Opere complete - François Villon

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Această lucrare migăloasă reprezintă cel mai complet dicționar român-latin publicat până acum. Este o resursă indispensabilă pentru toți cei care doresc să aprofundeze limba latină, limba care stă la baza multora dintre limbile europene de azi.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

François Villon

Schiță de portret

François Villon, primul poet modern al Franței, a trăit sub mai multe identități. Stau mărturie arhivele Sorbonei, precum și două documente - scrisori de iertăciune - emise pentru aceeași pricină, uciderea unui cleric, pe numele făptașului, una identificându-l ca François des Losges, iar cealaltă, ca François de Montcorbier.

François de Montcorbier, numit astfel după locul de obârșie (sau Moultcorbier, „Corbii Mulți”), s-a născut la Paris sau în împrejurimi, la Pontoise, probabil în 1431, an în care, la Rouen, Jeanne d’Arc era arsă pe rug. Familia de Montcorbier își avea pământurile în ținuturile cu același nume, iar printre strămoși, poetul menționează un Jean des Losges, procuror la Châtelet (1447-l459), „rudă denaturată”, care-l renegase la nevoie. În ciuda afirmațiilor de circumstanță, a blazonului de dată recentă și a lipsei unor rente substanțiale, rangul său social nu a fost nici pe departe al unui om de rând. Conform unei amănunțite reconstituiri genealogice, ca și sugestiilor, clar strecurate în poeme, referitoare la procesele succesorale pierdute în mod repetat, la cinstea și câștele de la moșie, el se mândrește cu un străbun, zis Erace sau Orace, ale cărui rădăcini de familie suie până pe la 1278, la un anume Sylvon de Erasio. Orfan de mic sau fiu nelegitim - după unele opinii, al unui Gérard de Montcorbier, la rândul lui bastard -, prin 1443 intră la colegiul condus de Guillaume Villon, capelanul Colegiului Saint-Benoît-le-Bétourné, care-l va ocroti ca un părinte și, la vremea cuvenită, îi va împrumuta și numele.

După o copilărie marcată de lipsuri de tot felul, în adolescență și în prima tinerețe, când este student la Facultatea de Arte din Paris (1443 - 1452), în ciuda strădaniilor părintelui adoptiv de a-l pune pe un drum bun, instinctul și compania unor tineri deocheați și zurbagii îl marginalizează. Epoca este cea imediat ulterioară alungării englezilor din Franța și a păcii parțiale, menite să pună capăt războiului de o sută de ani. Înainte chiar de a-și lua diploma de maître ès arts („magistru în arte”), nu lipsește din nici o încăierare între studenți și poliție din Cartierul Latin, de pomină fiind cea iscată în jurul unui pietroi meteoritic, zis Le Pet-au-Diable („Pârțul Dracului”), ce străjuia locurile în loc de bornă. Văduva de Bruyères, proprietăreasa „Pârțului”, îi intentează chiar un proces de defăimare. Puși pe șotii, într-o noapte, studenții zurbagii demontează, la îndemnul lui Villon, firmele din mahala, logodindu-le după propria lor fantezie înainte de a le agăța la loc, încurcate. Poliția reprimă violent pozna, un student moare în învălmășeală, profesorii intră-n grevă în chip de protest, iar François se alege cu o încondeiere zdravănă. Cam pe-acum, tânărul zurbagiu intră în gașcă cu alde Régnier de Montigny, Colin des Cayeulx și Guy Tabarie, care-l inițiază în tainele jargonului și-l introduc în jocurile periculoase ale Cochiliei sau Companiei Scoicarilor (Les Coquillards), breaslă a renegaților, alcătuită din cerșetori, falși călugări, hoți și tâlhari, trișori și cuțitari, care terorizau Parisul și împrejurimile.

Într-o seară, de sărbătoarea La Fête-Dieu, după o altercație cu un cleric, Philippe Chermoye sau Sermoise, François, mai sprinten, scoate cuțitul și acesta moare la spital. Cuprins de panică, François fuge din oraș în puterea nopții. Deși pe patul de moarte Philippe Chermoye îl iertase, Villon nu ezită să ceară și clemența regelui pentru nefericitul accident. Este iertat prin chiar două scrisori de grațiere, dar, la sfârșitul anului 1453, de Crăciun, înhăitat cu câțiva scoicari, dintre care unul spărgător de meserie, dă lovitura la vistieria Colegiului de Navarra, de unde saltă cinci sute de scuzi de aur. Din nou spală putina din Paris, de teama consecințelor, hoinărind spre Angers și apoi prin Bretania. Urmarea literară a acestei isprăvi: Diata, zisă Micul Testament.

