui Ghirai han și spre începutul secolului al XVI-lea, stat tributar Înaltei Porți; în 1783 a fost anexată de țarii Rusiei; din 1921 se înființează o palidă republică a tătarilor, pe care în 1954, Hrusciov o înglobează în Ucraina, după cum anterior Moscova cedase sudul Basarabiei și Bucovina de Nord aceleiași Ucraine;  abia din 1992, Crimeea și-a redobândit statutul de republică autonomă, însă liniștea nu s-a coborât, pe deplin, asupra locuitorilor săi!

Crimeea nu a fost cruțată nici de experiența celui de-al Doilea Război Mondial! Crimeea și Kubanul au fost scene ale neîndurătoarelor confruntări armate dintre ostașii germani și români, pe de o parte și cei sovietici, pe de altă parte, atât în primele campanii (1941-1942) când Axa părea invincibilă, cât și în anii 1943-1944, o dată cu schimbarea sorților războiului.

 Pentru Hitler peninsula reprezenta o etapă pe drumul spre Caucaz, Marea Caspică și Orientul Mijlociu.

Atras în vâltoarea războiului de o alianță militară niciodată parafată prin vreun act scris, conducătorul României a angrenat oastea țării, alături de trupele germane dincolo de Nistru, spre Crimeea și Caucaz, fără nici un fel de intenții de cotropire. Armata română acționa în virtutea unor legături de alianță cu Reichul și în temeiul jurământului militar.

„Poate unii fruntași din țară, mareșalul I. Antonescu în particular, dar și M. Antonescu sau Gh. Brătianu sperau să participe la crearea, cu ajutorul Wer‑ machtului, a unei „zone de securitate” în Marea Neagră împotriva puternicelor amenințări ce nu conteneau dinspre Răsărit. Armata Roșie lupta în Crimeea din orgoliu și dintr-o discipli‑ nă militară și de stat adânc înrădăcinată. Stalin personal socotea că regimul său comunist nu se putea acoperi de rușine, spre deosebire de cel țarist în 1853-1856, cedând Sevastopolul, simbolul velicorusismului la Pontul Euxin. Cât despre populația locală, alcătuită din tătari și ucraineni, trebuie spus că nu a manifestat atât de trâmbițatul atașament față de Soviete, chiar dimpotrivă, a îngroșat rândurile voluntarilor și auxiliarilor armatei germane”.

Autorii

„Crimeea se păstrează în orice caz și cu orice mijloace.”

A. Hitler

Führer al Marelui Reich

 

„Ostași ai Armatei din Crimeea!

Lupta aprigă ce ducem a făcut ca ostașii cei mai glorioși și cei mai oțeliți în luptele din Caucaz și Cuban să primească în seama lor cinstea de a păstra neatins pământul Crimeii. Țara întreagă, Regele și eu, știm că clipele prin care treceți sunt grele, dar ele pun la încercare minți și trupuri de titani...

Crimeea este scutul Țării. Păstrați acest scut și prin el vă apărați Țara de amenințările dușmanului din văzduh, de pe apă și de pe pământ.”

I. Antonescu

Mareșal al României, Conducătorul Statului

 

AutorJipa Rotaru,Leonida Moise,Zodian Vladimir, Teofil Oroian
Anul publicării2021
Format95 x 205 mm
Nr. pagini284
ColecțiaAspectele istoriei
eBook2374-antonescuhitler-caucazul-i-crimeea-jipa-rotaru-leonida-moise-zodian-vladimir-teofil-oroian-978606748443.html
ID Hard Cover2374-antonescuhitler-caucazul-i-crimeea-jipa-rotaru-leonida-moise-zodian-vladimir-teofil-oroian-978606748443.html
GenStiinte umaniste
SubgenIstorie
LimbaRomana
Tip formatFizic
Perioada istoricaEpoca moderna
Subiect principalIstorie politica
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieIstorie
ISBN978-606-748-443-4
Nota 
2021-05-07
Antonescu - Hitler

Campania din Crimeea a durat de opt luni. Trupele germane, române și sovietice, în apărare, au suferit pierderi grele. Un moment istoric însă sensibil!

