Strada Brașoveni. Poker, murături și vin - Vasile Munteniță

Cartea cuprinde o serie de povestiri romanțate şi pline de umor din Brăila de odinioară, de fapt, cele mai frumoase momente și personaje cu care autorul s-a intersectat într-un fel sau altul în vremea copilăriei și a adolescenței.

Indiferent de locurile pe unde am trăit și mi-am petrecut primii ani ai vieții, pe marele bulevard al Brăilei, în centru pe Brașoveni sau la țară la bunici, am avut întotdeauna parte, de mulți prieteni și tovarăși de joacă și aventuri. Când petreceam ceva deosebit cu o parte din ei, musai povesteam și celorlalți cu prima ocazie, când ne reîntâlneam. Astfel, toate întâmplările și amintirile despre ele, rămâneau vii în mintea noastră și le savuram cu mare drag, povestindu-le de fiecare dată când se ivea câte o ocazie.

Pe lângă amintirile copilăriei, s-au adăugat multe alte amintiri despre întâmplări și personaje, trăite și întâlnite în anii ce-au urmat. Întotdeauna mi-am dorit să le aștern pe hârtie, de teama de a nu le uita. N-am reușit să găsesc timpul necesar niciodată. Cu certitudine însă, nu eu am fost cel nepregătit, ci probabil, doar timpul, care încă nu venise.

Am  îndrăznit în cele din urmă și nu fără a scăpa de toate temerile și îndoielile, am rememorat și scris, câteva din întâmplările petrecute în ,,cei mai frumoși ani”, în care am trăit și eu, acel… ,,cel mai frumos vis”.

Despre întâmplările povestite în această carte, trebuie să spun că toate au fost adevărate. În cele mai multe, am fost chiar eu, personajul principal. În altele am fost doar martor sau le știu din povestirile unor prieteni sau apropiați.

Personajele din povestiri au fost și ele reale. Nu le-am dat numele adevărat întotdeauna, din motive lesne de înțeles.

Am construit, pentru a da viață unor stări de fapt sau situații, pe care nu mi le-am mai amintit în întregime și unele personaje imaginare. Las cititorul să le identifice, după cum negreșit, chiar şi cititorul se va regăsi și se va identifica cu multe alte personaje, pentru că: ,,Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi şi ceea ce s-a întâmplat, se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.” (Ecleziast 1.9.)

Autorul

Cuvinte de început

Dacă ar fi să urmez înțelepciunea incontestabilă a înaintașilor mei, conform căreia, noaptea ar fi un sfetnic bun, nici dimineața, nu ar fi lipsită de importanță, pentru începerea unei zile frumoase.

Seninul și minunăția unei zile, este de fapt prelungirea blândeții și dărniciei dimineții. La rândul său dimineața, este mai frumoasă, nu doar dacă ai dormit bine, ci mai ales, dacă ai visat frumos.

Din păcate, în afară de plăcerea aceea fugară și zâmbetul involuntar, cu care ne trezim după un vis frumos, întrerupt de cele mai multe ori de ceasul deșteptător sau de vreun nesuferit, îngrijorat să nu întârziem la şcoală sau serviciu, nu prea beneficiem și de alte plăceri. Ca să nu mai spun că după dușul de dimineață și micul dejun, aproape că am și uitat, ce am visat, în noaptea ce-a trecut. Ați observat că visele frumoase, sunt uitate mai repede decât cele urâte?

Oare câte romane și filme nemaipomenite, ar exista, dacă toți oamenii, ar reuși să-și scrie toate visele frumoase, imediat după ce s-au trezit din somn?

De multe ori am auzit cum oamenii, își povestesc unele întâmplări plăcute, pe care încă reușesc să și le amintească, din vremuri mai îndepărtate sau mai apropiate. Aproape de fiecare dată, formula de încheiere este: ,,A fost ca un vis frumos!”

Desigur, pentru cei mai mulți dintre noi, ,,cel mai frumos vis”, a fost copilăria, acea ,,dimineață” plăcută și de neuitat, a vieții. Implacabila și nemilostiva lege a firii, ne face însă, ca despre frumusețea și unicitatea acestui vis, să ne dăm seama abia după foarte mult timp, după ce s-a terminat.

Despre mine, pot spune că Dumnezeu a fost foarte binevoitor și mi-a dăruit nu doar multe vise frumoase, dar și o copilărie plină de bucurii și întâmplări fantastice.

Indiferent de locurile pe unde am trăit și mi-am petrecut primii ani ai vieții, pe marele bulevard al Brăilei, în centru pe Brașoveni sau la țară la bunici, am avut întotdeauna parte, de mulți prieteni și tovarăși de joacă și aventuri. Când petreceam ceva deosebit cu o parte din ei, musai povesteam și celorlalți cu prima ocazie, când ne reîntâlneam. Astfel, toate întâmplările și amintirile despre ele, rămâneau vii în mintea noastră și le savuram cu mare drag, povestindu-le de fiecare dată când se ivea câte o ocazie.

Pe lângă amintirile copilăriei, s-au adăugat multe alte amintiri despre întâmplări și personaje, trăite și întâlnite în anii ce-au urmat. Întotdeauna mi-am dorit să le aștern pe hârtie, de teama de a nu le uita. N-am reușit să găsesc timpul necesar niciodată. Cu certitudine însă, nu eu am fost cel nepregătit, ci probabil, doar timpul, care încă nu venise.

Am  îndrăznit în cele din urmă și nu fără a scăpa de toate temerile și îndoielile, am rememorat și scris, câteva din întâmplările petrecute în ,,cei mai frumoși ani”, în care am trăit și eu, acel… ,,cel mai frumos vis”.

Despre întâmplările povestite în această carte, trebuie să spun că toate au fost adevărate. În cele mai multe, am fost chiar eu, personajul principal. În altele am fost doar martor sau le știu din povestirile unor prieteni sau apropiați.

Personajele din povestiri au fost și ele reale. Nu le-am dat numele adevărat întotdeauna, din motive lesne de înțeles.

Am construit, pentru a da viață unor stări de fapt sau situații, pe care nu mi le-am mai amintit în întregime și unele personaje imaginare. Las cititorul să le identifice, după cum negreșit, chiar şi cititorul se va regăsi și se va identifica cu multe alte personaje, pentru că: ,,Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi şi ceea ce s-a întâmplat, se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.” (Ecleziast 1.9.)

Autorul

...

HĂINUȚA ALBASTRĂ 

Multe întâmplări trăite îmi apar adesea, ca un film, în gândurile şi visurile mele.

Unele sunt hazlii și năstrușnice, altele pline de pilde și învățăminte. Vor rămâne pesemne si foarte multe, asunse pe veci în mintea-mi învechită și obosită de vreme.

Mă-ncumet acum, să mai răscolesc printre amintiri și să vă povestesc câteva pățănii, din vremea când n-aveam încă mintea prea coaptă.

Am însă nădejdea că mulți dintre cei ce vor citi aceste rânduri își vor aduce aminte la rândul lor de întâmplările din propriile copilării. Cu emoţie şi nostalgie, le vor retrăi și își vor bucura la rândul lor, sufletul.

         *

Ne mutasem doar de vreo doi, trei ani în casa de pe Brașoveni. Curtea din spatele casei avea o poartă care dădea în Fragilor. Străduța era cam îngustă și plină de oțetari. Pe aici o luam când mergeam la alimentara de pe Călărași colț cu Danubiului, la centrul de pâine, la cofetăria din colț cu Roșie, la frizerie, la croitorie, aprozar și la multe alte prăvălii din zona aia.

Iarna, cu alai și chiuituri, toți copiii cartierului, fiecare trăgându-și săniuța după el, plecam înșiruiți la derdelușul din Vadul Danubiului. Pe aici, era drumul cel mai scurt.

Încadrat de Fragilor, Roșie și Călărași, era un părculeț în care nu de puține ori ne găseam de joacă și de pierdut amiezile, până când se-ntorceau părinții de la serviciu. Părculețul a fost locul în care, printre mulți alți tovarăși de năzdrăvănii l-am cunoscut și pe Octav, unul din cei mai buni prieteni ai mei din vremea aceea.

Cumva vecini, familia lui locuia într-o casă foarte impunătoare, cu intrarea din Călărași, dar care avea și o curticică cu intrare din Fragilor, care dădea chiar în dreptul porții noastre.

Octav era singur la părinți. Pe lângă faptul că era cam răsfățat, era și tare zvăpăiat.

Cele mai așteptate momente, erau atunci când ne strecuram în podul casei lor și cotrobăiam printre vechituri. Găseam întotdeauna câte ceva ieșit din comun și foarte incitant pentru joaca noastră.

Odată am descoperit o grămadă de bile colorate, cam cât pumnul, care pe lângă aspectul lor foarte plăcut, erau făcute dintr-un material care le făceau să sară în sus, când le loveam cu putere de caldarâmul de piatră al trotuarului sau al străzii. Desigur că datorită loviturii, unele se ciobeau sau se spărgeau, iar pe altele le uitam prin părculeț printre tufe. Nu era o problemă pentru noi, mai erau destule în pod.

De unde să știm, că acele bile frumos colorate și interesante, erau făcute din fildeș și se foloseau la un joc numit biliard. Era cam târziu pentru fundul și urechile prietenului meu Octav, care suportase întreaga pedeapsă paternală, pentru distrugerea și pierderea multora dintre ele.

Dar podul era plin de multe alte obiecte neobișnuite, numai bune de jucat cu ele.  

Într-o zi am descoperit un arc, cum nu mai văzusem Era mare, foarte sofisticat și plin de multe… chestii. Nu se compara nici pe departe cu vreunul din arcurile pe care obișnuiam să le confecționam chiar noi.

Dintr-o nuielușă încovoiată, strânsă cu o sfoară și cu niște săgeți din bețe, ne transformam în adevărați soldați. Armata cu care ne luptam de cele mai multe ori, era formată din ciorile, vrăbiile sau porumbeii, care se ascundeau prin copaci. Până nu îi alungam complet de pe teritoriul nostru de joacă, nu ne opream.

Se întâmpla adesea, să pice victimă şi vreo nefericită de pisică, care avea ghinionul să ne iasă în cale.

Arcul pe care îl găsisem însă, era foarte mare și destul de greoi pentru mușchii noștri. Deși depistasem și niște săgeți, cu vârfuri metalice bine ascuțite, nu ne-am încumetat să le scoatem din pod. Și bine am făcut.

Aveam să aflăm mult mai târziu, că acel arc, era de fapt o arbaletă. Instrumentul ăla sofisticat, fără să ne fi dat seama atunci, chiar era foarte periculos. Folosit cu nebăgare de seamă, ne-ar fi putut răni destul de rău, atât pe noi, cât şi pe tovarășii noştri de joacă.

Tot răscolind noi prin ungherele podului, am descoperit într-o lădiță, o casetă din lemn, în care se găseau… ce să vezi? Chiar două pistoale.

Bineînțeles că prima reacție a fost de amuțire completă și totală uimire.

Octav a fost primul care și-a revenit. Scoțându-le cu grijă din caseta frumos capitonată la interior, le-am studiat și pipăit până ne-am convins că nu visăm.

Pistoalele erau asemănătoare cu cele pe care le văzusem noi prin cărțile de istorie și nicidecum nu arătau ca cele din filmele de război, cu ruși şi nemți.

Țevile lungi erau ornate cu încrustații metalice, iar mânerele mari și foarte plăcute la atingere, erau placate cu os sau poate fildeș, împodobite și ele cu desene migăloase.

Între țeavă și mâner, se găsea butoiașul pentru cartușe, care se rotea ca o morișcă. Ne-am jucat cu ele o bucată de vreme, hotărâți să le luam cu noi și să ne dăm mari, pe maidan. Aproape în fiecare zi spre seară, printre altele, jucam și „somat”, cu gașca.

N-am băgat de seama cât trecuse de când eram în pod și luați de val, ne credeam când tâlhari la drumul mare, când milițieni, de partea legii.

După un timp, când ne „luptam” noi mai abitir, în gura podului își făcu apariția… tatăl lui Octav. Mai în glumă mai în serios, ne cam căcasem pe noi. Am crezut că de data asta o să o încasăm amândoi, cât să nu putem duce.

Văzându-ne înarmați „până-n dinți” și gata să ne luăm la luptă cu orice inamic, domnul C, a rămas inițial surprins, dar și îngrozit. După ce și-a mai revenit, a schițat un zâmbet, și-a trecut mâna prin păr și ne-a făcut semn să lăsăm „obiectele” alea, jos. Ne-am conformat imediat și am coborat pe rând din pod. Ultimul a fost domnul C, tatăl lui Octav, care a și închis chepengul podului, cu un lacăt cât toate zilele. De atunci, pentru noi, a rămas închis pentru totdeauna.

Dar contrar așteptărilor, în loc de chelfăneală, ne-a luat pe amândoi de mână și ne-a dus direct la cofetăria de pe Călărași, colţ cu Roşie. Am mâncat atunci, pentru prima dată pe săturate, savarine și am băut câtă bragă am putut.

Întorcându-ne spre casă, domnul C, ne-a promis că dacă nu vom povesti la nimeni despre acea întâmplare, ne vom sătura și altă dată, cu tot ce ne poftește inima.

Nu doar că n-am mai povestit la nimeni, dar după un timp, aproape că uitasem şi noi de acea  întâmplare, dar şi de podul încărcat cu surprize şi lucruri interesante.

...

PERSONAJE ŞI ÎNTÂMPLĂRI

            Cea mai mare parte a copilăriei şi adolescenţei mele am trăit-o în zona centrală a orașului, pe strada Brașoveni. Îmi erau atât de familiare toate casele din zonă, încât îi ştiam pe aproape pe toți locuitorii din cartier. Pe unii chiar după nume sau porecle.

Strada noastră, datorită rezonanței istorice a numelui, ar putea determina orice călător, să facă o legătură, deloc de neluat în seamă, cu negustorii brașoveni, scutiți de plata unor taxe vamale, printr-un ucaz, dat de Vlaicu Vodă, prin 1368. Dar despre aceste conexiuni și implicații istorice, îi las pe istorici să povestească.

Eu încerc să-mi amintesc, doar de unii locuitori, din anii copilăriei mele, care ar fi putut concura cu succes, în ceea ce privește farmecul și renumele, cu mulți din negustorii și geambașii, din cealaltă vreme din vechime.

Mai erau încă și prin anii ’50 sau ’60, destui negustori și meseriași. Chiar dacă regimul comunist, le confiscase cea mai mare parte din avere și îi supraveghea fără vreo exagerare și ziua și noaptea.

Pe noi copiii nu ne interesa nici cât negru sub unghie, de meseriile sau ocupațiile oamenilor mari. Locul nostru de joacă preferat, era maidanul. Acest loc viran, era chiar lângă peretele casei noastre. Celelalte margini erau delimitate de străzile Brașoveni, Băii și Fragilor.

Aici aveau loc cele mai spectaculoase meciuri de fotbal și aici se desfășurau toate jocurile copilăriei noastre. Acest maidan, era de fapt centrul de întâlnire și de distribuire a noutăților, nu numai pentru toți copiii din cartierul nostru, dar și al multor altora, care veneau de pe alte străzi sau din alte cartiere.

Ne erau parteneri de joacă și copii de pe Călărași, Vapoarelor, din Poligon sau de pe strada Galați, de pe Bulevardele Carol, Cuza și chiar de prin zona portului.

Nu voi uita niciodată ziua când strada noastră s-a încărcat cu mașini americane. Care mai de care mai lungă, mai colorată, mai decapotată și mai luxoasă. Veniseră în vizită la vecinii noștri evrei, rudele și prietenii de prin toată țara. Unii erau veniţi din Palestina, iar alţii chiar din America, să sărbătorească împreună, 10 ani de la înființarea statului Israel.

Câte ciocolate, bomboane și alte bunătăți am mâncat atunci, nu-mi mai pot aminti.

Prietenul nostru Ioji, fiul unui evreu, croitor de lux, care stătea chiar vis-à-vis de noi, devenise pentru câteva zile, vedeta cartierului. El ne aproviziona cu toate minunățiile și delicatesurile, pe care musafirii le scoteau rând pe rând de prin geamantane și din portbagajele mașinilor.

Abia atunci am aflat că la noi pe stradă, dar și în cartier, mai locuiau foarte multe alte familii de evrei. Mulți însă purtau nume românești, iar copiii lor ne erau tovarăși de joacă și năstrușnicii. Împărțeam necondiționat între noi tot ce aveam și eram prieteni nedespărțiți. Acel eveniment ne-a legat și mai puternic.

În cele câteva zile cât a durat vizita, dacă nu eram invitați în casele gazdelor sau la mesele festive, ni se aduceau tot timpul pachețele și pungi, cu tot feluri de dulciuri și fructe, pe care nu le mai văzusem până atunci, dar despre care nici măcar nu auzisem.

Întotdeauna, indiferent cu ce ne serveau, nu lipsea niciodată şi un pacheţel cu pască evreiască sau „matzah”, cum spuneau ei. De asemenea, nu uitau niciodată să ne asigure că totul este „cuşer” şi să nu ne sfiim să mâncăm, tot ce primim. Bineînţeles că nu refuzam nimic. Toate erau bune şi mai ales binevenite.

Chiar și nea Jean, bețivul străzii, a avut parte de o sticlă de lichior, a cărei formă și denumire, nu le mai văzusem niciodată.

Nea Jean stătea undeva pe strada noastră, între Roșie și Campiniu, într-o cămăruță, la fel de sărăcăcioasă și jegoasă, precum arăta și el. Era cunoscut mai mult ca: „Jean Valjean”. Așa se autointitula el cu mare mândrie.

Spre deosebire de eroul lui Victor Hugo, din romanul „Mizerabilii”, nea Jean al nostru, era veșnic beat. Când era „cu chef", prindea și un curaj deosebit, încât înjura și spurca regimul comunist exact ca la ușa cortului. Din când în când, dormea și prin beciurile miliției, unde adesea era „reeducat".

Însă după nici câteva zile, o lua iar de la capăt. Bineînțeles că Nea Jean era deliciul nostru, tot noi fiind și cei care îl provocam cel mai des la „discuții politice”.

Într-una din zile, după o vizita mai lungă, la sediul Miliției, nea Jean s-a întors acasă și n-a mai ieșit afară. L-au scos cei de la SANEPID pe o targă, acoperit cu un cearceaf. Vecinii îi anunțaseră, după câteva zile de la revenirea lui nea Jean acasă, că nu mai suportau mirosul greu ce venea dinspre cămăruța lui. Murise singur, înjurând de toți sfinții și părinții, Partidul Comunist Român, cu tot neamul mamii lui. De data asta însă, pentru ultima dată. Păcat că nu l-au mai auzit atunci decât vecinii lui, care din când în când, pe şoptite, mai povesteau câte ceva.

*

Vasile Munteniţă este de profesie inginer electroenergetic. S-a născut pe 15 iunie 1952 în satul Vultureni, cunoscut în vechime ca Fleaşca Bărăganului. Totuși, a trăit toată copilăria şi adolescenţa în Brăila, pe malul stâng al Dunării. Greutăţile şi asprimea vieţii, din perioada anilor ’50–’60, nu i-au afectat aproape deloc nici frumuseţea, şi nici magia copilăriei. De-a lungul vieţii, a avut nenumărate ,,încercări” literare, atât în poezie, cât şi în proză, dar nu a publicat niciodată nimic. La începutul anilor ’90, a cochetat şi cu jurnalismul, fiind unul din pionierii televiziunii locale din Brăila, ca reporter şi producător de filme documentare. Meseria de inginer şi ascensiunea profesională nu i-au mai lăsat însă loc până acum şi pentru alte preocupări.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.