Ultimele trei vacanțe - Vasile Munteniță

Cartea cuprinde o serie de povestiri romanțate şi pline de umor din Deltă, de fapt, cele mai frumoase și interesante întâmplări pe care autorul le-a trăit în vremea tinereții.

Indiferent de locurile pe unde am trăit și mi-am petrecut primii ani ai vieții, pe marele bulevard al Brăilei, în centru pe Brașoveni sau la țară la bunici, am avut întotdeauna parte, de mulți prieteni și tovarăși de joacă și aventuri. Când petreceam ceva deosebit cu o parte din ei, musai povesteam și celorlalți cu prima ocazie, când ne reîntâlneam. Astfel, toate întâmplările și amintirile despre ele, rămâneau vii în mintea noastră și le savuram cu mare drag, povestindu-le de fiecare dată când se ivea câte o ocazie.

Pe lângă amintirile copilăriei, s-au adăugat multe alte amintiri despre întâmplări și personaje, trăite și întâlnite în anii ce-au urmat. Întotdeauna mi-am dorit să le aștern pe hârtie, de teama de a nu le uita. N-am reușit să găsesc timpul necesar niciodată. Cu certitudine însă, nu eu am fost cel nepregătit, ci probabil, doar timpul, care încă nu venise.

Am îndrăznit în cele din urmă și nu fără a scăpa de toate temerile și îndoielile, am rememorat și scris, câteva din întâmplările petrecute în ,,cei mai frumoși ani”, în care am trăit și eu, acel… ,,cel mai frumos vis”.

Despre întâmplările povestite în această carte, trebuie să spun că toate au fost adevărate. În cele mai multe, am fost chiar eu, personajul principal. În altele am fost doar martor sau le știu din povestirile unor prieteni sau apropiați.

Personajele din povestiri au fost și ele reale. Nu le-am dat numele adevărat întotdeauna, din motive lesne de înțeles.

Am construit, pentru a da viață unor stări de fapt sau situații, pe care nu mi le-am mai amintit în întregime și unele personaje imaginare. Las cititorul să le identifice, după cum negreșit, chiar şi cititorul se va regăsi și se va identifica cu multe alte personaje, pentru că: ,,Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi şi ceea ce s-a întâmplat, se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.” (Ecleziast 1.9.)

Autorul

În loc de… PREFAŢĂ

„La început era Cuvântul…”(Ioan 1.1)

Încercând să respect o anumită cutumă a binecuvântatei arte a scrisului, încep cu aceste câteva rânduri lămuritoare, cu care, nu doresc nimic altceva, decât să-l introduc pe binevenitul și mult stimatul cititor, mai domol și cât de cât inițiat, în toată atmosfera și spiritul, celor ce urmează.  

Fără a mă încumeta să mă consider altcum, decât un epigon anonim, îmboldit acut, de numeroase amintri foarte dragi, ale unor întâmplări din vremuri de mult trecute, presupun, că mulți exegeți literari, ar putea negreşit încadra acest volum, în categoria: „Jurnale de călătorie”.

Îndrăznesc să spun, că și după umila mea părere, această scriere, nici nu ar putea fi altceva, decât un: „Jurnal de drum… romanțat.”

Urmând firul povestirii unei aventuri în Delta Dunării, aventură pornită de la vizionarea unui foarte cunoscut film românesc: „Operațiunea Monstrul”, cei cinci (șase) eroi ai cărții, își deapănă uneori sau își amintesc împreună, la vreme de seară sau de răgaz și alte năzbâtii și pocinoage, petrecute în anii copilăriei, adolescenței sau studenției lor.

Întâmplările încărcate de surprize, prin care trec, dar și situațiile inedite, cărora le fac față de fiecare dată, cu haz și foarte multă veselie, confirmă cu prisosință, dacă mai era cazul, că aproape întotdeauna: „Viața… bate filmul!”.