În 1457, camaradul Guy Tabarie dă de un popă turnător care, cu meșteșug, îi stoarce confidențe compromițătoare cu privire la François. Încarcerat și supus torturilor, Tabarie își denunță complicii, iar pentru Villon, aruncat din nou în pușcărie, prețul eliberării este returnarea celor o sută douăzeci de scuzi, partea lui din prada de la Colegiul de Navarra.

Hoinărind de colo-colo într-o existență precară, adăstând în căutare de adăpost pe la Curțile nobililor și prinților - cea de la Blois, a prințului-poet Charles d’Orléans, a fost una din ele -, se mai descurcă și ca măscărici, dar și ca precupeț afiliat Cochiliei. Coquillarzii (scoicarii sau păsărarii, cum li se mai zicea) băteau și ei „calea mânzului” în chip de negustorași ambulanți, punând la cale lovituri de care poetul cu siguranță nu era străin.

Ce s-a mai întâmplat cu el ne-o spune singur. Momentul-cheie în viața sa este cel al încarcerării abuzive în pușcăria de la Meung-sur-Loire, apoi la Châtelet. Abia scăpat, la sfârșitul anului 1462, la un chef de pomină, scribii notarului pontifical, „maistorul” Ferrebouc, se înghiontesc cu prietenii lui de beție și careva îl lovește pe notar. Intriganții și turnătorii din preajma notarului îi târăsc pe toți pe banca acuzaților, și cu ei și pe Villon, deși acesta, temător de urmări, părăsise scena la vreme. E osândit la spânzurătoare. Spaima de moarte îi inspiră faimoasa Baladă a spânzuraților și o nouă jalbă de iertăciune către Curtea Parlamentului. Clemența oficială își arată fața doar pe jumătate, căci pedeapsa capitală i se schimbă în mazilire din Paris pe timp de zece ani. În provincie, se va ocupa de organizarea și regizarea unor spectacole teatrale. Cu data de 8 ianuarie 1463, urmele i se șterg definitiv, el intrând în imperiul legendei, pe care o va colporta alt mare scriitor francez, și anume Rabelais. Va fi trăit, după câte mărturisește opera sa confruntată cu arhivele indirecte ale unor procese celebre, cam până prin 1483, anul morții regelui Ludovic al XI-lea, a cărui înmormântare ar fi prins-o, numai bine ca s-o parodieze în finalul poemului de anvergură Testamentul.

Chiar și exilat fiind, Villon a iubit Franța și i-a deplâns trecutul eroic, asistând la spolierea treptată a nobilimii și la pierderea pământurilor strămoșești. Disident etern, având ca model „Arhipoetul”, tot un student zăticnit, din vremea goliarzilor, el concepe viața ca pe un teatru. Nu de puține ori în versurile lui își fac loc ironia și sarcasmul. Simțul exacerbat al dreptății și adevărului, puse în lumină de geniul său poetic și de înclinația scenică, îi aduc o dată cu popularitatea și persecuția din partea tartorilor timpului. Un cal de bătaie declarat este episcopul de Orléans, altul, camuflat, chiar regele Franței. Dușmănia nutrită față de primul dintre ei, pe nume Thibaut d’Aussigny, asupritorul și prigonitorul lui neobosit, îi va alimenta verva incisivă, marcându-i opera de la un capăt la celălalt.

Legatarii urii sale sunt o cohortă de adversari nenominalizați, un adevărat pomelnic în negativ, după cum multe femei, unele nenumite, dar printre ele și o Catherine, o Marie (Marthe în acrostih), o Rose sau o Denise intervin în viața lui afectivă ca muze ingrate sau ca pieze rele sau chiar, prin suprapunere, ca niște măști. Nu de mică importanță în creația lui de bard itinerant a fost trecerea pe la Curtea prințului-poet Charles d’Orléans sau turnirurile în versuri cu un alt prinț al poeziei, René d’Anjou, regele Siciliei. Un singur personaj luminos în toate poemele lui, un suflet rar și un om ales: Guillaume de Villon, părintele adoptiv. Cât despre prieteni, și nu vor fi fost puțini, ei mișună prin versuri, dar nu au nici chip, nici moșteniri exacte. Ei trec în pâlcuri de marginali zgribuliți, cu primele rânduri ocupate de actori și jongleri.

