Literatura uitată a socialismului - George Watson

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Eseul profesorului de istorie și critică literară George Watson (1927-2013) a apărut într-o primă ediție în anul 1998 la editura The Lutterworth Press. Un an mai târziu (1999) a apărut în traducerea franceză a lui Hugues de Giorgis sub titlul La littérature oubliée du socialisme – Essai sur une mémoire refoulée, cu o prefață de Jean-François Revel. În 2010, cartea a fost reeditată și autorul i-a adăugat un capitol nou: „Pactul Ribbentrop–Molotov”. Această a doua ediție a stat la baza traducerii în limba română.

Literatura socialistă se pierde în uitare pentru că nimeni nu o citeşte; constatare valabilă pentru o mare parte a ei şi de aceea voi relata ce am descoperit citind-o. Această carte este, probabil, prima analiză a literaturii socialiste de la înfrângerea lui Hitler, în orice caz prima de la căderea Zidului Berlinului, în 1989. Un studiu al textelor uitate nu are multe de spus despre cărţi celebre, precum Eseurile fabiene (ale lui G.B. Shaw, n.n) sau Capitalul lui Marx. Este un studiu, în primul rând, literar și nicidecum un tratat exhaustiv despre ideologia socialistă, asemenea Istoriei gândirii socialiste de G.D.H. Cole (1953-1960) sau despre marxism, precum Principalele curente ale marxismului de Leszek Kolakowski (1978), cu atât mai puţin o cronică a evenimentelor istorice, cum ar fi Revoluţia din octombrie 1917, sau a instituţiilor, de tipul Prima, a Doua sau a Treia Internaţională. Totuși, o istorie a ideilor nu poate ocoli anumite evenimente capitale, mai ales în ceea ce priveşte genocidul. Obiectivul meu este, deci, diferit: încerc, în calitate de istoric literar, să deschid ușile pentru o nouă dezbatere asupra revoluţiei, claselor sociale şi raselor, prin studierea unor texte uitate în mare măsură, scrise în decurs de o sută de ani, începând cu 1840 – adică perioada de la Marx la Hitler. Vom aborda un domeniu neexplorat; pentru că, deşi uitate, textele există și supravieţuiesc în cărţi, în publicaţii periodice şi în anumite manuscrise: misiunea unui istoric literar este să le citească.

...

Orice analiză imparțială a literaturii socialiste riscă, deci, să fie considerată o profanare. Dar, în calitatea mea de critic literar, există un soi de venerație pentru care accept să fiu declarat vinovat, cea față de textele scrise. Deși nu sunt socialist, admit că lucrările marilor gânditori, atât socialiști, cât și antisocialiști din ultimii o sută cincizeci de ani, merită din plin să fie citite atent și interpretate cu scrupulozitate,oricât de greoaie și plictisitoare ar fi uneori. Acești autori aveau cu siguranță ambiția de a fi citiți și le fac onoarea de a crede că scriau conform convingerilor lor și că erau convinși de ceea ce scriau. Astfel, când Marx și Engels propovăduiau public genocidul, în 1849, scopul lor era exterminarea unor întregi rase, fără nicio ironie, fanfaronadă sau exhibiționism. Ei glorificau imperiile pentru că credeau cu adevărat în colonialism. Și, când liderii laburiști se opuneau proiectelor privind serviciul național de sănătate – după cum povestește William Beveridge în cartea sa Putere și influență – o făceau tocmai în numele principiilor lor socialiste și acționau conform crezului lor. Să dai o față umană capitalismului înseamnă să contribui la perpetuarea sa – considerau laburiștii. De altfel, evenimentele ulterioare vor confirma că aceste temeri nu au fost gratuite. Guvernele socialiste care s-au străduit mulți ani să demanteleze sistemele de ajutor social au rămas, de fapt, fidele unei vechi tradiții. Într-un cuvânt, am studiat textele pentru ceea ce ele au vrut să spună; dacă unii vor considera că asta înseamnă o viziune literală anostă, le voi răspunde că literatura este mai înainte de toate interesantă pentru ceea ce ne comunică, iar dacă i-am pretinde să ne spună numai ceea ce credem deja sau ceea ce vrem să credem, atunci înseamnă că își va fi pierdut toată puterea de a schimba lumea.

...

