Filosofia în Roma veche – Gheorghe Vlăduţescu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Filosofii români sunt de reîntemeiere în cultura filosofică europeană, deoarece prin limba latină s-a făcut trecerea de la cultura greacă antică la cultura creștinismului, apoi la cea a statelor naționale europene. Această carte erudită prezintă originile și originalitatea filosofiei romane antice, de la Cicero, la Lucretius, la Seneca, la Marcus Aurelius.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Propagate prin anumiți filosofi greci, ideile de bază ale stoicismului au pătruns și în elita romană, atât în epoca republicană, cât și mai târziu în timpul Imperiului. În perioada de declin al Republicei, prin Cicero, și în perioada imperială, prin Seneca și împăratul Marc Aureliu, romanii preiau principiile stoice, împreună cu elementele ale altor școli filosofice grecești, scrierile acestora caracterizându-se prin eclectism. Lucretius adoptă sistemul filosofic al lui Epicur, adaptându-l la concepția sa despre viață și la realitățile romane. Filosofia epicureică, concurând stoicismul și alte curente filosofice, a dobândit o largă circulație la romani, care, sătui de războaie și de frământările politice, își doreau o viață mai liniștită. Ca și Cicero, Lucretius are meritul de a fi contribuit la dezvoltarea și îmbogățirea vocabularului filosofic în limba latină, dând sensuri noi unor cuvinte mai vechi: ratio, corpora prima, prima elementa, principia, primordia rerum etc.

„Filosofia este sfatul cel bun şi nimeni nu-ţi dă un sfat în gura mare”.

Seneca, Ep. XXCVIII, 1

 Filosofia romană apare mai târziu decât altele, din acelaşi timp istoric. Grecii aveau câteva secole de filosofie şi un rafinament de speţă rară, când romanii făceau primele gesturi de reconstrucţie a lumii după regulile iubirii-de-înţelepciune. Chiar dacă am împinge cu mult înapoi, către Ennius, începuturile filosofiei romane, şi acestea ar fi cam la un secol şi mai bine după ce grecii intraseră în nemurire cu Platon, cu Aristotel.

Faptul în sine nu are nimic devalorizant, cum nici invers, arhaicitatea nu conferă superioritate neapărat, parcă, în mod natural. Fiecare popor intră în istorie în timpul său, îşi are timpul său şi, deci, şansa sa. Maidevreme nu este un privilegiu şi nici mai târziu o privaţiune.

O cultură este majoră sau minoră nu neapărat după vârstă, nici după „dimensiuni”. Mai îaninte, în ordinea importanţei, trebuie să treacă alt criteriu, „calitativ-structural”, zicea Blaga. În urmare, poate fi majoră sau minoră după cum se construieşte ca un „cosmoid” sau, altfel spus, după şansele pe care singură şi le dă sau şi le descoperă de a face, dacă se poate spune aşa, concurenţă metafizică lumii în sine.

Intrând mai târziu în istorie şi, încă, în prelungirea celei greceşti, dacă nu, mai degrabă, în analogie cu ea, filosofia romană nu era, prin condiţie, sortită precarităţii. Pentru că venea mai târziu şi se va fi construit după modelul gândirii grecilor nu înseamnă că, originar, era fără de şansă ori cu minime posibilităţi de personalizare.

Vecinătaatea Greciei şi transmisia culturală, abstract, puteau să fie piedici majore în calea filosofiei romane. Grecia fascina şi descuraja totdeodată. Grecia, aşadar, era foarte aproape de a fi pentru romani, aşa-zicând după Gauguin, păcatul.

Eşecul romanilor, ca şi al grecilor, pentru că o filosofie mimetică ar fi fost o înfrângere şi pentru unii şi pentru alţii, eşecul, prin urmare, este făcut imposibil mai întâi de către filosofi eleni. Dacă tot ceea ce lucraseră aceştia ar fi fost repetabil şi dacă în universul „decupat” deei nu mai era loc decât pentru „umbre” sau „cópii”, prima expresie a filosofiei putea să treacă şi drept prima sa înfrângere.