    Scrieți-vă propria părere

    Scrieţi un comentariu

    Antonescu–Hitler Caucazul și Crimeea - Jipa Rotaru, Leonida Moise, Zodian Vladimir, Teofil Oroian

    Antonescu–Hitler Caucazul și Crimeea - Jipa Rotaru, Leonida Moise, Zodian Vladimir, Teofil Oroian

    Jipa Rotaru, Zodian Vladimir, Leonida Moise și Teofil Oroian readuc în atenția cititorilor rivalitatea dintre Rusia şi Ucraina asupra peninsulei Crimeea, precum și istoria zbuciumată a acestei peninsule, în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

     

    Scrieţi un comentariu

    Categoriaemblematic europa

    Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

    Crimeea a fost scena unora dintre cele mai sângeroase lupte de pe frontul de răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial.Subiectul războiului din Est între anii 1941 şi 1944 a fost multă vreme interzis, contribuțiile și cercetările istoricilor români la această perioadă fiind binevenite.

    Lucrarea descrie implicarea forțelor române armate pe frontul de Est, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

    Bătălia din Crimeea din 1944 este numele generic pentru ofensiva Armatei Roșii sovietice împotriva Wehrmachtul german (Grupul de Armate Sud) și aliații lor români, pentru eliberarea Peninsului Crimeea. Luptele au avut loc între aprilie și mai 1944. Campania s-a încheiat cu victoria completă a sovieticilor și evacuarea grăbită a trupelor germano-române pe calea apei.

    La sfârșitul anului 1943 și începutul lui 1944, Wehrmachtul era în retragere de-a lungul întregului front de răsărit. În octombrie 1943, Armata a 17-a a fost forțată să se retragă de pe capul de pod din Kuban și să traverseze Strâmtoarea Kerci în Crimeea. În lunile care au urmat, Armata Roșie a forțat armata germană să se retragă în sudul Ucrainei. În cele din urmă, legătura Armatei a 17-a germană cu restul trupelor germane a fost tăiată în noiembrie 1943.

    Debarcările sovietice peste strâmtoarea Kerci –  și în sectorul de nord-est al Crimeii, lângă Sivaș, de la sfârșitul anului 1943 – ca și atacul din Istmul Perekop au obligat Armata a 17-a să se retragă spre Sevastopol începând cu 10 aprilie 1944. OKW plănuia să apere fortăreața Sevastopol cu aceeași dârzenie cu care o făcuse Armata Roșie în timpul primei bătălii din Crimeea din 1941 – 1942. Înaintarea rapidă a sovieticilor, coraborată cu pregătirea inadecvată a apărării Sevastopolului, a făcut imposibilă o rezistență de durată. În 9 mai 1944, trupele sovietice au ocupat Sevastopolul.

    Germanii și românii au suferit pierderi mari de aproape 65.000 de oameni, mulți dintre ei fiind luați prizonieri în condițiile unei evacuări necorespunzătoare.

    Consecințe:

    Pierderile germanilor:

    Morți și dispăruți: 31.700

    Răniți: 33.400

    Total: 65.100

    Pierderile românilor:

    Morți și dispăruți:25.800

    Răniți:5.800

    Total:31.600

    Pierderile sovieticilor:

    Morți și dispăruți:17.754

    Răniți:67.065

    Total:84.808

    Tancuri:171

    Artilerie:521

    Avioane:179

    Istoric
    După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an, în decursul căreia Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre Egiptul sub mandat britanic, dar a cedat importante teritorii aliaților de atunci ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria și Bulgaria, odată cu venirea la putere a lui Ion Antonescu, România s-a aliat oficial cu Puterile Axei în octombrie 1940 și - sub pretextul de a recupra teritoriile amputate - intră în iunie 1941 în război de partea acestora împotriva URSS, care va duce armata română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi. La data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I decide înlăturarea mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului Conducătorului Statului de a executa cerința regală,  Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaților, alături de care a participat la luptele contra armatelor naziste. Pentru România participarea la cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat la semnarea Tratatului de pace de la Paris (1947) ca stat învins, cu Basarabia, Bucovina și sudul Dobrogei (Cadrilaterul) pierdute definitiv dar, cu recuperarea Transilvaniei.

    Din studiile întocmite de Marele Stat Major la începutul lui 1934 asupra stării materialului rezulta următoare situație privind echiparea armatei: existentul  în arme individuale acoperea necesarul pentru 31 de divizii; în puști-mitralieră (13.240) - pentru 20 de divizii; în mitraliere (13.587) - 37 de divizii; în tunuri de câmp (calibre 75 și 76,2 mm) - 22 divizii; în obuziere (4 baterii a câte 4 piese pentru o divizie) - 10 divizii. Cu piesele de artilerie grea aflate în serviciu se puteau constitui două divizioane de obuziere calibru 150 mm și alte patru divizioane de tunuri cu țeavă lungă, calibru 120 mm.

