Paideia Singuri în satul global - Mona Momescu Studii sociale 34,00 lei Mărește

Singuri în satul global - Mona Momescu

Mona Momescu

Cititorii vor găsi atât o poveste a New York-ului, cu chipuri, întâmplări, episoade aparent prea obișnuite pentru o reflecție cu pretenții teoretice, cât și povești despre alte locuri din SUA, unele văzute de autoare, altele citite; ceva din ele există peste tot în lumea noastră interconectată care se oglindește, declarat, ori nu, în alteritatea ei de peste ocean.

 

Mai multe detalii

2551P

Nou

34,00 lei cu TVA

Cândva, la începutul anilor 2000, Acad. Mircea Martin a lansat un număr tematic al revistei Euresis, dedicat globalizării. Am avut onoarea de a fi invitată să contribui cu un material; tot pe atunci, profesorul folosise undeva, într-un articol din presa culturală, sau chiar în invitația adresată multor autori, sintagma „singur/i în satul global”. Privind înapoi onest, nu aș putea spune dacă formula era chiar aceasta, dar în orice caz, atingea tema singurătății în satul global, aducând în atenția celor ce ar fi participat la numărul respectiv, dar și a potențialilor cititori, paradoxul lumii noastre, care trăiește cumva în iluzia unei comunități tangibile pe cale electronică, deci și reală. Pentru că pe atunci mă aflam exact în mijlocul vortexului global, cel puțin simbolic, anume la New York, așa cum am continuat să mă aflu mulți ani după aceea, am început să privesc mai atent în jurul meu și să încerc să aleg, din bibliografia care se multiplica asemănător conexiunilor internet, în fiecare zi. Știam că nu voi scrie un text despre globalizare ca fenomen general, căci este bine să înțelegem, cu toată iluzia pauliană care spune că „tuturor toate m-am făcut”, că avem limite. Odată ce am început să citesc „clasicii” domeniului, am realizat că orașul, oamenii, culorile, contrastele sociale, revoltele mocnite (pe atunci), victimizarea, spaimele colective sunt cele mai bune exemplificări ale cărților; nu numai în cărți, ci mai ales în sunetele, uneori armonice, alteori cacofonice, ale metropolei, în gesturile oamenilor, în cultura populară, în contrastul dintre strălucirea și ceremonialul vechiului New York și pauperitatea, uneori „jucată”, a lumii academice, ori a tinerilor, acolo se află tot ceea ce noi ne puteam doar imagina din traducerile vechi ale textelor lui McLuhan; desigur, nici cei care locuiau permanent în acest vortex, ori pe continentul nord-american, decretat oarecum prin consens tacit o nouă lume globală, nu vedeau, poate, mai bine, decât noi. Oriunde ne-am afla, într-o țară reală, sau imaginară, jocul dintre înăuntru și afară ne face să rămânem cu dezamăgiri, ori, dimpotrivă cu mari orgolii nombriliste.

Am început, spre 2006-2007, cred, un eseu despre un personaj pe care l-am găsit pe atunci iconic pentru metropola metaforă/schemă mentală și pe care cititorii îl vor regăsi în primul capitol. Citind, scriind, mergând prin lumea despre care citeam, aveam senzația unui nesfârșit ospăț de imagini, gusturi, obiecte, idei, teorii și ideologii care păreau să aibă un termen de garanție extrem de scurt, astfel că trebuia consumate, înghițite, „prelucrate” cât mai rapid.

De aceea, cititorii vor găsi atât o poveste a metropolei, cu chipuri, întâmplări, episoade aparent prea obișnuite pentru o reflecție cu pretenții teoretice, așa cum vor găsi și povești despre alte locuri din SUA, unele văzute de autoare, altele citite; ceva din ele există peste tot în lumea noastră interconectată care se oglindește, declarat, ori nu, în alteritatea ei de peste ocean.

Vor găsi și încercarea de a reflecta asupra unor teorii ale lumii noastre, așa cum le-am putut înțelege; desigur, le adresez invitația de a privi critic interpretările mele.