IONELA MANOLESCU

BALADA DOAMNELOR DE PE TIMPURI

(I)

Zi-mi în ce țări, spre care zări,

S-a dus Flora, draga romană,

Greaca Thaïs ori Băietana

Ce-i semăna la dezmierdări?

Unde-i Ecoul ce îndeamnă

A o porni spre alt liman,

Schimbând pe Narcis în codană?

Unde-i omătul din alt an?

(...)

BALADA MĂRIRILOR DE MAI IERI

(I)

Papa Calixt unde-i, pizmașul,

Al treilea cu-acest sfânt patron,

Ținând ani patru Papistașul?

Dar Alfons, rigă de-Aragon?

Au blândul Duce de Bourbon?

Au Artus, Duce de Bretagne?

Și Carol Șapte zis cel Bun?

Dar unde-i bravul Charlemagne?

(...)

François Villon s-a născut în 1431 şi a dispărut în ianuarie 1463. A fost unul dintre primii mari poeți ai Franței și a fost redescoperit cu precădere dupa secolul al XIX-lea. A utilizat umorul satiric, patosul și forța lirică în lucrări scrise în argoul timpului.

Născut la Paris, renunță la numele său pentru a-l împrumuta pe cel al unei rude, un canonic, care l-a trimis să studieze la Sorbona. Biografia sa este presărată de evenimente întunecate, în 1455 a înjunghiat un preot într-o lupta de stradă și a trebuit să fugă din oraș. Iertat anul următor, s-a întors la Paris de unde a trebuit să fugă din nou după ce a jefuit Colegiul Navarre.

Se pare că a murit la scurtă vreme după ce sentința de condamnare la moarte i-a fost comutată în zece ani de exil din Paris. În timpul exilului s-a alăturat coquillarzilor, o bandă de hoți care făcea ravagii prin Franța la sfârșitul Războiului de o Sută de Ani. Pentru aceștia a compus renumitele sale balade în argoul hoților.

Mesajul poeziei sale îl situeaza printre moderni, chiar dacă a utilizat formele medievale de versificație. Pe lângă baladele în argou și jargon, opera lui Villon include Diata 1456 (cunoscută drept „Micul Testament"), Testament 1461 (sau Marele Testament) și poeme precum „Debat du coeur et du corps de Villon" și „Epitaphe Villon", cunoscut și sub titlul „Ballade des pendus" (Balada Spânzuraților), scrisă în timp ce Villon aștepta aceeași soartă.

Diata și Testamentul sunt pline de jocuri de cuvinte, ironie, căință și o preocupare constantă pentru moarte, umor suculent, revoltă și milă. Unele balade și rondeluri, precum „Ballade de la grosse Margot", despre moștenirea pe care o lasă unei prostituate, precum și „Ballade des dames du temps jadis" (Balada doamnelor de pe timpuri) sunt incluse în Testament. Operele lui Villon s-au păstrat în principal datorită lui Clement Marot, care le-a adunat și le-a editat (1533).

Ionela Manolescu o adevărată erudită în materie de cultură umanistă, scriind tot atât de bine în franceză ca şi în română, Ionela Manolescu se distinge nu numai prin bogata sa cultură, ci şi printr-o dublă creativitate, de scriitoare/traducătoare şi artistă plastică. Ea s-a afirmat în mod special prin traducerile în franceză sau în română a operelor aşa-zişilor „poeţi blestemaţi”: Villon, Eminescu şi Nelligan, fiind recunoscută de cele mai mari universități din lume ca prima scriitoare care a descifrat și redat literaturii franceze moderne jargonul jobelin al lui François Villon.

În România, Ionela Manolescu a fost profesoară, timp de mai mulți ani, de Literatura şi Limba franceză. A lucrat şi ca filolog la Institutul de lingvistică al Academiei Române, colaborând la redactarea primului dicţionar francez-român, precum şi ca bibliograf (secţia periodice străine) la Biblioteca Academiei Române. În paralel, ea a depus şi o muncă de istoric şi critic de artă, publicând studii şi articole în ziare şi reviste din România.

Stabilită în Canada în 1978, Ionela Manolescu și-a încheiat studiile doctorale la Universitatea McGill în Literatură franceză (Evul Mediu şi Renașterea) și a lucrat ca cercetătoare şi asistent universitar, participând la redactarea unei istorii a poeziei din Quebec.