Dar grecii au instituit şi organizat un univers al filosofiei care, asemenea logos-ului heraclitean al sufletului, sporea în sine prin sine însuşi. Un univers, aşadar, în care creatorii lui nu aveau să ocupe decât o „margine”.

Altminteri, presupunând deci că în universul „decupat” grecii n-ar mai fi lăsat loc, filosofia imaginată de ei ar fi fost minoră şi s-ar fi petrecut din istorie ca o lume moartă.

Măreţia gândirii grecilor stă în deschidere şi în nelimitare. Epilogul hegelian la Fenomenologia spiritului: „Din cupa acestui imperiu al spiritului, spumegă infinitatea sa” era parcă transcris după cel aievea al istoriei greceşti (p. 458).

Aşa stând lucrurile, dacă chiar aşa stau, retrăgându-se (sau rămânând) într-o margine a lumii mereu posibilă a filosofiei, grecii treceau dintr-o condiţie istorică într-una sistematică. Paradoxal, cu cât universul filosofiei sporea în sine, cu cât „experienţa greacă” era mai lăsată (cronologic) în urmă, cu atât ea, printr-o suigeneristranssubstanţiere, îşi schimba natura istorică în natură sistematică.

Filosofia greacă nu era, ceea ce s-ar putea numi, o filosofie de şcoală. Aceasta vrea să însemne că ea nu putea fi urmată (învăţată), ci numai dezvoltată. Adevărul ei deci va fi stat în devenire, dacă ea, mai mult decât este, devine.

Unei conştiinţe mimetice, filosofia greacă nu i se dezvăluie. Dacă romanii ar fi ales să „adapteze”, n-ar fi adus în spaţiul lor decât un clişeu voalat, şi, mulţumindu-se cu el, ar fi eşuat câteva secole fără întrerupere, mimând, într-o dulce inconştienţă, opera.

Filosofia ca, de altfel, nici ştiinţa, nici arta nu se „fac” spontan: cine „filosofează” nu este filosof, nici cine ştie să numere nu este matematician, nici acela care versifică nu este poet.

Romanii nu au făcut filosofie pentru că filosofie făcuseră şi grecii! Preluându-le proiectul, proiectele mai degrabă, ei nu s-ar fi înscris într-o istorie a gândirii greceşti de după aceasta.

Influenţa greacă, chiar rolul modelator al Greciei filosofice asupra Romei, nu pot fi contestate, fiind reale. Dar gesul unei interpretări romane (interpretatio Romana) era singurul posibil, singurul cu raţiune istorică.

Să ne închipuim numai ce ar fi fost, ignorând tot ceea ce s-a creat în spaţiul grec, dacă romanii ar fi luat totul de la început. Ca într-o altă palingeneză, din nou s-ar fi ivit un Thales, din nou un Heraclit, din nou un Socrate, fireşte că în alt timp şi în altă cultură, şi, poate, la altă scară valorică, dar nu aceasta interesează.

Istoria gândirii (spre a discuta numai cazul ei) este însă, pentru a zice ca Jacques Chevalier, o reluaare a elanului sau a elanurilor originare pe o „axă” care uneşte într-o sisngură mişcare, a devenirii, cele trei tăieturi temporale: trecutul, prezentul şi viitorul.

Trebuie să admitem, de aceea, „că există o tradiţie filosofică esenţială, o perenitate a gânduirii umane la care orice gânditor şi orice mişcare de gândire contribuie şi conferă un nou elan nu numai prin experienţă, adevăruri şi fapte noi, dar şi prin repunerea în discuţie a adevărurilor vechi, prin modalitatea nouă de a le aborda, chiar şi prin erorile şi ereziile lor” (Histoire de la pensée, I, p. 20, 11).