Autoarea

 

 

AutorMona Momescu
Anul publicării2023
Format140 x 200 mm
Nr. pagini216
ColecțiaStudii şi eseuri etice
GenSociologie
LimbaRomana
Tip formatFizic
ISBN978-606-748-782-4

Scrieţi un comentariu

Singuri în satul global - Mona Momescu

Singuri în satul global - Mona Momescu

Cititorii vor găsi atât o poveste a New York-ului, cu chipuri, întâmplări, episoade aparent prea obișnuite pentru o reflecție cu pretenții teoretice, cât și povești despre alte locuri din SUA, unele văzute de autoare, altele citite; ceva din ele există peste tot în lumea noastră interconectată care se oglindește, declarat, ori nu, în alteritatea ei de peste ocean.

 

Scrieţi un comentariu

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

O reflecție asupra unor teorii ale lumii noastre, o poveste a New York-ului, cu chipuri, întâmplări, episoade relevante și povești despre alte locuri din SUA, unele văzute de autoare, altele citite; ceva din ele există peste tot în lumea noastră interconectată care se oglindește, declarat, ori nu, în alteritatea ei de peste ocean.

 

Acest volum nu ar fi existat, astfel decât din surse livrești (secundare), dacă nu aș fi servit, între 2003-2007 și apoi între 2010-2020 programul de limba și cultura română al Catedrei „N. Iorga” de la Universitatea Columbia, New York, administrat de Institutul Limbii Române și Universitatea Columbia. În decursul acestor ani, toți cei cu care am lucrat, studenți de etnii diverse, colegi și specialiști, dar și prieteni, români, americani sau din toată lumea, care cu generozitate, m-au susținut, ori m-au invitat, oferindu-mi ospitalitate, să cunosc alte locuri, în afară de New York, au contribuția lor incontestabilă la acest volum. Nu îi voi menționa aici pe nume, dar îi asigur de recunoștința și prețuirea mea. Un gând de mulțumire special Prof. dr. Vasile Morar, care a avut răbdarea de a crede în această carte și de a-mi face sugestii cu eleganță, în discuțiile purtate de-a lungul timpului.

Preambul

 

Cândva, la începutul anilor 2000, Acad. Mircea Martin a lansat un număr tematic al revistei Euresis, dedicat globalizării. Am avut onoarea de a fi invitată să contribui cu un material; tot pe atunci, profesorul folosise undeva, într-un articol din presa culturală, sau chiar în invitația adresată multor autori, sintagma „singur/i în satul global”. Privind înapoi onest, nu aș putea spune dacă formula era chiar aceasta, dar în orice caz, atingea tema singurătății în satul global, aducând în atenția celor ce ar fi participat la numărul respectiv, dar și a potențialilor cititori, paradoxul lumii noastre, care trăiește cumva în iluzia unei comunități tangibile pe cale electronică, deci și reală. Pentru că pe atunci mă aflam exact în mijlocul vortexului global, cel puțin simbolic, anume la New York, așa cum am continuat să mă aflu mulți ani după aceea, am început să privesc mai atent în jurul meu și să încerc să aleg, din bibliografia care se multiplica asemănător conexiunilor internet, în fiecare zi. Știam că nu voi scrie un text despre globalizare ca fenomen general, căci este bine să înțelegem, cu toată iluzia pauliană care spune că „tuturor toate m-am făcut”, că avem limite. Odată ce am început să citesc „clasicii” domeniului- de la Marshall McLuhan la David Riesman, G.Ritzer, Z. Bauman, P. Sloterdijk, apoi, desigur, G. Agamben, plus diverse articole ocazionale care atingeau cumva ceea ce mă interesa, am realizat că orașul, oamenii, culorile, contrastele sociale, revoltele mocnite (pe atunci), victimizarea, spaimele colective sunt cele mai bune exemplificări ale cărților; nu numai în cărți, ci mai ales în sunetele, uneori armonice, alteori cacofonice, ale metropolei, în gesturile oamenilor, în cultura populară, în contrastul dintre strălucirea și ceremonialul vechiului New York și pauperitatea, uneori „jucată”, a lumii academice, ori a tinerilor, acolo se află tot ceea ce noi ne puteam doar imagina din traducerile vechi ale textelor lui McLuhan; desigur, nici cei care locuiau permanent în acest vortex, ori pe continentul nord-american, decretat oarecum prin consens tacit o nouă lume globală, nu vedeau, poate, mai bine, decât noi. Oriunde ne-am afla, într-o țară reală, sau imaginară, jocul dintre înăuntru și afară ne face să rămânem cu dezamăgiri, ori, dimpotrivă cu mari orgolii nombriliste.

