Noua cetate a lui Dumnezeu - vol. I - Calea - Dumitru Drăghicescu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Dumitru Drăghicescu –  sociolog, om politic şi diplomat –  este o personalitate remarcabilă a culturii române.

Lucrarea descrie problemele sociale și morale la care a fost expusă omenirea ultimelor timpuri, din perspectiva lui D.Drăghicescu.

Biblia nu este considerată drept o colecție de afirmații obiective – din perspectiva teologie creștine liberale, ci drept o antologie care documentează credințele și emoțiile autorilor săi cu privire la Dumnezeu în momentul scrierii într-un context istoric sau cultural. Deci, teologii liberali creștini nu pretind că descoperă propoziții adevărate, ci creează modele religioase și concepte care reflectă contexte de clasă, de gen, sociale și politice din care izvorăsc acele propoziții. Creștinismul liberal privește Biblia drept o colecție de narațiuni care explică sau simbolizează esența și semnificația înțelegerii creștine. Prin urmare, majoritatea teologilor liberali nu privesc Biblia drept lipsită de greșeli, ci cred că scriptura a fost inspirată în același mod în care spunem că un poem a fost inspirat poetului și transmis de el.

Creștinismul liberal era încă greu de distins de liberalismul politic în ultima parte a secolului al XIX-lea. Astfel, un episcop irlandez a fost trimis în Quebec de autoritatea papală în anii 1870 pentru a le separa pe cele două..

În secolul al XIX-lea creștini care se identificau drept liberali au căutat să ridice învățăturile umaniste ale lui Iisus la nivel de standard al civilizației mondiale eliberate de tradițiile bisericești și urmele credinței „păgâne” în supranatural. Drept rezultat, creștinii liberali minimalizau evenimentele miraculoase asociate cu viața lui Iisus față de învățăturile sale. Efortul de a îndepărta elementele superstițioase din credința creștină datează de la reformatorii intelectuali creștini ai Renașterii, precum Erasmus (care a compilat primul Nou Testament Grec modern) spre sfârșitul secolului al XV-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, urmate ulterior de religia naturală a deiștilor, care dezaprobau religiile revelate și ideea de intervenție a Creatorului în creație, în secolele XVII-XVIII. Dezbaterea cu privire la faptul dacă credința în miracole era o simplă superstiție sau era esențială pentru a accepta divinitatea lui Hristos a produs o criză în bisericile din secolul al XIX-lea, în care au fost căutate compromise teologice.

Încercările de a explica miracolele în mod științific sau rațional erau batjocorite chiar la tranziția dintre secolele XIX și XX.

Teologii liberali creștini s-au îndepărtat de înțelesurile istorice ale Bibliei și creștinismului. Criticul biblic și fondatorul mișcării de arheologie biblică William Foxwell Albright, de la Universitatea Johns Hopkins, a debutat drept critic istoric radical al Bibliei, dar munca sa în arheologia biblică din Țara Sfântă din anii 1920 și 1930 l-a convins că „aceste lucruri s-au întâmplat într-adevăr”.

Deși Albright se descria drept „umanist creștin” (termen folosit de savanții Renașterii ca Erasmus din Rotterdam) faptul că el a apărat autenticitatea tradițiilor istorice ale Vechiului Testament, în special cu privire la cucerirea Canaanului din Cartea lui Iosua, i-a condus mai târziu pe cercetătorii liberali să-l demaște drept „cripto-fundamentalist”, atât de ostilă devenise teologia liberală cu privire la ideea că povestirile istorice din Biblie ar putea fi autentice. Albright a lăsat în urmă o moștenire de cercetare istorică critică și informată, susținută de cadre de profesori și cercetători bine educați și bine plasați atât în SUA cat și în Israel. Acești cercetători au respins polemica anti-autenticitate istorică a Bibliei a teologiei liberale.

Într-adevăr, creștinii liberali contemporani continuă să nege interpretările de autenticitate istorică a Bibliei. Mulți dintre ei preferă să interpreteze miracolele lui Iisus drept metafore narative care redau puterea lui Dumnezeu. Nu toți teologii cu înclinații liberale resping posibilitatea miracolelor, dar mulți dintre ei resping polemica iscată din afirmarea sau negarea acestei posibilități.

Războiul mondial ne-a apărut, nouă, ca și altora mulți, ca un colaps al unei lumi întregi, marcând prăbușirea unei mari epoci a umanității și începutul alteia. Ea marchează, în opinia noastră, sfârșitul cetăților naționale și al solidarității umane, redusă la planul națiunii, și ea deschide era unei solidarități mult mai vaste, pe planul umanității, în sfârșit unificată, într-un sort de super-Stat, căruia Societatea Națiunilor nu-i este decât o schiță încă timidă și vagă, dar ea este un început. Este adevărat că războiul mondial este totodată colapsul unei lumi în disoluție morală și că el este produsul egoismelor și ambițiilor exagerate care se ciocnesc. Papa Benoit XV îl va interpreta aproape n aceiași termeni de care s-a servit Sfântul Augustin pentru luarea Romei de către Alaric. Cetatea națională este așadar cetatea trecutului. Cetatea viitorului va fi cetatea integrală a umanității, până aici fragmentată, care va reuși – grație ororilor ce se întrevăd pentru viitor prin cele ale ultimului război – să se constituie într-un organism universal. Acesta va fi, invers formei naționale a prezentului și a trecutului, ceea ce este, pentru Sfântul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, în raport cu cetatea terestră care fu în ochii săi Imperiul Roman. Noua cetate a lui Dumnezeu, așa cum o vedem noi, va fi cetatea păcii prin justiție între indivizi, clase, națiuni și prin iubire de Dumnezeu, adică interesul general al umanității va domina iubirea de sine în forma sa triplă: individuală, de clasă și de națiune.

Dumitru Drăghicescu (n. 4 mai 1875, comuna Zăvoieni, județul Vâlcea - d. 14 septembrie 1945) a fost un diplomat, filosof, politician și sociolog român. A fost membru al grupului de recunoaștere a drepturilor românilor de a avea un stat național în granițele lor etnice la „Congresul naționalităților”, ținut la Roma între 9 – 12 aprilie 1918.

După absolvirea școlii primare, Dumitru Drăghicescu s-a înscris la Liceul Carol din Craiova, unde a avut privilegiul de a avea o pleiadă remarcabile de profesori, printre care se impunea cel de matematici, Constantinescu (Daoa), și care nu era nimeni altul decât tatăl viitorului savant Gogu Constantinescu. Acest mare pedagog, – așa cum scria în anul 1940 sociologul de mai târziu, Dumitru Drăghicescu – a exercitat o influență decisivă în stimularea interesului său pentru științele socio-umane ale viitorului mare sociolog și i-a format spiritul realist în cercetarea fenomenelor sociale și a relațiilor omenești.

În ianuarie 1901, după trecerea examenului de licență cu subiectul Influența lui Kant asupra lui August Comte, a plecat la Sorbona, în vederea obținerii titlului de doctor în sociologie. Atât la École des Hautes Études Morales et Sociales, cât și la Collége de France a avut privilegiul să audieze cursurile unor profesori de incontestabilă valoare știintifică, precum Emile Durkheim, Gabriel Tarde, Henri Bergson, Théodule Armand Ribot.

În 1904, la 17 mai, își susține teza de doctorat sub conducerea lui Emile Durkheim, fiind primul român titrat la Paris în sociologie. Teza de doctorat este intitulată Du rôle de l'individu dans le déterminisme social.

Între 1916 – 1918 s-a aflat la Paris, pentru a promova interesele României în occident și pentru a convinge străinătatea de dreptul inalienabil al poporului român la unitate națională deplină.

La Paris, împreună cu Traian Vuia, a inițiat publicarea de lucrări istorice și etnografice, precum și a unor articole în presa franceză, pentru a se reliefa politica de deznaționalizare a autorităților țariste și ungare față de popoarele aflate sub dominația lor. În acest scop, Drăghicescu a scris trei broșuri: La Transylvanie (Paris, 1918), La Bessarabie (Paris, 1918) și Les roumains de Hongrie (Paris, 1918), în care autorul argumentează caracterul românesc al acestor provincii cotropite și supuse maghiarizării, respectiv rusificării. Drăghicescu evidențiază falsurile propagandei contelui Appónyi, referitoare la așa-zisa „soluționare a problemei naționale prin trecerea timpului.” În același timp, Traian Vuia a elaborat scrierea „La Bukovine et Le Banat.”

După ce și-a susținut examenul de bacalaureat, s-a înscris ca audient la Facultatea de Drept din București, dar a frecventat simultan și cursurile de la Filosofie, de care a rămas apoi atașat până la sfârșit. A audiat cursurile lui Titu Maiorescu, C. Dumitrescu-Iași, C. Rădulescu-Motru ș.a.

Cartea lui Dumitru Drăghicescu „Din psihologia poporului român” constituie o monografie asupra sufletului național român. 

La 14 septembrie 1945 Dumitru Drăghicescu s-a sinucis, lăsând în urmă o valoroasă operă scrisă, dar și manuscrisul unei trilogii, din care au apărut primele două volume în limba franceză și care, de fapt, sunt necunoscute publicului românesc.

George Anca (n. 12 aprilie 1944, Bercioiu, Budești, Vâlcea, România – d. 26 februarie 2020, București, România) a fost un scriitor român specializat în indianistică, traducător și eseist privind literatura sanscrită, literatura antropologică cu volume privind scriitorii români interesați de literatura orientală. A participat la Congresul Mondial de Antropologie și Etnologie din India și la Conferința Mondială de Indologie, New Delhi, 21-23 noiembrie 2015.

 Studii, specializări, titluri, medalii:

Studii de filologie 1965, doctorat 1974 – Universitatea din București.

Specializări: Universitatea din Roma (1973), limba și literatura italiană, Universitatea din Delhi (1981), limba și literatura sanscrită. Doctor în filologie (Univ. București, 1975). Medalia „Comenius” (Praga), Premiul „Mihai Eminescu” (Drobeta Turnu Severin), Cetățean de onoare al municipiului Râmnicu-Vâlcea, Medalia revistei «Sămănătorul Tismana».

Vom expune în această carte și în alte două care îi vor urma fructul studiilor și meditațiilor de mai mult de douăzeci și cinci de ani asupra problemelor sociale și morale ale timpului nostru, așa cum se pun în filosofia istoriei, în sociologie și în filosofia politică și religioasă. Din 1904, noi am avut sentimentul că dezvoltarea popoarelor civilizate a realizat, prin mijloace mai mult sau mai puțin pacifice, o mișcare de sinteză, de unificare politică analogă celei ce s-a realizat în Antichitate, prin legiunile romane care au unificat orașele antice prin forță brutală și cucerire: teză pe care evenimentele contemporane au confirmat-o din plin. În ajunul războiului, noi am publicat Idealul creator, unde am insistat îndelung pentru a arăta că umanitatea civilizată merge către unitate, că ea tinde să constituie un organism social universal, deja schițat juridic; Societatea Națiunilor l-a luat implicit în considerare, ca termen al evoluției istorico-sociale a lumii moderne, chiar din timpul Imperiului Roman. Noi am indicat, în același timp, că această evoluție politică va declanșa o mișcare religioasă, un sort de neo-creștinism.