Și-a dedicat întreaga viață studiilor de specialitate în literatură, câștigând un loc aparte în rândul traducătorilor franco-români. François Villon, Émile Nelligan, Mihail Eminescu, Nostradamus sunt personalitățile asupra cărora Ionela Manolescu a întreprins cercetări de excepție.

În cei peste 40 de ani de activitate a publicat numeroase lucrări literare la edituri prestigioase precum Guérin, Humanitas şi Paideia, iar mai apoi ca auto-editoare.

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Tradiția textuală

Până astăzi, nu se cunoaște nici un manuscris autograf complet al lui François Villon după cum necunoscută a rămas și ediția princeps a operei sale. Sursele de care critica textuală se servește îndeobște - și la care noi înșine am apelat pentru reconstituirea arhetipului în vederea tălmăcirii în limba română - sunt câteva copii manuscrise ulterioare versiunii originale, care se completează reciproc, precum și ediția - cea mai veche deocamdată - ieșită din tiparnița tipografului și editorului parizian Pierre Levet, la 1489, un incunabul.

SURSE PRINCIPALE

A - Manuscrisul de la Arsenal (Bibliothèque de l’Arsenal din Paris; ms. fr. nr. 3523). O culegere voluminoasă, care a aparținut, succesiv, lui Jean, Claude și Gilbert Maciot. Partea villoniană este datată de G. C. Bijvanck în raport cu numirea lui Germain de Merle, în 1475, ca șef al Monetăriei, calitate în care Villon îl evocă în Testament (v. 1266). Manuscrisul de la Arsenal conține din Villon Testamentul (Le Testament), Diata (Le Lais) și Strigarea sorții (Ballade de la Fortune). Probabil că au figurat și alte poeme, căci din legătura manuscrisului este evident că au fost desprinse un număr de foi, formând aproximativ două fascicole. După Langlois, numele proprietarilor mai figurează pe un

manuscris (Regina, nr. 1923) din aceeași colecție, aflat la Biblioteca Vaticana.

B - Manuscrisul fr. nr. 1661 (Bibliothèque Nationale din Paris). Culegere de piese lirice. Conține din Villon numai Diata, nesemnată, însoțită de deviza „Oultre mon coeur”, conformă școlii poetice de la Blois a lui Charles d’Orléans.

C - Manuscrisul Coislin (Bibliothèque Nationale din Paris; ms. fr. nr. 20041 ). Provine din colecția marchizului de Coislin și din biblioteca mănăstirii de la Saint-Germain-des- Prés. Cu excepția a aproximativ o sută de file consacrate Romanului Melusinei al lui Couldrette, Manuscrisul Coislin conține cele mai multe din poemele lui Villon, iar pe o filă rămasă albă, Epifanie sau Epitaf (l’Epitaphe), în transcriere tardivă. Legătura indică de asemenea detașarea aproximativ a unei fascicole. Reprezintă varianta cea mai stăruitor utilizată de editori și a stat la baza celei mai solide ediții contemporane, datorată lui Jean Rychner și Albert Henry (1974-l991).

F - Manuscrisul de la Stockholm (Biblioteca Regală din Stockholm, ms. V. u. 22). A aparținut președintelui Fauchet. O crestomație datând aproximativ din 1477. Mai puțin complet decât manuscrisul de bază, datează dintr-o fază anterioară redactării finale a operei lui Villon (apud Mettman, preluat și de Jean Rychner și Albert Henry în studiul introductiv la ediția lor). Concomitent cu copierea, Manuscrisul de la Stockholm trădează un anume scrupul de „culturalizare” din partea scribului, prin coroborarea cu o altă sursă secundară, considerată mai fiabilă, și care pare a fi fost un presupus manuscris original, rămas necunoscut celorlalți copiști, dar a cărui autenticitate nu este pusă la îndoială de nimeni. În 1848, Auguste Vitu preia și editează de aici cinci balade în jargon. O reproducere facsimilată a realizat Marcel Schwob, în 1900. Manuscrisul de la Stockholm ne-a fost și nouă deosebit de prețios.

I - Imprimatul Levet (Bibliothèque Nationale din Paris; Rés. Ye 238 și 245). Unul din primele incunabule cunoscute, ieșit din tiparnița lui Pierre Levet (Paris, 1489). Un al treilea exemplar se găsește la British Museum. Imprimatul Levet prezintă unele imperfecțiuni inexistente în exemplarele tipărite de editorii Germain Bineaut (Paris, 1490) și Jean Dupré (Lyon, 1490). Se poate trage concluzia că Imprimatul Levet este o reimprimare alterată a presupusei ediții princeps.