Bucuria reîntâlnirii „găștii” din liceu, după o perioadă de despărțire temporară, pricinuită de plecarea la studii în etape diferite, prin alte orașe sau pe la alte facultăți, este într-o zi încununată de hotărârea, luată prin „ Legământ”, de a duce la îndeplinire, o mai veche dorință a tuturor: escapada în Deltă.

Spiritul de aventură și dorința nestăvilită de distracție, face ca plecarea la drum să nu fie condiționată sub nici o formă, de existența vreunui plan sau agende, stabilite a priori. Totul decurge după legea aleatoriului, iar speranţa în izbândă, nu îi dezamăgește niciodată: „Dumnezeu îi ajută întodeauna pe cei îndrăzneți!”

Din Deltă, escapada continuă în tabăra studențească de la Constanța, iar de acolo, tot neplanificat, dar binevenit, în satul natal al povestitorului.

Structura volumului, respectă dealtfel şi cele trei destinaţii sau capitole ale călătoriei:

I.   Operaţiunea… „forfacu”;

II.  La „Trei papuci”;

III. Lumină lină;

Fără ca vreunul din ei să își dea seama, în drumul spre casă, dialogul agasant cu o bătrânică, le trezește tuturor, brusc și dureros, acel gând pe care îl ținea fiecare ascuns în subconștient și pe care, nu și l-ar fi dorit niciodată scos la iveală: se întorceau ca întotdeauna împreună, din ultimele lor… trei vacanţe.

Ce urma să le pregătească anii care veneau? Nu era atunci, pentru niciunul dintre ei, o prioritate. Voiau, doar să rămână nedespărțiți pe vecie, așa ca într-o strânsă şi caldă îmbrățișare prietenească.

La sosirea acasă, pe peronul pustiu al gării, o previziune sumbră, ca un duh necurat și nedrept, căci… „Cuvântul era la Dumnezeu”, îl făcu pe Gelu, să fie primul care s-a îndreptat spre ieșire, lăsându-i - deşi ar părea paradoxal - pe toți ceilalți… singuri.

Urmând celebrul citat al dramaturgului latin Terenţiu: „Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu îmi este străin”, toate cele povestite, sunt întâmplări şi manifestări, cât se poate de reale, din viața personajelor mele. Pe toate cele făcute şi petrecute şi le-au asumat cu bune și rele, chiar dacă multe, ar putea fi considerate… necuviincioase sau chiar condamnabile.

Pentru cei grăbiți să judece sau să analizeze superficial, unele năstrușnicii sau exuberanțe ale eroilor acestei cărţi, trebuie să le reamintesc fără tăgadă, că cele povestite, s-au petrecut într-o epocă deosebit de injustă și profund „necuviincioasă”, a întregii noastre societăți.

Ceea ce nu trebuie să uite nici o clipă, preacinstitul cititor sau cititoare, nefiind de asemenea lipsit de subînțeles, ba chiar definitoriu, este faptul că acest volum, este și rămâne totuşi, un „Jurnal… romanţat”.

Autorul 

 ...

Nea Cozma

În perioada aceea de vară, apa era destul de scăzută. Între ponton și malul propriu-zis al Dunării era o porțiune de pământ de vreo zece, cincisprezece metri. Când am ajuns, nu băgasem de seamă că dincolo de sălciile bogate în crengi și de plopii aliniați de-a lungul apei ar mai fi existat și altceva în afară de acel ponton înalt.

Dar, urcând malul împreună cu Gelu, descoperisem că de fapt „MALIUC” nu era doar un loc undeva pe malul brațului Sulina, așa cum crezuserăm noi până atunci, ci era… chiar un sătuc. Un sătuc ce părea la prima vedere destul de cochet și curățel. Cele câteva case din apropiere, frumos văruite în alb și albastru-ciel, aşezate de-a lungul apei, dădeau impresia unei mici localităţi populate cu păpuși. Păreau că fac parte din decorul vreunui basm cu zâne și pescari bătrâni și prietenoși. Căsuțele aveau o verandă împodobită cu o puzderie de flori, de parcă erau încinse cu câte un curcubeu magic și primitor. Pe gardul uneia din ele, meticulos aranjat, de parcă era scos la vânzare, era un năvod întins la uscat. La poartă, o bătrânică împletea ceva cu niște andrele lungi și groase. Într-o curte alăturată, doi bărboși păreau că repară o setcă lungă de câțiva metri, în ochiurile căreia încă mai erau câteva frunze și crenguțe adunate de pe fundul vreunui ghiol. Undeva, mai în depărtare, câțiva săteni ungeau cu smoală sau cu păcură carena unei bărci imense, așezată cu fundul în sus pe câteva buturugi. Ne-am apropiat cu oarece timiditate de aceștia din urmă și am încercat să intrăm în vorbă:

