Undeva sub cer - Vasile Munteniță

Cartea cuprinde trei povestiri aparent fără legătură între ele despre oameni care nu se lasă înfrânți de grozăvia regimului comunist deși acesta pare hotărât să strivească orice opoziție.

 NECULAI 

Cine a fost, ce s-a-ntâmplat şi cum, cu-adevărat

                                               cândva în zorii lumii?

Cutremur în neant, lumină necreată din clipa întregimii.

Din hăul fără margini al firii fără sens, o ordine celestă

                                                         atunci s-a început,

Putere tăinuită din infinit şi un nimic, dintr-un nimic făcut.

                                              *

                În vremea cea urmat şi despre care spun, sărac din

                                                       searbăde cuvinte,

                În lumea-mi fără margini şi cu puţină minte,

                Nu am ştiut de fel, nimic de „cine”, „ceˮ şi „cumˮ,

                                               mereu mă întâlnesc,

                Cu-atâtea lucruri noi şi stranii, ce-n mine năvălesc.

                                              *

Aveam curaj nebun şi nu ştiam că frica-i

                                    o boală de ruşine.

Căci ce-ar putea fi rău, în a te-ascunde-n tine?

Dar nici că a fi liber şi gol în duhul tău

                                      înseamnă o virtute,

Pe care nimeni gratis, nu o să ţi-o-mprumute.

                                               *

La tranşee

Neculai, dacă uneori, ce-i drept cam rar, nu ar fi avut și niște „ieșiri” de-a dreptul surprinzătoare sau… hai, să le zicem mai sonore și pline de haz, care îl transformau total neașteptat, într-un mucalit plin de glume și povestiri haioase, ai fi zis că este un taciturn, închis iremediabil în el însuși, veșnic supărat și stăpânit de gânduri negre și griji ascunse.

A venit pe lume într-un sat din Moldova.

Catrina și Costache, părinții săi, proveneau dintr-o familie înstărită, dar și cu foarte mulți copii. Unul din înaintașii lor, a cărui identitate se cam pierduse de-a lungul vremii, avusese în afară de o droaie de copii și foarte mult pământ, dar și o casă mare, pe măsura averii și nevoilor sale.

Singurul lucru care mai amintea de străbunul anonim, rămăsese doar dealul din apropierea satului, care îi aparținuse cândva și care era cunoscut de toată lumea drept: „Dealu’ lui Mon”.

În ciuda averii înaintașilor săi, Neculai, a muncit pe rupte de dimineață până seara, toată copilăria lui.

Un cal, câteva capre, vaca și o căruță care se strica tot timpul, le mai ușura cazna zilnică, dar erau și o sursa de lapte și altele de-ale gurii, pentru întreaga familie.

Ca în orice târlă de om gospodar, aveau și cotineţe pline cu orătănii, un porc sau câteodată chiar doi și desigur, via din deal, de care aveau cea mai mare grijă și care le aducea în fiecare toamnă, multe zeci de vedre de vin.

Dintre toate produsele, doar din vin vindeau uneori un butoi sau două, pentru a cumpăra porumb și grâu de la târgoveții care colindau satele Moldovei. Aceştia, veneau cu căruțele burdușite cu saci plini cu cereale, tocmai din Bărăgan sau poate cine ştie de pe unde.

Iernile, în sătucul acela ascuns printre dealuri, erau aspre și greu de suportat. Ca o ultimă încercare, după foamea și frigul îndurat, iarna se termina cu... postul Paștelui.

Catrina, femeie credincioasă și cu frica Lui Dumnezeu, ținea postul mai aprig decât o călugăriță. Pe copii nu-i obliga să nu mănânce de dulce sau să rabde ca ea zile întregi, fără să pună nimic în gură, dar nici în desfătare nu-i ținea. Erau zile când un cartof copt sau o mămăliguță cu câteva linguri de untură și o cană cu lapte, erau pentru Neculai, hrana pe toată ziua. El, care rămăsese cel mai mare dintre băieți, știa că acel regim restrictiv, nu era datorat doar postului, ci mai ales sărăciei care începuse să bântuie tot satul, dar și toată Moldova.

După terminarea claselor primare, Neculai rămăsese capul familiei. Fata cea mare, Zoe, se măritase cu un învăţător, băiat serios şi gospodar tocmai de prin Bereşti şi plecase prima din casa părintească. Vasilica s-a măritat şi ea, dar îşi făcuse casă cu bărbatu-său, gard în gard cu casa Catrinei.

Era ca şi când nici n-ar fi plecat de lângă părinții ei.

Nu după multă vreme, taică-său Costache, se îmbolnăvise și doar după câteva luni de suferinţă, îi părăsise pentru totdeauna, plecând împăcat în împărăția cerurilor.

Un frate mai mare, Vasile, fusese luat în armată și n-au mai știut nimic de el, până în ziua când o mașină militară, a oprit la poarta lor și au lăsat pe marginea șanțului un sicriu sigilat, în care era tot ceea ce mai rămăsese din el.

Începuse războiul.

După un timp, după ce îl îngropase pe frate-său, i-a venit și lui Neculai ordin de încorporare, pentru pregătire premilitară.

Deși era cap de familie și ar fi trebuit să fie scutit de armată, și-a luat rămas bun de la maică-sa Catrina, de la Vasilica şi de la Aneta, surorile lui mai mari, dar și de la Avram, fratele mai mic și a plecat cu mai mulți flăcăi din sat, să se instruiească pentru apărarea țării.

Nu era prea clar, de cine urma să o apere. Nemții se retrăgeau, iar rușii ne deveniseră prieteni.

I-au urcat pe toți într-un camion și au plecat către o unitate militară. După ce i-au îmbrăcat în uniforme albastre și i-au încălțat cu bocanci de piele, de care văzuseră cu toții până atunci, doar la perceptorul din sat, i-au „înarmat” cu cazmale, lopeți și târnăcoape și i-au pus să sape șanțuri.

Săpau de dimineață până spre seara. Mâncau de patru ori pe zi: marmeladă cu ceai dimineața, slănină la gustarea de la unșpe, zeamă și mâncare de cartofi la prânz, iar seara, arpacaș.

Uneori primeau și câte o bucățică de carne, dar nu se putea ști dacă era de vită, cal sau altă vietate. Întotdeauna însă, primeau și câte o halcă zdravănă de pâine. N-aveau de ce să se plângă, mâncarea era oricum mult mai multă, decât cea de acasă.

Zilnic făceau și instrucție. În loc de pușcă, foloseau cozile de la lopeți. Mai greu era atunci când ploua. Fără să țină cont de mocirla de pe jos, sergentul, un oltean afurisit, tocmai de prin Filiași, îi punea să facă „culcaturi” și „salturi înainte”, până nu se mai cunoștea culoarea uniformei, dar nici fețele lor.

De acasă plecaseră pe ziuă, dar la unitatea militară unde fuseseră încorporați și echipați, au ajuns noaptea târziu. Tot noaptea au și plecat mai departe spre locul acela pustiu și uitat de lume. Habar nu aveau unde erau sau dincotro urma să vină inamicul. Săpau și se instruiau zilnic, printre acele vâlcele și dealuri, acoperite pe alocuri cu pâlcuri de zmeuriș, măceșe și salcâmi.

Gropile alea pe care le lăsau în urma lor, le zicea sergentul, că sunt tranșee. În acele tranşee, urmau să se ascundă ei sau cei de pe aliniamentul frontului, când aveau să ajungă acolo.

De unde venea frontul sau de unde aveau să tragă inamicii în ei, tot nu ştiau încă. Li s-a spus că atunci când dușmanii, care vor fi fost ei, vor începe să tragă, dintr-o direcție ce avea să li se comunice la timpul potrivit, li se vor da şi arme, dar şi alte uniforme.

În așa-zisa tabără de instruire dormeau în corturi militare lungi și foarte înalte. Primele nopți le-au petrecut ca vai de lume. Cu timpul, s-au adaptat condițiilor și au așternut un strat gros de iarbă pe sub păturile kaki primite de la intendență, încă din prima zi. Cu acea „saltea” de iarbă sub ei, nu îi mai deranjau noaptea, nici cioturile şi nici răceala pământului.

Reușeau acum între două plantoane, să ațipescă și ei câteva ore bune, dacă-și astupau urechile cu miez de pâine, pentru a nu auzi sforăiturile înspăimântătoare, ale unuia Glăvan, un nănău de aproape doi metri, cu capul cât o baniță.

Într-una din zile, după vreo patru luni de când săpau tranșee, odată cu marmitele cu mâncare, aduse de o căruță trasă de doi boi, a venit și un curier care i-a înmânat sergentului o scrisoare.

După ce au terminat de mâncat și au fumat câte o țigară PLUGAR, sergentul, i-a adunat în careu și le-a spus, pe un ton „prietenesc”:

‒ Bă răcanilor, ‘vă muma-n cur la toţi! Dom’ co’el Pantazi, a dat ordin de demobilizare! Razboiu’ s-a terminat. Nu mai trece p-aci. Plecaţi acasă... ‘ştele mamii voastre, de târtani!

A fost un moment de descumpănire pentru tot plutonul. Nu le venea să creadă că toată corvoada se sfârșise și puteau să se întoarcă la părinții, frații și ibovnicele lor, dar și la sărăcia lucie, pe care o lăsaseră în urmă, de câteva luni.

Se cam obișnuiseră în tabăra de premilitară și începuseră chiar să se simtă bine, mai ales că nu le lipseau nici mâncarea zilnică și nici țigările, la care aveau dreptul.

‒ Când plecăm, dom’ segent? întrebă cineva.

‒ După ce terminați de astupat toate tranșeele! răspunse ca pentru el, sergentul.

Un vuiet de râsete și fluierături, încărcă deodată toată valea.

‒ Ce-aveți mă, ați înnebunit? se răsti sergentul. Ăsta-i ordinu’: nu părăsim stabelimentu’, până nu astupăm toate șanțurile și netezim pământu’! Clar?

O liniște nefirească se așternu la fel de brusc, peste capetele celor care doar cu câteva clipe mai înainte urlaseră, de răsunase tot câmpul.

Se uitau prostiți unul la altul și fără să mai înţeleagă nimic, se întrebau singuri: „Cum adică să astupăm gropile la loc? Păi, o parte din pământ l-am împrăștiat, iar altă parte... a plecat la vale cu apa de la ploi. Ce-ar trebui să facem acum? Să săpăm alte gropi şi să luăm pământul să le astupăm pe cele vechi, ca nebunii de la balamuc?”

‒ Băi, fraților! strigă Neculai la ceilalți, după ce sergentul se depărtase de ei, să se ușureze într-un mărăciniş. Eu zic așa: hai să adunăm iarbă, crengi, frunze și tot ce-om mai găsi p-aici, încărcăm șanțurile cu ele, iar deasupra aruncăm cât pământ mai găsim, ca să pară terenul neted. Altă ieșire n-avem.

Ideea a fost imediat acceptată și însușită de toți pentru că oricum, altă soluție nu aveau.

După vreo lună de astupat gropile pe care le făcuseră la început pe coama dealului acela, unde trebuia să aștepte inamicul pentru confruntarea finală, plutonul era aliniat în careu și aştepta inspecția domnului colonel Pantazi.

Deși îl așteptau în careu încă de dimineață, colonelul își făcu apariția abia după ora prânzului. Era însoțit de încă doi gradați, veniți cu toții cu un docar, tras de doi cai vânjoși și bine țesălați, cu hamurile lucind în soare.

La ordinul colonelului, cel ce ținea hățurile a oprit caii pe o ridicătură de pământ, la vreo cincizeci de metri de locul unde era plutonul.

Nimeni nu a coborât din docar.

Colonelul, s-a ridicat în picioare și cu mâna înmănușată, streașină la ochi, s-a uitat îndelung în stânga, iar mai apoi și-n dreapta, dar în mod inexplicabil, fără să arunce nici o privire și spre dealul cu tranșee, din spatele lui.

După „inspecție”, colonelul s-a întors către sergentul care înțepenise lângă docar cu mâna la chipiu, i-a facut un semn ca și când i-ar fi zis să-și ia tălpășița, l-a bătut pe umăr pe „birjar” și… au plecat.

                                       *

 Catrina

După întoarcerea din perioada aceea de premilitară, Neculai n-a mai plecat din sat nicăieri. Rare erau și ieșirile la horă sau pe la balurile organizate ad-hoc de vreun grup de tineri, dornici de petrecere.

Satul nu își revenise încă după trauma razboiului ce se terminase nu de mult timp și nici nu erau semne că ceva se îmbunătățise față de acea perioadă când majoritatea tinerilor plecaseră de lângă familiile lor, să se lupte cu rușii sau cu nemții, pentru o cauză, pe care cei mai mulţi dintre ei, niciodată nu au înțeles-o pe deplin.    

Drumul până-n deal la vie, prășitul celor câteva rânduri de porumb și adunatul fânului pentru animalele de pe lângă casă, erau principalele preocupări zilnice ale băiatului cel mare al Catrinei. 

Femeie aprigă, robustă și încă în putere, Catrina ținea frâiele casei, toate socotelile, dar și toată rânduiala. Cele câteva animale, care le mai rămăseseră în curte, erau slabe și nici de tăiat nu erau bune, dar nici să le lase să moară, nu o lasă inima.

Nicușor, cum îl alinta ea pe Neculai, era mâna ei dreaptă și nimic nu făcea fără să-i spună sau să-i ceară sfatul. Traiul era mult mai greu decât cel de dinaintea războiului. În sat aproape că nu era familie sau casă care să nu fi pierdut vreun fecior sau bărbat pe front. 

Dintre cei care se întorseseră, așa puțini câți erau, nu era niciunul care să nu-și fi lăsat vreo mână, vreun picior sau sănătatea, dincolo de Nistru sau prin cine știe ce coclauri și câmpuri, cărora nu le spunea nimeni cum se numesc, ca să nu divulge secretele militare.

Despre mulți însă, nu se mai știa nimic. Se auzea c-ar fi fost luați prizonieri de ruși și duși tocmai unde a înțărcat mutu iapa, prin Siberia sau cine să mai știe pe unde.

Uneori Catrina își trăgea broboada până peste ochi și aplecată peste fotografia lui Vasile, căzut și el încă din primele zile de război, se ascundea prin vreun cotlon și îl bocea în liniște, cu vorbe, întrebându-l pe Dumnezeu pentru care păcate a pedepsit-o, luându-i așa de timpuriu și bărbatul și copilul.

După ce termina de bocit, își începea rugăciunile făcând cruci mari și mătănii până-n pământ, bolborosind și ridicând mâinile în sus, rugându-L pe Hristos, să-i păzească pe ceilalți copii de tot răul și suferința lumească.

Neculai, stătea uneori pitit pe undeva pe aproape și o privea ascultându-i rugăciunile, dar nu pricepea niciodată de ce Dumnezeu nu se arăta și nici nu le dădea vreodată vreun semn.

În viața lor nu doar că nu se schimbase nimic în bine, dar toate mergeu parcă din rău, în mai rău.

După mai mult de doi ani de când fusese concentrat pentru pregătire premilitară, într-o zi de marţi, lui Neculai i-a venit ordinul de încorporare în armată.

În aceeaşi zi primiseră ordine de chemare în armată şi mulţi alţi tineri din sat.

Forfota care cuprinsese toată comunitatea, dar și îngrijorările oamenilor, manifestate de cele mai multe ori foarte zgomotos prin înjurături și blesteme, provocate de această nouă nenorocire ce se abătuse asupra lor, ajunsese la cote maxime.

Neliniştea şi frica se regăsea din nou și în familia Catrinei, care plângea acum toată ziua, fără să se mai ferească de nimeni.

Trecuse prea puțin timp de când cea mai mare parte a bărbaților din sat, ologi, bolnavi și disperați, se întorseseră acasă din urgia razboiului. Rănile fizice, dar și cele sufletești nu se vindecaseră încă. Durerea pierderii copiilor, soților sau ale unor rude apropiate, nici măcar nu se mai alinase cât de cât.

Tuturor le venea greu să se despartă acum de încă un copil, chiar dacă nu mai era război și chiar dacă nu mai trebuiau să plece din țară sau prea departe de casă, așa cum le promiteau ofițerii care veniseră să le aducă hârtiile acelea blestemate.

Deși toți cei din familie erau îngrijorați și neliniștiți, Neculai nu părea prea afectat de această nouă provocare din viața lui. Ba chiar încerca să-și liniștească mama și surorile, care nu încetau să se vaite și să se roage, pentru ca Dumnezeu să facă ceva care să schimbe soarta fratelui lor și să nu mai plece de acasă. 

‒ Ia, mai terminați cu tânguiala și cu bocetul ăsta, cât îi ziua de mare! Că doar n-am murit și nici la moarte nu mă duc!

La urma urmei, orice bărbat trebuie să facă armata! încerca el să-şi mai liniştească mama şi surorile.

Acum, mai știu și eu cam care-i treaba și cu viața asta de militar. Am tras ‒ Slavă Domnului! ‒ la săpat șanțuri și pe soare și pe ploi şi-am făcut şi instrucție de ne-a ieșit pe nas. Mai rău de-atât, n-are cum să ne fie!

Tot într-o zi de marţi au plecat cu căruţele la Târgu Bujor, toţi flăcăii din sat, chemaţi la cătană. De acolo, înghesuiţi la... „bou-vagon”, au ajuns la Galaţi şi apoi mai departe la o unitate militară, undeva prin Argeş.

Pe întregul drum, de când au plecat din fața Primăriei din sat și până au ajuns la cazarma în care aveau să-și satisfacă serviciul militar, lui Neculai i-au răsunat în urechi doar vorbele Catrinei, spuse înainte de a ieși din casă: „Nicuşor, băietul mamii, te roagă mama din tăt sufletul şi cu toată inima, dacă ţi-or da puşcă, p-acolo pe unde ajungi, să nu omori om, mamă, orice s-ar întâmpla! Că doar Dumnezeu este stăpân pe viaţa omului, mamă. Aşa să ştii!”

Ar fi vrut și el s-o întrebe: „Da’, dac’ o fi să mă omoare altul pe mine, eu ce-o să fac mamă?”  

Dar n-a mai apucat s-o întrebe nimic. Catrina începuse să plângă și să se căinească așa de tare, că de milă şi de frică să nu o supere şi mai rău, a renunţat.

Odată ajuns în locul acela unde avea să-și petreacă mai bine de doi ani, Neculai constată cu bucurie că printre tinerii încorporați, în afară de grupul format din cei câțiva flăcăi cu care plecase din sat, erau și mulți din foștii lui camarazi din alte sate, împreună cu care săpaseră în zadar acele tranșee în perioada de pregătire premilitară.

Dacă prezența unora dintre consătenii lui îi adusese o oarecare stare de liniște și siguranţă, faptul că nu doar în cazarmă, dar și în pluton și în dormitor, era coleg cu unu’ Ariton a lu’ Brabete, îl nemulțumea la culme. N-avea însă ce să mai facă. Una peste alta trebuia să-l suporte până termina armata, pe acel grețos și nesimțit individ, cu care avusese odată o mică încăierare, la o horă în sat.

Acest Ariton, consăteanul lui, era băiatul cel mai mic dintr-o familie săracă cu vreo cinci copii. Capul familiei, Brabete Codrin, era cam bețiv și afemeiat. Sărăcia lor, nu venea doar de la puținul pământ cu care venise Smaranda, mama copiilor, drept zestre și nici de la casa care abia de se mai ținea pe amnare, prin pereții căreia vântul șuiera fără nici o opreliște.

Erau la fel de săraci pe cât erau și de puturoși, de puțea pământul sub ei.

O vreme, Codrin, muncise ca argat la un om mai înstărit din sat. Pentru că dorul de muncă nu îl doborâse niciodată, dar mai ales pentru că, după cum se zvonise atunci, se cam gudura pe lângă una din fetele gospodarului, într-una din zile, acesta l-a gonit din târla lui, fără nici o târguială şi fără să-i pară rău deloc.

Se aciuase mai apoi, la moara din deal. Ajuta la cântărit, descărca sacii cu grâu sau cucuruz în silozul de cereale, făcea curăţenie sau aducea apă cu cobiliţa tocmai de la fântâna din vale.

De plătit, era plătit „din ochi”, pe mălai sau pe făină, de către morar sau de către oamenii care veneau la moară şi cărora, după ce măcinau, le încărca sacii în căruțe.

N-a zăbovit mult timp nici la moară. A fost alungat şi de acolo, după ce îl prinsese un sătean, că-i umblase la fundătoarea căruței, să-i fure grăunţele din saci.

Văzând că munca nu-i vreo șmecherie care să-l scoată din sărăcie, Brabete Codrin a intrat în politică. A umblat o vreme cu conservatorii, cu liberalii, apoi cu țărăniștii, s-a pupat nițeluș și cu legionarii, iar în ultimul timp se dăduse frate de cruce cu comuniștii. Ăștia din urmă îi promiseseră că îl pun Primar sau cel puțin șef de cuib sau de organizație.

De trăit, trăia tot din furtișaguri, împrumuturi și speculă cu alimente, pe care le sustrăgea din transporturile pentru front sau din ajutoarele pentru săraci. Plecarea lui fecioru-su în armată, era o ușurare: avea de hrănit o gură mai puțin.

Cum așchia nu sare departe de trunchi, nici Ariton nu era deloc diferit de taică-su. Dealtfel la toate coțcăriile pe care le făcea ta-su, cel mai aprig și apropiat tovarăș, era chiar el.

Nici pe Ariton, nu îl scotea hărnicia din casă, iar mintea nu-i era decât la pungăşeală sau la aranjamente care mai de care mai mârşave.

Viața în cazarmă nu era cu mult diferită de cea petrecută în perioada de premilitară între acele dealuri pustii, pe care le-au crestat săpând șanțuri, în lung și în lat.

În afară de căldura casei părintești, mângâierile mamei și libertatea de a hălădui pe câmpurile și vâlcelele din jurul satului, nu prea le mai lipsea nimic.

Mâncarea nu era rea și se putea zice că oricum era mai multă decât cea de acasă. Unii chiar se cam îngrășaseră, ceea ce îl făcuse pe sergent să-i alerge și să-i muncească aproape toată ziulica.

Orele de instrucție erau obositoare, dar se obișnuiseră cu ele, mai ales că de când le dăduseră și puști, întreaga activitate devenise mult mai interesantă şi se simţeau și ei bărbați adevărați. 

Neculai, de câte ori punea mâna pe ZB-ul luat din rastel, își amintea de cuvintele Catrinei: „... să nu omori om, mamă!”.

Mai de nesuportat decât instrucția, erau orele de învățământ politic. La învățământul ăsta politic, sergentul le citea din ziare sau din nişte dosare venite, după cum li se spunea: direct de la Statul Major.

Pentru că Mărcuş sergentul, nu făcuse prea multă școală, se cam stremea din toți rărunchii și îl tăiau toate nădușelile când citea. De aceea, greu de se mai înțelegea ceva din ce silabisea el.

După un timp, se cam săturase şi sergentul să-și tot stoarcă mereu cămașa de transpirație la sfârşitul fiecărei lecturi. Pesemne, pentru că i se făcuse și lui greață de atâta politică, obișnuia să dea câte unuia, care era mai fâşneţ, să citească materialul de propagandă.

Vasile Munteniţă este de profesie inginer electroenergetic. S-a născut pe 15 iunie 1952 în satul Vultureni, cunoscut în vechime ca Fleaşca Bărăganului. Totuși, a trăit toată copilăria şi adolescenţa în Brăila, pe malul stâng al Dunării. Greutăţile şi asprimea vieţii, din perioada anilor ’50–’60, nu i-au afectat aproape deloc nici frumuseţea, şi nici magia copilăriei. De-a lungul vieţii, a avut nenumărate ,,încercări” literare, atât în poezie, cât şi în proză, dar nu a publicat niciodată nimic. La începutul anilor ’90, a cochetat şi cu jurnalismul, fiind unul din pionierii televiziunii locale din Brăila, ca reporter şi producător de filme documentare. Meseria de inginer şi ascensiunea profesională nu i-au mai lăsat însă loc până acum şi pentru alte preocupări.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.