    Într-o situație dificilă se afla aviația militară, care la începutul anului 1934, dispunea de 9 avioane de recunoaștere, 101 de observație, 20 de legătură, 35 de vânătoare și 39 de bombardament.

    În anul 1939, înzestrarea armatei române se prezenta astfel: carabinele noi calibru 7,92 mm (300.000 bucăți) acopereau doar 30% din necesar, iar mitralierele (3.500 bucăți) satisfăceau 70% din nevoile de dotare. În privința situației la materialul de artilerie, la obuziere, față de nevoi, stabilite la 630 de piese, numai 248 de piese, calibrul 100 mm, erau noi; la artileria grea de corp de armată, preconizată a fi înzestrată cu obuziere Skoda de 150 mm și tunuri cu țeva lungă 105 mm, față de un necesar fixat la 222 obuziere și 183 de tunuri, existau 180 de obuziere și 72 de tunuri de fabricație nouă, restul fiind acoperit cu material vechi. Ca mijloace antitanc, întreaga armată română dispunea de 24 de tunuri calibru 47 mm și 500 de bucăți mine antitanc.

    În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal de Carol al II-lea prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională. Generalul Antonescu le-a propus țărăniștilor și liberalilor să colaboreze la guvernare, însă aceștia au refuzat. După abdicarea lui Carol al II-lea, la cererea lui Antonescu, cele două partide au refuzat în continuare să se implice în mod direct prin liderii lor, desemnând doar niște „specialiști” din rândurile propriilor membri, pentru a „sfătui” guvernul format de Antonescu. În urma refuzului celor două partide istorice de a intra la guvernare, Ion Antonescu a format guvernul din apropiați ai săi, militari și civili, și din legionari conduși în acel moment de Horia Sima, la care s-au adăugat și consilierii desemnați de celelalte partide politice. Prin decretul semnat de către regele Mihai I, România a fost declarată „Stat Național Legionar”.

    Începând cu 1944, economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război, iar resentimentul împotriva „bocancului german“ a crescut în rândul celor care în primă fază au sprijinit alianța cu Germania. Regele Mihai, care, inițial, nu s-a implicat efectiv în politica României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor opoziționiste. La 23 august 1944 Regele Mihai și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului lui Antonescu, la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat (deoarece Antonescu a fost numit prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost dreptul Regelui Mihai să abroge decretul anterior, deci, acțiunea a fost legală și nu o lovitură se stat). Imediat, el l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari și reprezentanți ai Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu. În aceeași zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat "Proclamația către țară", prin care anunța revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Națiunile Unite și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși, ulterior, în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată.

    Crimeea și Kubanul au fost scene ale neîndurătoarelor confruntări armate dintre ostașii germani și români, pe de o parte și cei sovie‑ tici, pe de altă parte, atât în primele campanii (1941-1942) când Axa părea invincibilă, cât și în anii 1943-1944, o dată cu schimbarea sorților războiului. Pentru germani – mai precis pentru Fuhrerul A. Hitler – peninsula, cu atmosferă mediteraneană, reprezenta o etapă pe drumul spre Caucaz, Marea Caspică și Orientul Mijlociu. Liderul german și-a trimis aici trupele pentru a deschide un adevărat „drum al petrolului” și a prelua totodată hegemonia asupra bazinului Mării Negre. Atras în vâltoarea războiului de o alianță militară niciodată parafată prin vreun act scris, conducătorul României a angrenat oastea țării, alături de trupele germane dinco‑ lo de Nistru, spre Crimeea și Caucaz, fără nici un fel de intenții de cotropire. Armata română acționa în virtutea unor legături de alianță cu Reichul și în temeiul jurământului militar. Poate unii fruntași din țară, mareșalul I. Antonescu în particular, dar și M. Antonescu sau Gh. Brătianu sperau să participe la crearea, cu ajutorul Wermachtului, a unei „zone de securitate” în Marea Neagră împotriva puternicelor amenințări ce nu conteneau dinspre Răsărit. Armata Roșie lupta în Crimeea din orgoliu și dintr-o disciplină militară și de stat adânc înrădăcinată. Stalin personal socotea că regimul său comunist nu se putea acoperi de rușine, spre deosebire de cel țarist în 1853-1856, cedând Sevastopolul, simbolul velicorusismului la Pontul Euxin. Cât despre populația locală, alcătuită din tătari și ucraineni, trebuie spus că nu a manifestat atât de trâmbițatul atașament față de Soviete, chiar dimpotrivă, a îngroșat rândurile voluntarilor și auxiliarilor armatei germane.

    (...)