— Bună ziua!

— Ziua bună! mormăi unul din ei.

— Aici este satul Maliuc? întreb eu, prostește.

— Pii, dacă nu-i aci, apoi, un’ să fie? îmi răspunse acelaşi localnic, uitându-se pe sub sprâncene la mine.

— Am vrea s-ajungem și noi, pe undeva… pe lângă un lac p’aci, continuai eu, tot nesigur, neștiind de fapt cam ce ar trebui să facem și cam pe unde să ajungem.

— Pe Fortuna? întrebă altul.

— Da, da, pe Fortuna! îi zic eu, amintindu-mi de cele ce ne spusese Titi la Tulcea.

— Păi, nu-i mare lucru, continuă el. O luați cu barca pe canalul ăla mai din deal și dați ocol satului. Într-un sfert de oră ajungeți la lac.

Mă cam blocase. Care barcă, ce canal?

— Doar alde dumnevoastră sunteți? mă iscodi săteanul, privindu-ne pe sub borurile foarte largi ale pălăriei de paie, ce-i umbrea aproape tot corpul.

— Nu, suntem cinci! îi răspunse Gelu. Ceilalți sunt la ponton cu bagajele, unde ne-au lăsat șalupele.

— Alea două? întrebă cu o ironie în glas, unul din ei, semn că nu erau chiar așa de indiferenți la traficul de pe canal.

— Da, alea două, răspunse Gelu, aproape ruşinat.

— La pescuit, la pescuit? se băgă în seamă un altul.

— Și la pescuit și la odihnă! îi zic eu.

— Pii, începu unul, nu vreți să stați în gazdă la cineva?

— Avem un cort mare. Am vrea să stăm cât mai aproape de apă. Poate chiar pe malul lacului. Îi răspunse Gelu.

— După nici două nopți, o să vă cam săturați și de apă și de țânțari ş-atunci preţul la cazare o să fie mai mare, zise unul din ei, zâmbind ironic şi privindu-ne superior.

— Ne riscăm! i-o tăie Gelu.

Văzând că nu ne-au prins de mușterii își continuară treaba cu spatele la noi, ca și când nici n-am fi fost acolo. După câteva momente de tăcere şi descumpănire, Gelu, scoase un pachet de Marlboro, îi rupse foița de celofan și, ridicând filtrele la câteva țigări în afară, îi ademeni:

— Da’ o țigară bună nu serviți și de la noi?

Văzând pachetul de țigări întins cu atâta dărnicie către ei își trase fiecare câte o țigară, pe care au aprins-o de la bricheta „Ronson” primită de Gelu de la nea Tase, de ziua lui.

Au lăsat într-o căldare feştălăul cu care ungeau barca și s-au așezat fiecare pe câte o buturugă. Au încercat ei să ne descoasă, de-alde cine suntem, de unde venim, cine-i tăticu’, cine-i mămica sau dacă-avem neamuri la… București. Nu au reușit însă să smulgă prea multe de la noi. Le venea cam peste mână să creadă că nu suntem copiii niciunui ștab, dar venisem până acolo, taman cu cele două șalupe ale „mai-marilor” de la Tulcea. Văzând că timpul trece, iar noi nu ne mai întoarcem, Adrian și Mihu urcaseră și ei malul din dreptul pontonului şi ne tot făceau semne disperate cu mâinile.

