Duhul bălții ... şi plâng şi râd - Vasile Munteniţă

Despre acest volum parcă n-aş vrea, totuşi, să vorbesc foarte mult. Nu vreau ca din făţărnicie să vă mint şi să spun lucruri deşarte, încercând să vă captez interesul.

Las cititorul să îşi formeze propria opinie şi, mai ales, să interpreteze fiecare capitol, frază sau cuvânt, după propriile-i dorinţe şi trăiri.

Nu am vrut nici o clipă şi nici nu doresc să se dea o anumită interpretare, sau sens ascuns, povestirilor sau nuvelelor mele.

Cred că fiecare cititor trebuie să simtă, să trăiască sau să retrăiască doar ceea ce este mai frumos şi mai cu folos în tot ceea ce am scris, în speranţa că va gusta cât mai din plin starea de bine pe care şi-o doreşte.

Ca să fiu sincer, nici despre mine nu am prea multe a spune.

Titlul cărţii este dat de o nuvelă cu acelaşi nume, din cuprins.

Subtitlul, este o replică luată dintr-o povestire, cu care închei acest volum.

Am ţinut musai să menţionez şi acest subtitlu pentru că cele două stări sufleteşti pe care le sugerează, reprezintă cele două mari repere importante, pe care le vei regăsi, dragă cititorule, de-a lungul lecturii, dacă, desigur, vei avea răbdarea să citeşti toată cartea.

Starea de râs şi veselie, în opoziţie cu starea de nostalgie şi tristeţe sau chiar supărare, ne însoţeşte de altfel pe toţi, în tot drumul vieţii.

Dintr-o pornire lăuntrică, de cele mai multe ori, dată de o nejustificată habotnicie religioasă, sau poate chiar din alte pricini nedeclarate, unii oameni aleg să-şi petreacă cel mai mult timp din viaţă, într-o perpetuă stare de supărare şi... – hai să nu fiu prea sarcastic – seriozitate rece.

Alţii sunt diametral opuşi celor din prima categorie. Adică, sunt veseli, petrec sau se distrează cât mai mult, exploatând la maxim fiecare clipă, urmând de fapt îndemnul poetului latin Horaţiu: Carpe diem – adică: trăieşte clipa.

Eu chiar că nu ştiu care din ei interpretează mai bine învăţăturile creştine, în care întâlnim la tot pasul urările: „bucură-te!” şi „bucuraţi-vă!”

Crede oare cineva că se poate bucura altfel decât zâmbind?

Mărturisesc că eu fac parte din a doua categorie! sau mai bine zis, aş vrea să fac parte.

Nu cred că m-am născut cu această trăsătură, nu am dobândit-o şi nici nu am învăţat-o de la vreun înţelept. Pur şi simplu, am constatat că-mi este mai bine să râd decât să plâng, şi asta am încercat să fac mereu, indiferent de starea sufletească prin care am trecut.

Mult mai târziu, la maturitate, când l-am citit şi pe Amos Oz, am luat şi de la el o pildă: Dacă nu mai ai lacrimi de plâns, atunci nu mai plânge. Râzi.

Despre povestirile din carte trebuie să recunosc că toate sunt adevărate sau, oricum, au în ele un mare sâmbure de adevăr. Rămâne ca fiecare să creadă ce vrea.

Dacă, însă, este cineva care nu crede că am trăit şi am simţit cu adevărat tot ceea ce am scris, cu certitudine, cei mai mulţi dintre cititori se vor regăsi, într-un fel sau altul, în vreuna din întâmplările povestite, şi asta este de ajuns.

Ca şi în viaţă, în acest volum, veţi întâlni întâmplări de un comic extrem, dar şi altele de o imensă gravitate.

În prima parte a poveştilor din copilărie sper să vă obişnuiţi atât cu stilul, cât şi cu ritmul scrierii. Sunt descrise jocuri şi întâmplări pe care în mod sigur le cunoaşteţi şi le-aţi trăit, la vremea lor, poate chiar mai intens şi mai palpitant decât mine.