    Peninsula Crimeea, readusă în actualitate de rivalitatea dintre Rusia și Ucraina de după prăbușirea comunismului și a blocului sovietic, merită o atenție particulară din partea publicului cititor din țara noastră. Această atenție se justifică din cel puțin două motive: Îndelungata sa tradiție istorică cuprinzând evenimente ce au avut atingere cu trecutul românilor, ce nu trebuie ignorată și posibilitățile realmente neîngrădite de investigare pe care le oferă perioada de după decembrie 1989 legat de reconstituirea războiului purtat între Germania, URSS și aliații lor în estul Europei.

    Jipa Rotaru

    Studii: 1959-1962, Şcoala Militară de Ofiţeri; 1969-1974, Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Al. I. Cuza Iaşi; 1984-1988, doctor în ştiinţe istorice, specialitatea istoria României, istorie antică, Universitatea Naţională de Apărare Carol I, Facultatea de Istorie. Activitatea profesională: din 2008, profesor universitar, Universitatea Hyperion Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Politice, Sociologie şi Relaţii Internaţionale; 1996-2006, decan al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe Politice din Universitatea A. Şaguna Constanţa; 1995-1995, şeful Muzeului Marinei Române; 1991-1995, director al Muzeului Militar Naţional; 1995-1996, profesor, conducător de doctorat, Universitatea Naţională de Apărare Carol I, Bucureşti; 1990-1991, şef secţie (facultatea) de cultură generală în Academia de Înalte Studii Militare Universitatea Naţională de Apărare Carol I, Bucureşti; 1988-1990, şef al Muzeului Militar Naţional; 1987-1988, profesor şi şef comisie didactică în aceeaşi catedră; 1983-1987, conferenţiar, 1979- 1983, lector universitar, 1977-1979, asistent universitar, Universitatea Naţională de Apărare Carol I; 1974- 1976, lector în Centrul de Instrucţie al Marinei Militare. Cercetare: istoria modernă şi contemporană a Europei şi a României; istoria militară în special; istoria marinei; muzeografie militară. Peste 160 de studii, dintre care mai importante: Consacrarea pe plan internaţional a legitimităţii înfăptuirii statului naţional unitar român în anul 1918; Aspecte ale pregătirii tineretului pentru apărarea patriei oglindită în presa militară românească în perioada interbelică; Caracterul defensiv al alianţelor militare ale României – expansiunea politicii de apărare a integrităţii teritoriale împotriva pericolului fascist şi revizionist; Scurt istoric al Muzeului Militar Central; Armata română în sprijinul unirii Basarabiei cu patria-mamă; Nicolae Iorga – istoria, o datorie faţă de omenire; Prima bătălie navală a Marinei Române în războiul de reîntregire. 26 iunie 1941; The Flămânda Maneuvre: An Episode in the Romanian Army’s 1916 Campaign; De ce a trecut Armata Română Prutul?; Primele unităţi militare naţionale din Basarabia; Împreună pe frontul întregirii neamului Prezan-Antonescu; Despre destructurarea Armatei Române prin Tratatul de Pace de la Paris în Arhivele Militare Naţionale; Glorie şi umilinţă, încă un general uitat şi regimentul sau eroic; Consideraţii generale asupra regiunii fortificate Carol II; Cea mai mare criză economică şi financiară a sistemului capitalist (1929-1933); Din istoria politica României, regimul antonescian; Revista Secţiunii de istorie şi arheologie.