— Ia spuneți, îi întreb eu pe săteni, o bărcuță găsim și noi pe la cineva să o închiriem câteva zile?

Pescarii, se uitară unul la altul, ridicară din umeri a neștiință și s-apucară iarăși de uns barca cu negreală. După un timp, unul din ei, își făcu milă de noi și zise:

— Cine-a avut barcă de-nchiriat… a-nchiriat-o pân-acum!

După încă o pauză, continuă:

— Ar mai fi a lu’ Cozma. Da’…

— Da’ ce? Ce-i cu Cozma? insist eu, sperând într-o minune.

— La ora asta, Cozma…

— Ce-i bre, ce-i cu Cozma? întreb eu aproape disperat, de misterul din expresia lui.

— Cozma… îi ţeapăn.

— A murit? întreb eu deznădăjduit.

— Nu bre, îi beat: mangă! îmi răspunse acela, afişând un zâmbet tâmp.

— Da’… unde-l putem găsi, totuși? insist eu. Poate-l trezim!

— Nu-l mai trezește nici clopotul bisericii, la ora asta! dădu el verdictul.

După alte câteva încercări de a-i convinge să ne spună totuși unde am putea să-l găsim pe acest Cozma, am aflat că împricinatul locuia la doar câteva case mai departe, chiar pe malul apei. Ceea ce ne-au mai spus era că nu prea aveam multe șanse să-l găsim pe Cozma acasă. De cele mai multe ori, acesta își făcea prima repriză de somn chiar acolo unde își făcuse și plinul cu vodcă, de regulă la o bodegă în centrul satului sau chiar la vreun consătean, tovarăș de… suferință. Era aproape imposibil să luăm acum ulițele la rând și să întrebăm din poartă-n poartă dacă nu cumva „domnul” Cozma zace beat pe-acolo.

După ce le-am mulțumit celor trei pentru informații, ne-am întors la pontonul unde ceilalţi ne așteptau în culmea nerăbdării. Am luat termosul în care Vasca ținea cafeaua făcută de dimineață și am plecat în căutarea lui Cozma. O șansă egală cu cea de a câștiga la loto a făcut să-l găsim chiar la el acasă. Ne-a ieșit la poartă o femeie între două vârste, poate deja plecată spre a treia, care, dând din umeri, nu ne dădu nici o șansă de a putea lega vreun dialog cu bărbatu-său. Am insistat și, până la urmă, ne-a lasat să intrăm la el în cameră. „Cameră”, fiind un fel de a spune. Locul acela în care nenea Cozma „suferea” trântit pe jos, pe niște paie acoperite cu o manta, semăna mai mult cu… cu orice, dar numai cu o cameră, nu.

Ne-am apropiat de el, iar Gelu chiar a îndrăznit să-l apuce de umeri și să-l zgâlţâie zdravăn. Cozma a deschis ochii mari și, văzând o față necunoscută, îmbrăcată altfel decât cu o manta pescărească, purtând și ochelari de conțopist pe nas, se ridică în capul oaselor și întrebă:

— Ce-i nene, unde sunt?

— Ești cu noi, nene Cozma, stai calm! încercă Gelu să-l liniștească.

— Cine sunteți, bre? îngâimă Cozma.

— Oameni buni. Prieteni, nene! continuă Gelu.

— Ce vreți, bre? Ce-aveţi de băut dacă sunteți prieteni? încercă Cozma să se orienteze după interes.

Eu, fără să mai stau pe gânduri, scot dopul de la termos, întind mâna și îi fac semn să-l dea pe gât. Schițând un zâmbet de satisfacție, Cozma apucă termosul cu amândouă mâinile, îl duse la gură și vărsă pe gât tot conținutul. După asta, cu o mișcare bruscă, lăsă termosul, se făcu roșu la față, după care se făcu alb și cu ochii cât cepele și gura plină de zaț, țipă la noi:

— M-ați odrăvit! Ce-am băut?

— Stai liniștit, bre nea Cozma! îi zise Gelu împăciuitor. Noi avem nevoie de matale. Cum să te otrăvim? Ți-am dat puțină cafea.