Am început, spre 2006-2007, cred, un eseu despre un personaj pe care l-am găsit pe atunci iconic pentru metropola metaforă/schemă mentală și pe care cititorii îl vor regăsi în primul capitol. Citind, scriind, mergând prin lumea despre care citeam, aveam senzația unui nesfârșit ospăț de imagini, gusturi, obiecte, idei, teorii și ideologii care păreau să aibă un termen de garanție extrem de scurt, astfel că trebuia consumate, înghițite, „prelucrate” cât mai rapid. Ca într-un scenariu nou pentru „La grande bouffe” (1973, regia Marco Ferreri, trad.rom „Marea crăpelniță”), nu aveai nevoie decât să te declari mesean al interminabilului ospăț, până la expierea sub teorii, idei, mode, obiecte, doctrine; apoi, de la capăt, cu alte personaje doritoare de simultaneitatea aparentă pe care o proorocea McLuhan, care ne face să fim împreună. Teoriile se schimbau, cel puțin în domeniul umanist/social/educație, universitatea ce găzduia programul de limba română se întorcea mai atent spre rolul său de a vindeca rănile celor mulți, și de a proteja pe cei ce ar fi putut avea vreo sensibilitate. Orașul „care nu doarme niciodată” își onora numele, iar conexiunile deveniseră din ce în ce mai accesibile, pe măsură ce singurătatea îmi părea că se accentuează. Sau poate că, dedicându-mă intermitent reflecției asupra acestor teme, am ratat să înțeleg utopia conexiunii. Spre 2010-2012 apăruseră deja romane distopice precum cel al lui Gary Shteyngart – Super Sad True Love Story (Povestea de dragoste adevărată și super-tristă), cu un New York dependent de telefoanele mobile, cu oameni al căror ideal este să lucreze în „comerțul cu amănuntul” sau să fie ceea ce numim azi „creatori de conținut”. Tot pe atunci se defineau și redefineau viguros principiile comparatismului cultural/literar, se rediscuta conceptul de universalitate, personalități precum Gayatri Spivak susțineau, la Universitatea Columbia, seminarii flamboaiante dedicate analizei minuțioase a teoriilor marxiste non-europene. Tehnologia avansa, iar conștiința eco învelea, cu grijă, totul, de natură, gen, educație, geografie mentală. Rețelele cele vechi se expandau, iar pe străzile metropolei apăruseră mici „stații” cu computere de uz general, și cu terminale pentru încărcarea telefonului mobil. Evident, într-un oraș aflat perpetuu în mișcare, acestea erau destinate în principal celor fără adăpost; casa noastră globală, cea fără pereți, efemera noastră casă se muta, fizic, dar și simbolic, în aceste cuiburi ale conexiunilor infinite, ca un fel de utopie pe dos a satului global. Singurătatea în mijlocul mulțimii, vârtejul de obiecte strălucitoare, de prietenii virtuale toate acestea atinseseră, cumva apogeul, până ce a intervenit marea tăcere din primăvara anului 2020. Brusc, vortexul s-a calmat, înghițise ce avusese de înghițit, în adâncurile sale. În Manhattan, acolo unde părea aproape imposibil, dacă nu te aflai în zona vreunui parc, să auzi păsări, căci porumbeii ubicui erau muți, iar în rest se auzea muzica mașinilor de poliție, de pompieri, a avioanelor și elicopterelor, au apărut păsările cardinal, apoi gaițele albastre. Cerul devenise cumva mai albastru, sau așa ni se părea nouă, pentru că aveam timp să-l privim. Și apoi, în lunga primăvară a tăcerii, a fi fost împreună a însemnat, cel puțin în inima metropolei, a fi asistat la toate deodată: demonstrații, nemulțumiri rasiale, spaima medicală, raționalizarea pe care noi, est-europenii, o trăisem, dar care acolo era primită cu un fel de frenezie a contribuției la echitate; suspiciune, vechi răni sociale, de gen, de acces la educație, de clasă treceau pe străzi, cu mască, uneori fără, uneori încrâncenat, ori chiar violent, alteori doar ferm. În spațiul gol lăsat de marea tăcere și de izolarea medicală, rețelele s-au refăcut, precum coada unei iguane, aducând de acum o altă lume, de stânga, o lume care exalta, pe pancarte, secera și ciocanul, ori vorbea în termeni care făcuseră spaima estului european postbelic. Diversitate, echitate, incluziune, abandonul meritocrației, considerate privilegiu al rasei albe dominatoare, repararea vechilor nedreptăți care nu fuseseră nici puține, nici ușor de dus, dacă e să fim drepți.

Se rescria istoria, se schimbau identități; paradoxal, în timpul marii însingurări și spaime se părea că oamenii și-au găsit libertatea supremă – să fii exact cine declari că vrei să fii, să participi la un iconoclasm generalizat menit a reinventa lumea. Cu alte cuvinte, tot ceea ce citisem, gândisem, scrisesem până atunci trebuia revăzut. Nu pentru că apăruseră nenumărate cărți, studii, ipoteze asupra convingerilor noastre ce nu mai încăpeau în noua rețea a lumii, cât mai mult pentru că, în sfârșit, lumea se conecta astfel încât trebuia să renască, să cauzeze un nou Big Bang. Spaima morții adusese la suprafață toate celelalte spaime, tăceri, complexe, dorințe ce trebuia împlinite negreșit. Așa se face că în deruta celor trei ani de la marea tăcere, am citit, recitit, rememorat, discutat, am avut îndoieli, mi-am dat seama că sunt egal importante și impersonările sociale ale Annei Delvey, și amintirea domurilor lui Buckminster Fuller, așa cum trebuie tratate cu cea mai mare grijă teoriile noi și cele vechi, criza, revoltele, multitudinea de chipuri și ascunderea chipurilor, vocile multiple, bogăția care e un joc virtual, dar cu pierderi reale, apoi din nou, alte teorii și un alt ospăț al informațiilor, opiniilor, ideologiilor acceptate sau care te fac indezirabil.

De aceea, cititorii vor găsi atât o poveste a metropolei, cu chipuri, întâmplări, episoade aparent prea obișnuite pentru o reflecție cu pretenții teoretice, așa cum vor găsi și povești despre alte locuri din SUA, unele văzute de autoare, altele citite; ceva din ele există peste tot în lumea noastră interconectată care se oglindește, declarat, ori nu, în alteritatea ei de peste ocean.

Vor găsi și încercarea de a reflecta asupra unor teorii ale lumii noastre, așa cum le-am putut înțelege; desigur, le adresez invitația de a privi critic interpretările mele. 

Se va observa, pe parcursul lecturii, caracterul eterogen al bibliografiei, uneori citarea unor lucrări în versiunea lor în limba engleză, așa cum au fost consultate; acolo unde am avut acces la informația referitoare la existența unei versiuni în limba română, am menționat-o. Cum multe lucrări dintre cele mai recente din domeniul larg al științelor umaniste apar în tiraje mici, sau nu primesc atenția meritată a recenzenților, cu siguranță cartea are această lacună. Am încercat să echilibrez notele de subsol spre a nu exclude un public mai larg, dar care este interesat de subiect și care poate aduce idei și interpretări noi acolo unde autorul unei cărți se lasă absorbit prea mult de „hegemonia” bibliografiei. De asemenea, cititorii vor găsi în lista bibliografică numai câteva titluri de cărți, unele prezente direct în carte, altele citite și care au contribuit la reflecția mea asupra problemelor abordate. Sursele din periodice, academice, ori de largă circulație, alte surse virtuale se vor regăsi numai în notele de subsol.

Desigur că acest volum nu ar fi existat, astfel decât din surse livrești (secundare), dacă nu aș fi servit, între 2003-2007 și apoi între 2010-2020 programul de limba și cultura română al Catedrei „N. Iorga” de la Universitatea Columbia, New York, administrat de Institutul Limbii Române și Universitatea Columbia. În decursul acestor ani, toți cei cu care am lucrat, studenți de etnii diverse, colegi și specialiști, dar și prieteni, români, americani sau din toată lumea, care cu generozitate, m-au susținut, ori m-au invitat, oferindu-mi ospitalitate, să cunosc alte locuri, în afară de New York, au contribuția lor incontestabilă la acest volum. Nu îi voi menționa aici pe nume, dar îi asigur de recunoștința și prețuirea mea. Un gând de mulțumire special Prof. dr. Vasile Morar, care a avut răbdarea de a crede în această carte și de a-mi face sugestii cu eleganță, în discuțiile purtate de-a lungul timpului.