De la început, prevenim cititorul că va găsi aici un exemplu excepțional și tulburător despre modul în care o literatură poate cădea în uitare. Doctrină bazată pe texte scrise, socialismul s-a revendicat din lucrări celebre, disponibile pe scară largă și a căror lectură a fost multă vreme impusă milioanelor de oameni din Europa răsăriteană și din Asia. Avem în vedere 21 trei perioade istorice, iar studiul meu o vizează în principal pe prima, cea a conceperii socialismului, dintre anii 1840 și 1917. Urmează perioada împlinirii, al cărei punct culminant este luarea puterii în China în 1949, apoi perioada declinului care s-a terminat odată cu căderea Zidului Berlinului în 1989. În mod bizar, perioada de împlinire (1917-1949) a fost cea mai neglijată, în sensul că socialismul era venerat, dar foarte puțin studiat. Poate că era studiat atât de puțin pentru că era venerat atât de mult și oricine și-a petrecut viața într-un mediu universitar știe în ce măsură cuvântul „socialist”, în această perioadă și în anii care i-au urmat, era suficient ca să sacralizeze dezbaterea și să pună punct oricărei obiecții. Întotdeauna au existat antisocialiști, dar ei erau considerați sceptici și cinici. Este motivul pentru care niciun antisocialism radical și idealist nu a putut vreodată, cu adevărat, să prindă rădăcini în gândirea occidentală. Iar socialismul, chiar de dușmanii săi, este cel mai adesea perceput ca un ideal de generozitate și umanism, din nefericire ratat de o serie de obstacole tehnice pe care partizanii lui, orbi, dar bine intenționați, nu le-au prevăzut. Iată un mit pe care această carte își propune să-l distrugă. Pentru istoricul literar, lumea istoriei politice va fi întotdeauna surprinzătoare. Specialiștii în știința politică cunosc, desigur, că marii gânditori de altădată au scris cărți, dar nu sunt curioși să vadă ce conțin. Acest paradox se va revela în paginile ce urmează. Astfel, prima istorie a socialismului care-l prezenta drept o teorie conservatoare a fost respinsă prompt de Proudhon prin 1850, ca fiind un morman de banalități. Totuși, un secol mai târziu, nimeni nu ar fi considerat banal să califici socialismul drept conservator, dovadă că locurile comune au viață scurtă. Într-o scrisoare din iulie 1864, Gustave Flaubert, care citea atunci autori socialiști, precum Charles Fourier, în vederea scrierii romanului său Educație sentimentală, se plângea de plictiseala pe care i-o produceau aceste lecturi. Autorii socialiști erau pentru el „despoți și bădărani”, mintea lor reacționară era din Evul Mediu, erau obsedați de „spiritul de castă” și, mai ales, nu aveau în comun decât ura față de libertate și față de Revoluția franceză. Lectura acestor texte semăna cu cea mai plicticoasă temă școlară: „Socialismul modern pute a pedagog”. La mijlocul secolului al XIX-lea, nu era deci un lucru excepțional să percepi socialismul ca pe o doctrină retrogradă și infectată de snobism, iar autorul Doamnei Bovary, care era expert în materie de plictiseală și de conștiință de clasă, nu pare deloc surprins de rezultatul descoperirii sale. Nervozitatea lui era, deci, firească. Orice critic, indiferent de vârstă și de convingeri, nu ar risca să atribuie mari calități artistice celor mai multe opere din literatura socialistă. Elogiile care li s-ar putea aduce se rezumă la câteva cuvinte: Marx a redactat un bun pamflet cu al său Manifest Comunist de la 1848 și, dintre autorii englezi, George Bernard Shaw și H.G. Wells sunt pe deplin lizibili; să mai adăugăm câțiva poeți și romancieri englezi și francezi din anii 1930, deși mulți dintre ei au rezistat prost la proba timpului. Dacă praful s-a așternut gros pe cele mai multe dintre aceste opere, singura care se apropie de un mare roman socialist, în orice limbă ar fi, rămâne primul volum din Forsyte Saga, The Man of Property, în care Galsworthy descrie cu virtuozitate comportamentul distructiv al unei clase dominante, povestind tragedia unei căsătorii nefericite unde simțul proprietății materiale distruge dragostea. Chiar și cei mai înflăcărați admiratori vor fi probabil de acord că marii clasici ai socialismului nu au nevoie de multă subtilitate pentru a fi înțeleși.