Eu era să leșin de râs. Cozma începuse să horcăie și să scuipe zaț în stânga și-n dreapta și nu se mai oprea.

— Apă, apă, aduceți-mi apă! începu Cozma să se roage de noi printre scuipături.

Gelu rămasese lângă el, bătându-l ușor peste ceafă, pentru că se cam înecase cu atâta zaț de cafea și începuse să tușească măgărește. Eu am ieșit afară să caut apă. Nevastă-sa, care privise din ușă tot spectacolul de până atunci, cu o expresie de satisfacție fără margini, îmi arătă o găleată de lângă peretele casei, în care, mai mult ca sigur, strângeau apa de ploaie și îmi făcu semn să i-o duc. Văzând ca n-am altă soluție, am luat găleata, cam pe jumătate plină și i-am dat-o „suferindului”. Cozma a prins găleata cu ambele mâini și a început să bea din ea, gâlgâind ca un cal însetat. După un timp, a lăsat găleata jos, s-a uitat la noi și cu un glas aproape rugător ne-a întrebat:

— Ce-aveţi, bre, cu mine?

Trezit de-a binelea din beție, ori de la cafea, ori de la șocul cu „odrăvirea”, nea Cozma era acum chiar mai treaz decât noi.

Timp de vreo jumătate de oră, am ținut-o tot într-o glumă. L-am lăudat ca fiind unul pe care îl știe și respectă toată Delta. Noi, de altfel, habar n-aveam cine este, ce meserie are și cu ce se ocupă el în sătucul ăla, între două beții. I-am explicat cine suntem noi, cum am ajuns până la el și cu ce ne-ar putea ajuta. După ce i-am mai zis că avem și vreo două sticle de jumate din cea mai bună vodcă din Brăila, n-a mai stat deloc pe gânduri și ne-a promis că ne dă barca pentru o săptămână, dacă îi vom plăti… douăzeci și cinci de lei.

Ne blocase complet. Nu pricepusem, dacă suma asta era pentru fiecare zi sau era chiar pentru toată săptămâna. Până la urmă ne-am lămurit. De bucurie că nu îl „odrăvisem”, dar și pentru că eram băieți simpatici, așa cum fusese și el în tinerețe, ne lăsa barca pentru o săptămână întreagă doar pentru douăzeci și cinci de lei.

Ne-am dus cu el la locul unde ținea barca, dar şi toate sculele lui de pescuit, ne-a dat vâslele și a rămas să-i dăm votca atunci când îi vom aduce barca înapoi. După ce ne-a explicat cum ieșim către ponton și cum intrăm pe canalul care ducea la lacul Fortuna, s-a făcut nevăzut.

Am înțeles atunci pe deplin că el chiar crezuse că a înviat din morți și voia să trăiască din plin și cât mai intens acele clipe în care era încă viu, adică... treaz. De aceea, probabil, nici nu a mai vrut să ia vodca de la noi, ca nu cumva ispita să-l arunce din nou în spasmele beției sau mai bine zis în... moarte cerebrală.

Vasile Munteniţă este de profesie inginer electroenergetic. S-a născut pe 15 iunie 1952 în satul Vultureni, cunoscut în vechime ca Fleaşca Bărăganului. Totuși, a trăit toată copilăria şi adolescenţa în Brăila, pe malul stâng al Dunării. Greutăţile şi asprimea vieţii, din perioada anilor ’50–’60, nu i-au afectat aproape deloc nici frumuseţea, şi nici magia copilăriei. De-a lungul vieţii, a avut nenumărate ,,încercări” literare, atât în poezie, cât şi în proză, dar nu a publicat niciodată nimic. La începutul anilor ’90, a cochetat şi cu jurnalismul, fiind unul din pionierii televiziunii locale din Brăila, ca reporter şi producător de filme documentare. Meseria de inginer şi ascensiunea profesională nu i-au mai lăsat însă loc până acum şi pentru alte preocupări.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.