Apoi, am convingerea că veţi trece cu bine, şi fără vreun şoc semnificativ, de la Furtunaşul buclucaş, la... Teroristul din decembrie.

 Acesta din urmă, fiind practic un document ce ilustrează nişte fapte reale, făcut acum public pentru prima dată după 35 de ani de la Revoluţia din ’89, ar fi trebuit probabil să înceapă cam aşa: Declaraţie, Subsemnatul... declar pe propria răspundere că...

Sper, totuşi, ca nu cumva să dau vreo idee cuiva, să mă pună să o fac şi oficial. Acum, oricum nu ar mai fi de nici un folos nimănui, de altfel ca multe altele, pesemne mult mai importante şi mai grave.

Despre Duhul bălţii, pot spune că, aşa după cum sigur veţi constata, nu este o povestire, ci o poveste, şi trebuie tratată ca atare, fără o localizare strictă în timp, în spaţiu sau în societate.

Cu toate acestea, în mod cu totul bizar (?) şi în mod aproape subliminal, dar uneori şi conştient, în multe ipostaze, conjuncturi, sau patimi, mă regăsesc şi eu, în personajul principal, Costas Marinovschi.

Poate se vor regăsi şi alţii.

 Autorul

BICICLETA

Întotdeauna, dar întotdeauna, cele mai năstrușnice și mai ieșite din comun pozne sau, ce să o mai dau pe ocolite, adevărate catastrofe, care s-au lăsat cu chelfăneală, pedepse dătătoare de durere și semne cu usturimi, pe părţile moi din spate, au început sau au fost provocate de lucruri mărunte.

Niciodată nu am presimțit ceva ieşit din comun, nici nu vedeam dinainte vreun semn sau ceva anume, care să mă avertizeze asupra a ceea ce urma să pățesc sau să mi se întâmple.

Nu știu cum făceam că aproape nu era ziulică lăsată de Dumnezeu să nu cad iar în vreun păcat sau să nu pățesc vreun pocinog.

Uneori, mă luam la harță cu vreunul mai mare ca mine, și la sfârșit cel care era cu „borșul” pe nas, eram doar eu; alteori, ghinionul pica tot pe mine și rămâneam în urma găștii, fiind cel prins de gospodarul căruia tocmai ce îi scuturasem corcodușul sau zarzărul din curte; alt’dată rămâneam pe-afară când toți ceilalți reușeau să intre gratis, la vreun film la ARLUS, la FLACĂRA sau la 23 AUGUST; și câte și mai câte mi se mai întâmplau încât că aproape chiar îmi venea să cred că m-am născut într-o zodie fără noroc.

Lucrul cel mai important, cu care mai mă consolam, era acela că nici pe departe nu eram eu singurul sau cel mai ghinionist dintre puştii care populau atunci strada sau micul nostru maidan.

Din întâmplările vremurilor acelea, care încă mi-au mai rămas neşterse în memorie, îmi amintesc mereu că pe străzile Brăilei, nu foarte mulți, dar totuşi destui oameni, se deplasau cu un vehicul cu două roți, pe care îl denumeau, desigur ca şi acum: bicicletă.

Nu știu cum și nici nu știu de unde făcuseră ei atunci rost de acea ciudată și nemaiîntâlnită jucărie, dar de când am văzut-o pentru prima dată tare mă răscolea și mă întărâta şi pe mine dorința de a mă juca cu ea, măcar câteva minute.

Aveam să aflu mai târziu că cele mai multe biciclete, care străbăteau atunci străzile urbei, fuseseră aduse de „frații noștri” sovietici, odată cu „libertatea” și „bunăstarea” de la răsărit.

De altminteri, deşi mai erau atunci şi alte mărci aduse prin ţărişoara noastră, habar n-am de cine, încă dinainte de război, cele mai multe dintre bicicletele pe care le puteai întâlni erau marca Ural, Sputnik sau Ucraina.

Se pare că prima bicicletă din lume fusese construită chiar de către rusul Artamonov, un fierar foarte iscusit, prin anii 1800 și... ceva.

Din păcate, mai „iute de mână” a fost un neamț, unul Karl von Dresen sau Drais, care, chiar dacă mai târziu un pic, a construit și el o bicicletă, având însă şi inspirația de a o înregistra și omologa, obținând primul licența de inventator.

Acum, că a fost inventată de ruși sau de nemți, la vremea aceea, ca şi acum de altfel, chiar nu mă interesa deloc. Ceea ce îmi doream nespus de mult era să pot călări și eu una într-o zi, pe săturate.

Soarta a făcut ca într-una din vacanțele mele la bunici, undeva pe malurile Călmățuiului, la grădinița din sat, după câteva peripeții, pe care le-am povestit altădată¹, am învățat şi eu să merg pe bicicletă.

Deși prima bicicletă pe care învăţasem să o călăresc fusese una de copii, confirmând însă regula că... „mersul pe bicicletă nu se uită niciodată”, după alți câțiva ani, de câte ori reușeam să pun mâna pe una de adulți, mă descurcam foarte bine, reușind să-mi țin echilibrul și să pedalez cu unul din picioare băgat pe sub cadrul metalic. Nici nu se putea altminteri, pentru că dacă aş fi stat pe şa sau chiar peste cadru nu aş mai fi putut ajunge la pedale.

Pe maidanul copilăriei noastre, de pe strada Brașoveni, mărginit de Băii, Albastră și Fragilor, printre așa-zisele „aroganțe” ale epocii, apăruse printre noi o nouă distracție: joaca cu bicicleta. Spun joaca, pentru că plimbatul sau mersul cu acel vehicul pe două roţi nu erau, încă, la îndemâna oricui.

Cei mai mulți dintre copiii, care mai cu voie, mai fără voie de la stăpânii casei, reușeau să iasă pe maidan cu acea... „jucărie”, cel mai scump obiect pe care-l aveau la vremea aceea, o foloseau doar ca... trotinetă, făcând câteva ture, agățați de o pedală.

Alții, veneau pe maidan cu „jucăria” părinților, doar aşa... să se fălească. Ăștia, ţinând mâinile strânse pe ghidon şi alergând pe lângă ea, bârâiau din gură şi se închipuiau șoferi pe vreun camion de marfă, motociclişti, sau poate chiar piloţi de avion.

Cei câțiva care învățaserăm să mergem pe două roți, dar care nu aveam biciclete, ne rugam și le promiteam marea cu sarea, doar, doar, ne-om căpăta și noi cu vreo tură, două de maidan.

Străzile din apropierea noastră erau pavate toate cu piatră. Chiar dacă în anii aceia piatra era foarte bine așezată și pavajul părea neted, cea mai bună și plăcută plimbare se putea face doar pe bulevardul Cuza și pe o porțiune din Călărași, străzi care beneficiaseră primele de progresul tehnologic și fuseseră acoperite cu un strat de asfalt.

De ajuns până pe Cuza, nu era vreo problemă. Dacă o luam pe Campiniu, după câteva pedale, eram deja pe asfaltul bulevardului. Strada era, mai ales spre seară, liberă complet. Doar autobuzul pentru gară, mai trecea din când în când și trebuia să fim atenți să tragem pe dreapta. În rest, toată lumea era a noastră.

Pe Călărași, deși mai ușor de ajuns, cu stilul nostru de condus bicicleta, oarecum curios și cam hazliu, nu prea ne încumetam să „evoluăm”. Era atunci strada cu cel mai intens trafic. Pe lângă autobuzele și mașinile mici sau camioanele care o străbăteau și într-un sens și în celălalt, mai era și tramvaiul care venea dinspre Sfântul Constantin și mergea spre docuri, coborând pe Danubiului până la pescărie.