     În domeniul muzeografiei militare, a publicat peste 22 de materiale în reviste de profil din ţară şi străinătate şi a coordonat proiectarea şi realizarea expoziţiei de bază a Muzeului Militar Naţional în noul sediu (22.000 m.p.), precum şi a filialelor Constanţa, Oradea, Mărăşeşti ale muzeului. De asemenea, a proiectat şi a realizat peste 22 de expoziţii tematice în colaborare cu instituţii similare în ţară (Constanţa, Galaţi, Brăila, Iaşi, Piatra Neamţ, Cluj, Oradea, Timişoara şi străinătate (Paris, Kent-Ohio, Chişinău, Plevna, Istanbul, Trencin - Cehoslovacia). Publicaţii: Ion Antonescu – cariera militară. Scrisori inedite, 1992; Al treilea mareşal al României, Ion Antonescu, 1993; Grănicerii Marii Uniri, Bucureşti, 1998; Andrei Şaguna, contemporanul nostru, 2000; Mareşalul Ion Antonescu: am făcut „războiul sfânt” împotriva bolşevismului, Campania anului 1941, 1994. Coordonator şi autor albume: Decoraţii româneşti de război 1860-1947, 1993; Armata Română în al doilea război mondial / the Romanian Army in Word War II, 1995; Marina Română în al doilea război mondial / Romanian Navy in Word War II, 1996; Marina Română, 1997; cpt. G. V. Andronache, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii (reeditare, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note în colaborare cu Neculai Moghior, Ion Dănilă, cuvânt înainte de prof. univ. dr. Adrian Năstase), 2000; Eroism şi eroi la români, 2006; Istoria militară a poporului român, vol. VI. Evoluţia sistemului militar naţional, 1919-1944, 1989; România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. 1, 1989; Războiul submarin în Marea Neagră. Acţiunile Marinei Române, 1991; Blindatele Dunării. Prezentare generală a Monitoarelor Marinei Române, 1992; Campania din Est în Ordine de Zi, vol. I. În Basarabia şi în partea de nord a Bucovinei, 22 iunie-26 iulie 1941, 1993; Campania din Est în Ordine de Zi, vol. II. Între Nistru şi Nipru. 17 iulie-16 octombrie 1941, 1993; Carol al IIlea. În Zodia Satanei. Reflexiuni asupra politicii internaţionale, 1994; Institutul de Medicină Aeronautică. 75 de ani în slujba aripilor româneşti, 1992; Un destin eroic. Regimentul 13 artilerie, 1995; Şcoala Militară de Maiştri Militari a Marinei „Amiral Ion Murgescu”. Trepte în timp, 1997; Romania in Word War II. 1941-1945, 1997; Hitler, Antonescu, Caucazul şi Crimeea: sângele românesc şi german pe frontul de Est; Divizia 9 Mărăşeşti. 120 de ani de la înfiinţare: 1879-1999, 1999; Sacrificii pentru ţară. Regimentul 36 infanterie „Vasile Lupu”, 1999; Mareşalul Ion Antonescu la Odessa. Grandoarea şi amărăciunea unei victorii, 1999; Pe ţărmul Nord-Pontic (17 iulie 1941-4 iulie 1942), 1999; Glorie şi dramă. Marina Regală Română, 1940-1942, 2000; Golgota Estului (iulie 1942-martie 1944), 2000; Istoria Parlamentului României, 2004; Eroi şi eroism la români, 2006; Maia-Catargi, retrăiri istorice în veacul XXI, vol. I, 2008; Maia-Catargi, retrăiri istorice în veacul XXI, vol. II, 2009; Maia Catargi, retrăiri istorice în veacul XXI, vol. III, 2010; Maia-Catargi, Retrăiri istorice în veacul XXI, vol. IV, 2011; Maia-Catargi, Retrăiri istorice în veacul XXI, vol. VI, 2013.

    Afilieri: membru fondator al Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice Pro-Patria; membru fondator şi prim vicepreşedinte al Asociaţiei Cultural - Ştiinţifice a Românilor de Pretutindeni; membru fondator al Asociaţiei Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz; membru fondator al Societăţii Mihai Viteazu Călugăreni; membru fondator şi prim vicepreşedinte al Fundaţiei Mareşal Ion Antonescu; membru fondator al Societăţii Dimitrie Cantemir; membru fondator al Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio şi preşedinte al Filialei Maia a acestei organizaţii.

     

    Moise Leonida este profesor universitar doctor în cadrul Univ. „Hyperion” din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Politice, Sociologie şi Relaţii Internaţionale.

     

    Teofil Oroian 

    S-a născut în Chimitelnic (azi Cipăieni), în județul Mureș. A absolvit Liceul Militar Ștefan cel Mare din Câmpulung Moldovenesc, în 1966, și Școala Militară de Ofițeri Activi Nicolae Bălcescu din Sibiu ca inginer militar, în 1969. În 1981 a absolvit licențele în Istorie și Filosofie la Universitatea din București. În noiembrie 1996, a obținut un doctorat. Este licențiat în științe militare în istoria militară.

    Oroian a fost profesor asociat și asistent la Școala de Inginerie Militară subofițer, între 1977 și 1981, și la Academia de Studii Militare Superioare din București, între 1981 și 1994. Între 1994 și 2002 a fost prim ofițer, șef de birou și adjunct șef al Serviciului de Arhivistică Militară (astăzi Serviciul militar pentru arhive și documentare). Din 28 februarie 2002 este colonel în rezervă.

    A publicat numeroase studii și articole în reviste de istorie și științe militare. De asemenea, este autorul mai multor cărți și co-autor al unui scenariu de scurt metraj.

    Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

    9 alte produse din aceeași categorie

    Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: