Identităţi în Balcani şi loc de origine. Cazuri elene - Sebastian Ștefănucă

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Antropologia se ocupă cu studiul științific al omului. Este o disciplină holistică: se ocupă de studiul tuturor oamenilor, din toate epocile și tratează toate dimensiunile umanității. În centrul antropologiei se află ideea de cultură și noțiunea că aceasta reprezintă specia umană, că specia noastră și-a dezvoltat o capacitate universală de a concepe lumea simbolic, de a preda și învăța astfel de simboluri în mod social și de a transforma lumea (și oamenii) pe baza acestor simboluri.

Antropologia a debutat ca știință a istoriei. Inspirată de triumful metodei științifice în științele naturale, antropologii secolului al XIX-lea considerau că fenomenele socio-culturale erau guvernate de legi și principii care pot fi descoperite. Această convingere, existentă încă înainte ca științele sociale să-și formeze teorii și metode, era dublată de viziunea iluministă a umanității - concomitent încrezătoare în emanciparea socio-culturală a oamenilor și critică față de îndepărtarea acestora de natura lor inocentă. Această dublă sensibilitate, față de tradițiile culturale (tradiție) și față de procesele schimbării sociale (modernizare) va caracteriza întotdeauna discursul antropologiei.

Antropologia culturală este o disciplină științifică care studiază viața culturală a omului așa cum este aceasta prezentă în societate și istorie, cu obiectele, ideile și acțiunile sale.

Antropologia culturală este considerată o știință socială complexă (și uneori numită antropologie socială, sau antropologie socio-culturală), care adesea îmbină perspective ale altor științe sociale, precum sociologie, psihologie, istorie.

Cercetările sale se referă la:

•          urmărirea modului în care trăiesc oamenii: cum locuiesc, ce mănâncă, cu ce se îmbracă, ce podoabe poartă
•          ce relații se stabilesc între aceștia: rudenie, prietenie, dușmănie, interes, colegialitate, relații de putere
•          cum rezolvă aceștia diverse probleme (ca adaptarea la mediu sau reacția în fața unei schimbări în viața lor): strategii, schimbare a modului de trai, exploatare a relațiilor, utilizare a resurselor
•          cum își reglează, normează și simbolizează aceste evenimente (legi, valori, comportamente, instituții, ideologii implicate): simboluri, ritualuri, legi, tabuuri, sancțiuni

În acest înțeles antropologia nu studiază omul ca ființă ontologică sau biologică, aceste dimensiuni fiind obiectul altor discipline sau științe, ci ca ființă culturală.

Cu toate acestea, există un limbaj care utilizează termenul „antropologie” în înțeles foarte vast, însemnând „orice discurs despre om”, deci și filozofic sau biologic.

Antropologia culturală restrânge această utilizare spre înțelesurile precizate, făcând-o astfel mai riguroasă științific și înscriind-o în respectarea unei metodologii specifice.

Repere și simboluri ale fenomenului identitar la populații elene colonizate
în nordul Greciei

Introducere în cheia antropologiei culturale

Mare parte a Peninsulei Balcanice, dar și a Anatoliei, a fost martoră a unor intense transferuri și schimburi populaționale între statele din această zonă în prima jumătate a secolului al XX-lea. Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine (1919), Convenția și Tratatul de la Lausanne (1923), Tratatul de la Craiova (1940) și alte înțelegeri politice au stat la baza acestor procese. Se credea că omogenizarea etnică a națiunilor rezultate în urma Primului Război Mondial în această parte a lumii va avea ca efect destabilizarea potențialului de conflict pe baze etnice. Criteriul etnic de schimb populațional a primit operaționalizare religioasă în schimbul dintre Grecia și Turcia. Astfel, populația ortodoxă din Turcia urma să fie transmutată în Grecia, iar cea musulmană din Grecia, în Turcia. Nu de cauzele acestor schimburi, și nici de criteriile lor, intenționez să mă ocup în capitolul de față. Acestea reprezintă obiecte ale cercetării istorice. Studiul care urmează vizează aparițiile fenomenului identitar generat de procesele menționate, pe coordonatele antropologiei culturale, cu aplicabilitate la două populații grecești, cea pontică și cea micr-asiatică.

Deși ambele științe socio-umane, cu dialog din vremuri evoluționiste, cu influențe ale antropologiei asupra istoriei în a doua jumătate a secolului trecut (Macfarlane, 1988: 3) care păreau să marcheze înfrățirea lor definitivă, istoria și antropologia (socio)culturală rămân științe cu obiecte, metode și intenții cognitive diferite. În timp ce istoria este preocupată de regulă de evenimente ale trecutului, antropologia culturală are în vedere prezentul, direct observabil de antropolog, în calitatea sa primă de etnograf (Leach, 1989: 37). Iar dacă antropologia este „studiul comparativ al simțului comun” (Herzfeld, 2001: 14), referința este mai degrabă la actorii sociali care suportă – adesea pasiv – istoria, decât la cei care sunt agenți activi ai istoriei. Studiul de față pe temă identitară, trăsături antropologice având, vizează populații din prezent, nevoite să suporte, cu sau fără voie, efectele deciziilor politice. Punctual, referința este la decizii politice de acum un secol. Decizii care, inspirate de obținerea anumitor efecte, nu știm în ce măsură vor fi anticipat și o serie de consecințe colaterale. În cazul de față, generare de noi identități în spațiile transmutării. Prin referirea directă la trecut, însă, viu întreținut în nenumărate simboluri și repere identitare, încercarea de față, deși cu tentă antropologică, are implicit și o dimensiune istorică.

Statutul social al populațiilor menționate, cât și al altora caracterizate de același trecut, este acela de „categorii populaționale”, termen de altfel folosit cu acest înțeles de către Ghiórghos V. Anghelópulos (Αγγελóπουλος, 1997: 103), dar în contextul unei analize intra-comunitare. Este vorba de „categorii de/ cu status imperativ și exclusiv” (Barth, 1969: 17), cărora le sunt asociate o mulțime de trăsături culturale proprii, fără a fi cazul să vorbim despre grupuri etnice de sine stătătoare. Din punct de vedere etnic –prin asociere cu dialectele unei limbi – acestea sunt în raport dialectal față de un presupus grup etnic majoritar. Uneori, ca în cazul categoriei pontice, comparația cu lingvistica nu este doar metaforică, această categorie dispunând de un dialect propriu. Nici din punct de vedere emic, dar nici din cel etic, nu sunt considerate grupuri etnice aparte, având, de exemplu, statut de minorități. Orice pont sau micr-asiat se declară fără reținere ca fiind grec, după cum orice vlaho-meglen din România se consideră a fi român. Totuși, pentru a conceptualiza întrucâtva statutul politic al unor astfel de categorii populaționale, Christian Promitzer (Promicer, 2004: 23) utilizează termenul de „minorități discrete” (hidden minorities). În cazul în care „minoritatea discretă” se cristalizează identitar printr-o continuă referire la un loc de origine („homeland”), ea capătă aspectul unei comunități de diaspora (în conformitate cu trăsăturile unei astfel de comunități expuse teoretic de Robin Cohen [2008: 6]).

Recapitulând, este vorba de categorii populaționale de mari dimensiuni, considerându-se (și considerate fiind) distincte de alte categorii de același fel sau de o presupusă etnie majoritară, fără însă a fi echivalente social unor grupuri etnice. Identitar, ele stau sub semnul etnicității, dar un concept al etnicității structurat pe grade de etnicitate, cu luarea în considerare a fenomenelor de pre- sau proto-etnicitate (Ștefănucă, 2019a: 303). Dacă identitatea categoriilor populaționale de care suntem preocupați va evolua spre o etnicitate matură – corespunzând grupului etnic de sine-stătător – nu putem știi, și nici nu constituie obiectul acestei cărți. Mai degrabă nu, în condiţiile în care studiile din ultima jumătate de veac pun în evidenţă intense amestecuri interetnice în regiunea balcanică (de exemplu, Αγγελóπουλος/ Anghelópulos, 1997: 107; Constantin, 2014 etc.), fenomen compatibil în cele din urmă cu o „etnicitate fără grupuri” (Brubaker, 2002). O etnicitate, adică, nu ca trăsătură a unui grup precis delimitat, ci perpetuu prezentă ca esență abstractă, ca „grupitate (groupness)” (ibidem: 167–168). În aceste condiții, devine posibil ca – de exemplu – o persoană cu ascendență mixtă, pontică și micr-asiatică, să se asocieze și să-și declare aderența la una dintre cele două categorii după cum contextul, preferințele sau interesele i-o cer.

Observare participativă într-un context cultural în mișcare. Grecii pontici și călătoria lor către origini

Introducere

Indiferent de inovațiile metodologice în istoria de peste un secol a antropologiei culturale în etapa ei empirică, observarea participativă rămâne metoda de bază a acestei științe. Este de fapt metoda care, în opinia multor antropologi, conferă specific antropologiei culturale (Geană, 2005: 97). A fost caracterizată ca fiind „cea mai bună sursă de date”, „o tehnică indispensabilă pentru întocmirea etnografiilor” (Spradley, 1980: 177). Etnografia, (de)scriere în care o cultură – sau, mai frecvent, anumite sectoare („domenii culturale”, în terminologia lui J. Spradley) ale acesteia – este ‘tradusă’ în termenii altei culturi, reprezintă fără îndoială principalul rezultat al demersului de cunoaștere antropologică. Acest rezultat presupune „o cunoaștere intimă a celor două culturi, a aceleia descrise și a audienței avute în vedere pentru lectura descrierii” (ibidem: 161). „Cunoașterea intimă” a unei alte culturi presupune însă timp; ritmul de învățare a culturii este același cu ritmul de învățare a limbii, fie și din motivul că „categoriile de gândire ale oamenilor și formele limbii lor sunt inextricabil legate” (Beattie, 2005 [1964]: 29). Prin urmare, observarea participativă prin intermediul căreia se învață atât limba, cât și cultura, se asociază cu ceea ce este cunoscut drept teren de lungă durată (cu, de regulă, anul ca reper al acestei durate). În aceste condiții, observarea participativă nu este doar o simplă opțiune, ci o fatalitate metodologică: „Ca ființe umane locuind printre alte [ființe umane], nu putem fi doar observatori imparțiali și detașați” (Kottak, 2013: 275). Mai mult decât atât, alte tehnici metodologice utilizate în terenul de lungă durată, precum interviurile sau discuțiile cu diferite persoane, devin ele însele instanțe ale observării participative (Haviland et al, 2008: 9).

În textul de față, vizate sunt câteva aspecte ale observării participative într-un context cultural corespunzându-i nu un loc stabil, ci unul în necontenită mișcare. În plus, cu o existență efemeră, de numai câteva zile, răpind, așadar, observării participative tocmai meta-elementul care-i conferă forța metodologică în antropologia culturală: lunga durată. Acest context este reprezentat de două excursii ale grecilor pontici către ținutul strămoșesc de origine, în sudul și sud-estul Mării Negre, astăzi aparținând Turciei. De asemenea, obiectul scrutării etnografice fiind chiar observarea participativă, în text vom realiza o inversare vectorială: se pleacă nu de la observarea participativă către cultură, ci de la cea din urmă către cea dintâi. De fapt, în contextul avut în vedere, nu este vorba – iarăși – doar de o opțiune, ci chiar de o necesitate metodologică. Este nevoie, așadar, de o minimă familiarizare prealabilă cu grupul avut în vedere și cultura lui. Prin urmare, următorul paragraf este consacrat configurării unei imagini generale despre grecii pontici, așa cum cercetătorul se presupune că a avut-o înainte de cercetarea unui aspect fundamental al culturii lor.

Grecii pontici

Câteva momente istorice cruciale

Grecii pontici – ponții în terminologie emică,termen pe care și eu îl voi folosi adesea în continuare – reprezintă una dintre acele populații supuse proceselor de transfer și schimb populațional din prima jumătate a secolului al XX-lea între state situate în arealul care cuprinde peninsula balcanică și cea anatoliană. Ideologiile politice ale vremii legau naționalismul și succesul eforturilor de desăvârșire a națiunilor constituite de omogenitatea etnică. Totodată, se considera că prin această inginerie socială se diminua pontențialul de conflict inter și intra-statal pe baze etnice. O părere care pare să fi fost îndreptățită, dacă se iau în considerare sângeroasele conflicte etnice din ultimul deceniu al anilor 1990 și primul deceniu al anilor 2000 din spațiul fostei Iugoslavii, regiune mai puțin afectată cândva de transferurile de populație. Astfel de convingeri au stat și în spatele Convenției de la Lausanne din 1923 (Clark, 2006), care a reglementat schimbul de populație dintre Grecia și Turcia. În cazul acestei convenții, criteriul etnic a fost subsumat criteriului religios; altfel spus, schimbul s-a făcut între populația de sorginte elenă și ortodoxă din Turcia, și populația musulmană din Grecia. Prin urmare, pe de o parte, au fost exceptați musulmanii de sorginte elenă din Turcia, pe de alta, incluși musulmanii din Grecia care nu aparțineau stocului turcesc de populații.

De fapt, Convenția de la Lausanne certifica o stare de fapt deja existentă; mai ales în timpul a ceea ce în istoria greacă este cunoscut drept μικρασιατηκήκαταστροφή („catastrofa micr-asiatică”) – înfrângerea în 1922 a armatelor elene în încercarea lor de a înainta către inima peninsulei anatoliene de către armatele neo-turce conduse de Mustafa Kemal –, dar și înainte, se poate vorbi un exod al populației elen-ortodoxe din părțile Anatoliei către Grecia. Ultimii ani ai Imperiului Otoman sunt caracterizați de o intensă prigoană împotriva acestei populații, fie din motivul presupusei colaborări cu armatele invadatoare (rusești, la început, elene apoi), fie ca răzbunare pentru atrocitățile comise de armata elenă în rândul populației civile otomane, fie ca urmare a unei politici naționaliste de purificare etnică etc. (cf. Athanasiou). Prigoana, cu un număr de victime doar aproximat, este considerată de societatea civilă greacă drept genocid, ponții înșiși consacrând expresia de „genocid pontic”, cu referire la 350 000 de victime (Γεωργιάδης/ Gheorghiádis, 1995: 70) din rândurile acestei populații. Deși în anii 1980 parlamentul grec a votat o lege care „recunoaște” acest genocid, stabilind și o dată de comemorare a lui (Gavriilidis, 2015: 141), în fapt nu există o recunoaștere a lui nici de către statul elen, nici de către cel turc.

Cu toate că migrația populației elene ortodoxe către Grecia începuse înainte de „catastrofa micr-asiatică”, înfrân­gerea dezastruoasă a armatelor elene avea să pună capăt „rapid și definitiv istoriei milenare a elenismului în Ionia” (Τσουνάκος/ Τsunákos, 2010 [1992]: 42). Numărul celor ajunși în Grecia, înainte sau după Convenția de la Lausanne, iarăși, nu este cunoscut cu exactitate; se apreciază că în jur de un milion cinci sute de mii de persoane (ibidem) au fost forțate să părăsească teritoriul otoman/ turc. Un recensământ din 1928 (apud Μαχαιρίδης și Xριστοδούλου/ Maherídis și Hristodúlu, 2007: 13), inventariază în Grecia 182 169 persoane sosite din Pontul propriu-zis, la sud de Marea Neagră, cu maximă concentrare în jurul orașului Trapezúnda (Trabzonul de astăzi), la care se adaugă ponții sosiți din Caucaz (47 091 persoane), în total 229 260 de persoane.

Deși Convenția de la Lausanne a fost considerată un succes în ceea ce privește obiectivele avute (cf. Clark, 2006: 170, 232 etc.), o „prevenire cu succes a genocidului și atrocităților de masă” (Faulkenberry, 2012: ii), efectele pe termen lung ale Convenției asupra Greciei și Turciei au fost doar parțial studiate (Hirschon, 2008 [2003]: xiv). Printre aceste efecte pot fi considerate și apariția de noi etnicități,al căror element central este reprezentat de legătura pe care populațiile transmutate o păstrează cu locurile pe care au fost forțate să le părăsească.

Etnicitatea – o definiție de lucru

Termenul „etnicitate” este problematic, de aceea voi încerca, pe scurt, să-i lămuresc înțelesul cu care îl folosesc. S-a observat că etnicitatea este una dintre „cele mai controversate, disputate și greșit înțelese clasificări în peisajele noastre sociale și științifice” (Foster și Sharp, 2002: 844). Nu miră, deci, observația lui Ronald Cohen în 1978 (apud Eriksen, 2010 [1994]: 5) conform căreia de multe ori utilizarea acestui termen nu este însoțită și de un efort echivalent de definire a lui. Considerăm că una dintre cele mai mari probleme care-l însoțesc provine din contaminarea lui politică. Este ca și cum etnicitatea trimite la identitatea unui ethnos, „popor”, cu strictă delimitare de grupuri de aceeași natură, care neapărat urmărește o personalitate politică. Pe cel mai înalt nivel, întemeirea unui stat; în zilele noastre, cel mai adesea, recunoașterea ca minoritate. Textul introductiv a lui Fredrik Barth din 1969 la celebrul volum Ethnic Groups and Boundaries [Grupuri și granițe etnice] ar fi trebuit să prevină această contaminare, ceea ce nu pare a se fi întâmplat. În linie cu teoria din acest text, utilizăm etnicitatea ca desemnând aspectele care țin de identitatea oricărui grup informal de mari dimensiuni – grup având sau nu aspirații politice – ai cărui membri se consideră diferiți de membrii altor grupuri de aceeași natură, la fel fiind considerați și de membrii grupurilor din urmă. În plus – ca față alternativă a aceleiași monede – cu o obiectivare culturală a acestei diferențe; obiectivare în organizarea socială, limbă, religie, obiceiuri, manifestări colective, creație artistică, ocupații etc. Etnicitatea astfel înțeleasă deschide posibilitatea aplicării ei pentru subgrupuri sau variante ale aceluiași ethnos. Astfel de subgrupuri sunt pentru ethnosul de referință ceea ce sunt graiurile și dialectele pentru o limbă de referință (Ștefănucă, 2019c: 89).

Sebastian Ştefănucă este profesor la Liceul „Constantin Cantacuzino”, din Băicoi.