Această carte este dedicată memoriei părinților mei care, deși nu au avut ocazia să călătorească prin lume, m-au învățat să mă simt acasă oriunde în lume, să înțeleg și să respect lumea cu oamenii ei, oricum și de oriunde ar fi.

Și evident, un gând de mulțumire tuturor cititorilor, căci toți suntem împreună, în satul global.                                                                

Autoarea

...

Satul fără sfârșit. Mici povestiri teoretice

 

 

 

Fie că suntem dispuşi să facem concesii teoriei, fie că pur şi simplu aceasta nu ne interesează şi afişăm un dispreţ teatral faţă de „încremenirea” şi repetarea supărătoare a conceptelor într-un jargon aparent cunoscut, trăim într-un timp dublu marcat: există un sat global inventat, subiect de controversă sau motiv pentru obţinerea de fonduri de cercetare serioase şi există, oricât de plat ni s-ar părea, o realitate care ne împinge în orice moment pe drumul repetitiv al satului dintotdeauna. Poate ceea ce nu am spus clar până acum este că satul lui McLuhan, în care mai toată lumea se hrăneşte cu hamburgerul lui Ritzer, nu a putut să sufoce niciodată reţeaua de relaţii şi roluri care aparţine, în fond, satului ca formă primară şi deci exemplară de agregare umană. Probabil că, dacă ar fi  făcut-o, mulţi cercetători, sociologi, antropologi ar fi descoperit că slujba de înmormântare pe care o servesc societăţii de cel puţin două decenii încoace, cu vagi momente de milenarism de cultură populară, nu este neapărat justificată, sau cel puţin nu cu intensitatea care a avut ca efect secundar înfiinţarea de catedre universitare şi organizarea a nenumărate conferinţe.

Satul global în „cantităţi mici” nu dovedeşte şocurile din teorie. Dacă am menţiona numai unul dintre stereotipurile ultimelor decenii, există triburi în jungla amazoniană pentru care viaţa se desfăşoară după legile de acum câteva mii de ani, cum există societăţi, în inima Europei, ca şi a Americii celei postindustriale, pentru care anotimpurile nu au culorile trend-ului impus de modă, ci au culorile lor, din poveştile de demult, pentru care, aşadar, un profet al noului apocalips precum Francis Fukuyama nu poate să fie decât o apariție stranie. Cred că în această zonă rezidă una dintre marile rupturi dintre naraţiunea despre satul global (satul global ficţionalizat, cum s-ar spune) şi o realitate perceptibilă prin contiguitate, prin asamblarea evenimentelor mici şi zilnice. Naraţiunea despre satul global a căpătat caracter sistemic şi profund teoretic. Repetitivitatea pe care o are în comun cu „realitatea” se referă la rigiditatea unui set de principii teoretice care se impune prin reluare, parţială sau totală, şi care are scopul de a mima, cel puţin, o amabilă „adaptare” la „mersul istoriei”. Mai simplu spus, povestea despre satul global devine adevărată, ca toate mitologiile, prin reiterarea ei cu funcţie rituală.

 În acest caz, funcţia este aceea de a modela o realitate după un set de principii, mai mult sau mai puţin funcţionale, care vizează acordul subiecţilor asupra unui număr de practici sociale, adesea găsindu-se în conflict cu sistemul de prejudecăţi al individului sau grupului. Mai simplu spus, satul global ca spaţiu populat de grupuri de indivizi diferite pare să fie rezultatul negocierii permanente dintre un set de principii emise de un centru (de obicei asociat cu societatea postindustrială, adică un sat global în accepţia McLuhan) şi diverse comportamente reziduale, care sunt desemnate de obicei prin termenul de tradiţie. Cred că diferenţa dintre satul global ca naraţiune şi realitatea tentaculară a perioadei pe care o trăim consistă tocmai în tensiunea raportului dintre unu ca centru şi o alteritate multiplă. În ciuda unui oricărui mecanism logic, unul este cel care se schimbă şi intră în con­flict cu stabilitatea inventarului rezidual al acelui grup de alţii, aflat într-un echilibru stabil sau asumându-şi un rol chiar conservator şi normativ în acest moment al istoriei.