Luând-o de la un început absolut, cât de absolut poate fi în ordine umană, romanii nu doar că şi-ar fi refuzat şansa intrării în ceasul de atunci al istoriei, însă ar fi întârziat (să admitem numai atât) procesul de universalizare a gândirii greceşti, adică de „dezbrăcare” a ei de o formă determinată pentru a se arăta ca idee pură. „Interpretarea romană” deci va fi fost prima mare supunere la probă a „traductibilităţii” filosofiei grecilor, ceea ce vrea să zică, a trecerii ei în universalitate.

Dar, raportându-se la Grecia ca la un univers deja configurat al iubirii-de-înţelepciune, Roma filosofică se construia prin analogie. De aici şi impresia schimbării planului.

Gândirea greacă este un sistem al filosofiei dispus pe „verticală”.  Gândirea romană însă pare că se construieşte în plan „orizontal”.  Istoricitatea, aicim aduce tot mai mult cu un proces de expansiune şi de adâncire, dar în acelaşi univers „decupat”.

Impresia de lume configurată prin analogie cu sistemul filosofiei greceşti, dar aşa cum apărea aceasta unui observator aflat la capătul „dincoace” al verticalei, este atât de puternică încât tot ceea ce se va fi făcut înainte de Cicero, pare să-şi părăsească locul istoric pentru altul sistematic. Altfel spus, când te apleci asupra filosofiei în determinaţie romană, simţi că singura istorie posibilă, cel puţin în acest caz, este cea sistematică şi nu în simpla ordine a succesivelor. Eşti repede constrâns să începi istoria ca sistem a filosofiei romane cu Cicero, deci cu acela care i-a „trasat” orizontul, ca numai după aceea, să poţi lua în seamă forme şi evoluţii anterioare temporal acestui moment de tăietură istorică şi epistemologică.

De la întemeierea cetăţii, aşadar, în ordinea filosofiei, înseamnă de la Cicero.

Gheorghe Vlăduțescu

Gheorghe Vlăduțescu s-a născut la data de 8 septembrie 1937 în orașul Cărbunești (județul Gorj). După efectuarea studiilor preuniversitare la Tg. Jiu, a absolvit Facultatea de Filozofie din cadrul Universității din București în anul 1962, după care a fost încadrat în învățământul universitar pe rând în funcțiile de preparator, asistent, lector și ulterior de conferențiar la Catedra de istorie a filozofiei. În anul 1971, a obținut titlul științific de Doctor în filozofie cu teza Inducția aristotelică.

Din anul 1990 are gradul didactic de profesor universitar, fiind ales în funcția de șef al Catedrei de Istoria filozofiei și filozofia culturii. Tot în același an a devenit conducător de doctorat. A predat în calitate de profesor titular cursul de Filosofia greacă. A fost profesor invitat la Centrul de studii asupra filosofiei grecești "Leon Robin" de la Sorbona și a susținut conferințe asupra filosofiei grecești și medievale în țară și străinătate.

Între anii 6 iulie 1990 - 1 martie 1995, prof. dr. Gheorghe Vlăduțescu a deținut funcția de Secretar de Stat pentru Culte în cadrul Ministerului Culturii și Cultelor, în guvernele Văcăroiu, Roman.

În anul 1995, prof. dr. Gheorghe Vlăduțescu a fost ales ca membru corespondent al Academiei Române, fiind promovat ca membru titular al acstui înalt for cultural și cademic român în anul 1999. A deținut funcția de vicepreședinte al Academiei Române între anii 2002-2006. Este membru în „Asociația internațională pentru apărarea libertății religioase” de pe lângă Consiliul European și UNESCO.

Acad. prof. dr. Gheorghe Vlăduțescu este membru fondator al “Centrului de Studii asupra Imaginarului și Raționalității” din Craiova, precum și membru al Societății de Studii Clasice din București. În anul 2000, a fost ales ca membru al Académie des Sciences, des Arts et des Lettres din Paris(Franța).

În anul 2002, acad. Gheorghe Vlăduțescu a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler.

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.