Dar, oricum, prea multe ocazii de plimbat cu bicicleta nu aveam, pentru că nici prea mulți vecini din cartierul nostru nu aveau încă, atunci, o „sculă” atât de rară şi de scumpă.

Cea mai călărită de toți copiii din cartier era aceea „trei sferturi” a lui Ioji Siegler. A lui nu era rusească. Ioji mai avea o soră, iar domnul Siegler era un alt croitor de lux, dintre ceilalți vreo patru, cinci, care făceau faima străzii.

Dacă în ajunul Paștelui evreiesc, dar și cu alte ocazii, doamna Siegler împărțea copiilor pască evreiască și o mulțime de dulciuri, Ioji ne împrumuta mai mereu bicicleta lui, fără nici o pretenție.

Toate au fost bune şi frumoase până într-o zi, când am reușit să i-o stricăm și... stricată a rămas, până când au emigrat şi ei în Israel, împreună cu toți evreii de pe Brașoveni.

Și pentru mine, ca pesemne pentru toți sau poate pentru cei mai mulți copii ai generației mele, pocinoagele sau ieșirea voită sau nevoită din „legile cumințeniei” erau „răsplătiteă”, musai, cu o binemeritată pedeapsă.

Taică-meu mă bătea destul de rar, deși nu-l lipseam de vreun motiv serios de a mă „mângâia” cu cureaua de piele sau măcar cu o palmă „părintească” decât atunci când dormeam.

Partea proastă era că, deși foarte rar, atunci când o făcea, o făcea... gospodărește. 

Până își scotea cureaua, mă pregătea cu un scurt preludiu de înjurături, amenințări și alte vorbe „blânde” și „părintești”, care aveau darul de a mă introduce în atmosfera „caldă” și plină de... „învățăminte”, care avea să urmeze.

În răstimp, nici eu nu stăteam degeaba. Începeam să plâng și să urlu ca din gură de șarpe, încercând să-mi motivez, cât de cât, prostiile făcute și să încerc să-l mai îmbunez.

Dacă drumul spre ușă era blocat și nu aveam nici o altă cale de evadare, îmi căutam din ochi un colțișor în care să mă ghemuiesc și să mă pot feri cât mai eficient de contactul direct cu cingătoarea bătrânului.

Funcție de durata, numărul, dar și de patima cu care „recita” înjurăturile, îmi făceam și eu idee despre cât de supărat era, dar și despre gravitatea celor ce făcusem.

Cu cât „preludiul” era mai lung, cu atât furia bătrânului scădea în intensitate, iar eu aveam șansa să scap doar cu câteva atingeri, ce-i drept nici alea foarte duşmănoase. 

Fiecare lovitură era însoțită musai și de motivația sau învățătura pe care trebuia să mi-o însușesc:

– Asta-i pentru că l-ai bătut pe frate-tu! Asta-i pentru că ai plecat de acasă fără să știe nimeni de tine! Asta-i pentru că ai chiulit de la școală și te-ai dus la Dunăre, cu golanii de pe maidan! Asta-i să ții minte să nu te mai piși pe scările de la beci, ca să vină vecina la mine să zică că-i pute până în bucătărie! Asta-i pentru...

Când în cele din urmă obosea sau poate i se făcea milă de mine, își încingea cureaua la brâu și, neapărat, trecea în revistă alte câteva înjurături de încheiere și de... binecuvântare.

Eu continuam să mă dau de ceasul morții, urlând și plângând cu hohote, chiar dacă nu de fiecare dată loviturile primite fuseseră chiar așa de cumplite, așteptând cu inima cât un purice să o pot zbughi afară, ca nu cumva între timp să își amintească și de vreun alt pocinog.

Maică-mea, draga de ea, indiferent ce și câte prostii făceam, chiar dacă uneori mai mă trăgea de ureche sau se făcea că-mi trage vreo palmă, de cele mai multe ori mă certa și mă dădăcea până când o podideau tot pe ea lacrimile.

Uneori doar mă amenința că mă spune lui taică-meu. Dar, nici asta nu o făcea niciodată. Ba, ce să mai zic? din furia lui taică-meu, tot ea mă scotea mai mereu, încercând să-l mai domolească, dacă vedea că se înfierbântă prea tare.

Școala începuse de câteva săptămâni bune. Zilele se scurtau, iar seara ni se părea că se lasă încă de la prânz.

Jocurile și zbenguiala pe maidan erau mai scurte, ceata de copii se rărise, iar timpul trebuia împărțit și pentru lecții și, așa cum ne rugau părinții, pentru odihna obligatorie de după-amiază.

Cine să țină seama de toate astea? Indiferent cât de mult am fi vrut noi să respectăm toate regulile, întunericul tot pe afară ne găsea.

Alergam unul după altul sau băteam mingea la vreo miuță, țipând și fluierând fără încetare, spre disperarea vecinilor care se săturaseră până peste cap de zarva și zgomotul de sub ferestrele lor.

Când vremea mesei de seară era pe aproape sau când joaca se prelungea peste măsură, maică-mea se ridica pe gardul care despărțea curtea noastră de maidanul de alături și mă striga:

– Hai, mamă, vino în casă, c-a venit și taică-tău de la serviciu!

Sosirea lui taică-meu acasă era întotdeauna ultimul argument cu care maică-mea reușea să mă bage în casă, fără să mai cârtesc.

Într-una din seri, după ce mama, cocoțată pe gardul de scândură înalt de peste doi metri, se rugase de câteva ori de noi să terminăm joaca și să intrăm în casă, am cedat în cele din urmă și, împreună cu frate-meu Fanache, ne-am hotărât să... spargem gașca.

Am intrat pe poarta din Fragilor și ne-am îndreptat direct către canalul care trona în mijlocul curţii. Ne-am spălat pe mâini și pe picioare de praful adunat în ziua aceea și, după ce ne-am clătit și puțin pe ochi, am intrat în holul mare care despărțea cele două apartamente de la parter.

Am rămas trăsnit când am văzut că lângă ușa de intrare în bucătăria noastră, rezemată de perete, era o... bicicletă.

„Ce...? Cum...? A cui...?” În minte îmi zburau și mi se amestecau întrebările și gândurile, mai, mai, să mă ia amețeala.

În toată măgăoaia aia de casă cu patru apartamente, dar și în curtea din spate, nimeni nu avea bicicletă. E drept, doar domnul Anghel Sticlaru avea... motocicletă, dar asta era... altceva.

Simțeam că mă mănâncă palmele, dar și tălpile, închipuindu-mă deja cu mâinile încleștate pe ghidon, pedalând într-o veselie pe străzile aproape pustii la ora aceea.

M-am apropiat de ea și, în semiobscuritatea gangului, am studiat-o îndeaproape. Era o bicicletă bărbătească cu cadrul drept, de culoare neagră. Deși nu părea nouă, era bine legată, vopseaua nu era ciupită, șaua arăta foarte bine, avea frâna de mână foarte țeapănă la mânerul din dreapta, iar la cel din stânga o sonerie ce se acționa cu degetul mare. Deși nu avea far, avea totuși un dinam care prin basculare se lipea de cauciucul roții din față, iar din el plecau două fire izolate la capete şi înnodate de ghidon.

De cum am deschis ușa bucătăriei, privirea mi s-a întâlnit instantaneu cu cea a lui taică-meu, care, așezat la masă, mi-a citit pe față, sau poate doar a intuit, entuziasmul care mă cuprinsese și, încercând să mă tempereze, mi se adresă cu un ton aproape răstit:

– Să nu-ți treacă prin cap să te atingi de bicicletă, că... te-a luat benga!

– Da, care...? a cui...? am încercat eu să bâigui ceva, doar, doar voi afla care-i chichirezu’ cu agregatul ăla rezemat atât de tentant, de peretele nostru.