Privită din locul comunităţilor umane relativ stabile (adică excluzând metropolele şi agregările artificiale cu scop profesional, de tipul complexelor de cercetare şi orăşelelor universitare), lumea pare să se fi schimbat puţin în ultimele decenii. Lucrul acesta este mai evident în ţări cu o dezvoltare economică mai lentă, în cele în care ieşirea din epoca colonială este mai curând o realitate a discursului diplomatic, pentru că realitatea Africii de la înlăturarea ultimului stat colonial, în 1979, nu este alta decât acum câteva decenii, ca şi situaţia multor ţări din Asia sau chiar America de Sud. Pentru oamenii acestor locuri, termenul de sat global pare să nu aibă vreo relevanţă, pentru că ei continuă să trăiască într-o localitate care ignoră de multe ori ceea ce se află dincolo de hotarele cognoscibile sau imaginabile. Chiar accesul la informaţie (care acum nu mai constituie o problemă, aparent oriunde ne-am afla pe glob) nu a nivelat în realitate graniţele, şi chiar membri educaţi ai unor comunităţi de acest tip activează sisteme de referinţă considerate „din afara timpului” în acest moment, cum ar fi respectarea unor cutume străvechi la căsătorie, credinţa în magie, adoptarea unui comportament schizoid-integrare aparentă în viaţa socială percepută ca o formă de modernitate extremă, dar „exterioară” şi păstrarea unui set de acte de comportament pentru „acasă”, menite să păstreze şi să transmită formele tradiţionale.

Această „ruptură” este mai puţin evidentă în cazul socie­tăţilor hiperindustriale, fără să fi fost abandonată. Fenomenul Zilei Recunoştinţei în societatea nord-americană, de pildă, este o zi de migraţie de la un capăt la altul al continentului. Familiile se reunesc şi, cu toate tentaţiile unei vacanţe într-o insulă exotică, ritualul pregătirii mesei în familie, repetarea meniului coloniştilor vitregiţi de iarnă şi depănarea amintirilor demonstrează că, oricât de distorsionate ar fi fost aceste forme de comportament tradiţional de către exploatarea lor comercială, nu au fost încă pierdute. Mai puţin comercială decât Crăciunul, care a devenit în metropole o sărbătoare a marilor corporaţii, repetată aproape de-a lungul întregii luni decembrie, până la golirea de semnificaţie a datei de 25 decembrie, Ziua Recunoştinţei nu se anticipează, nu gene­rează petreceri la serviciu şi activează totdeauna ideea de legătură cu familia; distanţele mari fac ca reunirea anuală să sporească încărcătura rituală a momentului, care intră astfel sub semnul timpului mitic.

Dacă şi societatea postindustrială prin excelenţă acceptă temporar şi ritualic existenţa într-o lume tradiţională a membrilor săi (sau, ca să respectăm terminologia menţionată anterior, preeminenţa marginilor), deducem că în comunităţile de tip african, asiatic, est-european, balanţa înclină mai frec­vent în favoarea „amăgirii” formelor globale şi a perpetuării unui mod de existenţă aproape de formele satului tradiţional.

 ...

Cel mai scurt dicționar din satul nostru global

 

 

Teoria critică a rasei/rasism sistemic/fragilitate albă/Black Lives Matter

 

Conceptul a fost lansat în 1994 de către Roy L. Brooks, profesor de științe juridice la universități americane presti­gioase, desemnând poziția critică, din perspectiva rasei, a ordinii juridice. Deși conceptul a trecut în plan secund, fiind ecranat de dezbaterile aprinse și uneori conflictuale asupra rasismului efectiv din societatea americană, a reapărut în discuție odată cu radicalizarea problemei rasiale și migrarea acesteia în domeniul educației, politicilor de personal, poli­ticilor publice, vizibile mai cu seamă din 2020, dar prezente de cel puțin un deceniu în încercarea de a repara nedreptățile rasiale din SUA.

 

New York Times dedică un articol amplu conceptului, în 2021, cu scopul de a aduce dezbaterea din mediile specia­lizate în atenția publicului larg, mai ales că interpretările diverse și direcționate în funcție de agende punctuale au ignorat, recent, dimensiunea instituțională și sistemică a teo­riei critice a rasei; în ultimii ani, Kimberlé Williams Cren­shaw, profesoară de științe juridice la Universitatea Columbia, New York, a fost creditată ca autoritate principală în domeniu. Autoare a unei cărți despre intersecționalitate, pentru Crenshaw, analiza holistică a discriminării conduce la înțelegerea nuanțată a „forțelor sociale emergente”, a conflic­tului de natură socială, de gen, rasială. În centrul reflecției despre intersecționalitate se află poziția femi­nistă declarată a autoarei, care introdusese termenul într-un articol din 1989, în care demonstra opresiunea la adresa femeilor afro-americane, argumentând atunci că „demar­ginalizarea” nu poate fi înțeleasă și prevenită/eliminată decât renunțând la ideea conform căreia rasa și genul/sexul se exclud reci­proc. În esență, studiul susține că discriminarea rasială nu se poate rezolva numai cu metode care urmăresc abolirea rasismului, așa cum discriminarea de gen nu se poate rezolva numai cu resursele oferite de activismul feminist, pentru că, în cazul femeilor afro-americane, problema se află „la intersecția” celor două categorii. Pornind de aici, Crenshaw afirmă că rezolvarea unui tip de discriminare trebuie să invite la rezolvarea tuturor formelor de discrimi­nare (socială, economică, de gen, rasă etc.) pentru că, „atunci când se deschide o ușă, intrăm cu toții”. Începând cu 2017, Crenshaw a reluat ideile din studiul inițial, militând, în contextul administrației republicane, pentru ceea ce consi­dera că repre­zintă încălcarea drepturilor grupurilor marginalizate, indiferent care ar fi acestea: afro-americani, BIPOC (black, indigenous, people of color), LGBTQ+, susținătorii apocalipsei climatice. Pentru Crenshaw, ca și pentru ceilalți promotori ai teoriei critice a rasei, discriminarea nu trebuie definită clar, ori unilateral, ci trebuie percepută ca atare de cei care se simt discriminați și transferată în discurs. Teoria critică a rasei semnalează persistența inegalităților rasiale în SUA, în pofida progresului din anii ’60 până acum, respectiv: acces inegal la venituri obținute din muncă, educație, poziții vizibile în politică, administrație, artă.

Odată cu uciderea la arestare, de către polițistul alb, a lui George Floyd, un bărbat afro-american care pătrunsese într-un magazin în stare avansată de ebrietate, încercând să plătească ce cumpărase cu o bancnotă falsă, confruntările referitoare la inegalitatea rasială au depășit limitele discur­sului academic animat și ale dezbaterilor sociale. Mișcarea „Black Lives Matter”, fondată în 2013, s-a poziționat în cen­trul revoltelor și marșurilor pentru denunțarea rasismului sistemic și adoptarea reparațiilor solicitate de minorități, nu numai de cea afro-americană. În vara anului 2020, au aderat, prin gesturi simbolice de „renunțare” la ceea ce înseamnă identitatea americană, vedete, sportivi, fie prin refuzul de a sta în picioare la intonarea imnului SUA (îngenunchind în semn de solidaritate cu mișcarea BLM), fie prin declanșarea unor proteste și boicoturi la adresa culturii albe, chiar dacă ei înșiși aparțin rasei albe. În domeniul educației, repa­ra­ția a însemnat modificarea programelor școlare, cu accent pe reprezentarea minorităților (etnice, sexuale etc.); la fel s-a întâmplat în universități, unde au fost înființate departa­mente de „Diversitate, echitate, incluziune” (DEI) care reco­mandă revizuirea modului în care sunt concepute toate disciplinele, inclusiv cele din domeniul științelor „tari”. Schim­barea raportului dintre temele dedicate rasismului siste­mic și combaterii acestuia și temele care țin de natura cercetării sau educației academice într-un anumit domeniu a stârnit critici și dubii cu privire la eficiența acestei forme de „resetare” a gândirii. Criticile au semnalat în principal pericolul de a anula criteriile meritocratice, din dorința de a repara o injustiție evidentă, și de a nivela, ca în societățile comuniste care au falimentat, calitățile individuale, în numele „echității” utopice. Astfel, spun scepticii și criticii, cei care au fost supuși nedreptăților rasiale nu vor fi ajutați în mod real, singurul rezultat fiind radicalizarea socială și conflictul inter-rasial/inter-identitar, deși scopul este tocmai invers. În cazul științelor „tari” (matematică, fizică, științe medicale) există temerea că rescrierea teoriilor și aplicațiilor din perspectiva abolirii rasismului sistemic nu va duce decât la rezultate peri­culoase pentru progresul științific. De asemenea, denunțarea sistemului de evaluare și al promovării după rezultate drept rasiste aruncă într-un relativism periculos motivația indivi­duală pentru excelență și profesionalism, iar aceste temeri vin din toate zonele politice și, în ultimul timp, de la voci cu autoritate afro-americane sau aparținând altor mino­rități, inclusiv de gen.