– E bicicleta unuia de la mine de la serviciu. Am venit eu cu ea acasă, pentru că ăla s-a îmbătat tâmpitul în așa hal la Arion Ciuplea, că n-a mai putut s-o încalece.

Oricât am încercat eu să mai aflu și alte detalii nu am reușit să mai scot de la el decât o singură promisiune:

– Dacă ieși la ora asta cu bicicleta afară, să știi că am cureaua agățată de marginea patului!

N-am mai insistat cu întrebările și nici n-am mai încercat să-i cer vreo favoare specială, chiar dacă nici o clipă nu renunțasem la gândul de a zburda câteva ture pe două roți, în jurul casei.

A nu profita de o asemenea pleașcă uriaşă, indiferent de consecințe, ar fi fost pentru mine un adevărat sacrilegiu.

Obosit după o zi de muncă, „aburit” binișor și de cele câteva pahare de șpriț, consumate cu colegii de serviciu, la crâșma de pe Călărași, lui taică-meu nu i-a trebuit prea mult să cadă pradă somnului și să înceapă a „toarce” monoton, în patul său din camera din față.

Mi-am tras la repezeală pe mine un trening, iar în picioare tenișii chinezești și, furișându-mă în vârful degetelor, am înhățat bicicleta de pe hol și-am tulit-o afară.

Ajuns în stradă, mi-am vârât piciorul drept pe sub cadru și am început să pedalez încet spre centru.

Strada, așa după cum prevăzusem, era aproape goală. Ici-colo, câte un întârziat se grăbea în pas vioi către casă sau poate... spre cine știe ce altă destinație nocturnă avea el la ora aia?

Chiar dacă nu eram eu vreun specialist în ale ciclismului, mai ales pe bicicletele de adulți, la care nici nu ajungeam la șa, învățasem totuși câteva figuri de... „cascadorie puerilă”, care provocau invidia, dar şi făceau deliciul celor din gașca de pe maidan.

După ce prindeam ceva viteză, mă urcam cu picioarele pe cadru sau pe șa. Dacă aveam destul spațiu, mergeam drept până... hăt departe, iar dacă nu, făceam doar câteva rotocoale în intersecţie. Altă figură era zborul avionului, pe care îl făceam stând cu burta pe șa, cu mâinile întinse pe ghidon și cu picioarele întinse în spate. Desigur și mersul în zig-zag era un alt mod de a-mi etala, în fața prietenilor din cartier, talentul și abilitățile de stăpân al vitezei și al echilibrului.

Acum, pentru că nu mai pusesem mâna pe o bicicletă cam de multișor, mergem încet pe strada noastră către bisericuța din centru și încercam să savurez la maxim plăcerea deplasării pe două roți.

...

Vasile Munteniţă s-a născut pe 15 iunie 1952, în satul Vultureni, pe Valea Călmăţuiului. A trăit toată copilăria şi adolescenţa în Brăila, pe malul stâng al Dunării.De-a lungul vieţii, a avut nenumărate „încercări” literare, atât în poezie, cât şi în proză. Nu a publicat niciodată nimic, din motive încă nedesluşite. Debutează în 2022 cu volumul de proză Strada Braşoveni-poker, murături şi vin, apărut la Editura Paideia – Bucureşti. Tot în 2022 a apărut şi Ultimele trei vacanţe, iar în 2023, Undeva sub cer, toate la aceeaşi editură. Cele mai multe scrieri sunt despre anii copilăriei şi ai adolescenţei, pe care autorul îi consideră: cel mai frumos vis al vieţii.

      Brăila lui Panait Istrati, a lui Mihail Sebastian, Fănuş Neagu şi a tuturor celor vrăjiţi şi legaţi sufleteşte de frumuseţea ei magică şi fabuloasă, se regăseşte desigur, în toată splendoarea, şi în paginile cărţilor sale.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.