Reparația rasismului sistemic poate veni, așa cum consi­deră vocile cele mai autorizate, precum Ibram X. Kendi sau Robin DiAngelo, din conștientizarea faptului că rasa albă este fragilă prin aceea că nu își poate asuma o discuție autentică despre rasism, deoarece, chiar și în dorința de a se autodenunța, istoric, colectiv, ori individual, omul alb prac­tică un „rasism amabil”, fie prin invocarea prieteniei firești cu reprezentanți ai altor rase, dincolo de culoarea pielii, fie prin menționarea unor traume personale ori de grup, sau, mai insidios, prin perpetuarea convingerii că, în perioada post-Obama, rasismul nu poate fi decât cel afirmat vehement și susținut prin fapte pe măsură. A adopta un copil de altă rasă, decât cea albă, de către părinți albi, nu constituie o dovadă de antirasism, ci o modalitate de apropriere a inegalității non-albilor și de transfer a „amabilității”, fie prin mimarea unor simboluri rasiale (ex.: a te îmbrăca într-un costum mexican când ești alb, a sărbători, ca și cum ai fi parte a comunității, evenimente care țin de cultura unei anumite rase, a prefera forme de spiritualitate/religie marcate, istoric, de epoca supre­mației albe, toate acestea sunt, consideră DiAngelo, semne ale rasismului amabil, insidios, poate mai periculos decât cel declarat, pentru că adevărata soluție pentru a depăși fragilitatea albă este de a răspunde sincer chestionarelor pe care le propune, a ieși din zona de confort și a face penitența necesară, fără să amâni (fără diferanță, cum ar fi spus Dérrida) niciun moment în a te considera rasist, indiferent câte acte aparente de amabilitate ai comite.

 

Mona Momescu (n. 1968) este unul dintre profesorii de renume ai Universității Ovidius din Constanța, lector titular al catedrei de filologie, dar și lector de limba română la Columbia University și evaluator principal în cadrul Internațional Baccalaureate Organisation.

Mona Momescu (n.1968), lector la Facultatea de Litere a Universității „Ovidius” Constanța. Între 2003-2007 și 2010-2020 lector de limba și cultura română la Catedra „N. Iorga”, Universitatea Columbia, New York, SUA/Institutul Limbii Române. Doctor în filologie al Universității din București (2002). Cărți publicate: Mona Momescu – Canon, identitate, tranziție. Direcții și tendințe literare 1880-1916, Editura Universității din București, 2007; Sorin Adam Matei, Mona Momescu (editori) și capitol individual – Idolii forului, Corint, 2010; Mona Momescu, Eduard Andrei – Risipitorul de talent. Ilie Cristoloveanu, pictor și filolog în România și SUA, Editura Paideia, col. Emblematic, 2022. Autor de studii și articole pe teme de studii românești, identitate culturală.

 

 

CV Mona Momescu:

https://litere.univ-ovidius.ro/images/2021-2022/CV/MOMESCU%20M_CV_2022.pdf

 

Lucrări publicate Mona Momescu:

https://litere.univ-ovidius.ro/images/2021-2022/CV/MOMESCU%20M_LL_2022.pdf

 

 

 

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

10 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: