Paideia Lumea de la Oliver Cromwell la Vladimir Ilici Lenin - Constantin I. Stan Studii si eseuri 50,00 lei Mărește

Lumea de la Oliver Cromwell la Vladimir Ilici Lenin - Constantin I. Stan

Constantin I. Stan

O expunere atractivă și bine documentată a ultimelor trei secole, care au adus transformări uimitoare în toate domeniile de activitate.

 

Mai multe detalii

2505P

Nou

50,00 lei cu TVA

În istoria omenirii, trei secole înseamnă foarte puțin, dar în epoca modernă, ele au adus transformări înnoitoare în toate domeniile de activitate. Am întâlnit „despoți luminați” în Franța, Rusia, Austria sau Prusia. Au izbucnit revoluții mai întâi în Anglia, apoi în America, în Franța, Belgia sau Rusia. Lumea s-a schimbat treptat, iar Europa a fost în centrul atenției.

 

În aceste trei veacuri, omenirea a cunoscut suișuri și coborâșuri. Democrația a triumfat totuși, deși a primit adeseori puternice lovituri.

Constantin I. Stan

 

AutorConstantin I. Stan
Anul publicării2022
Format140 x 200 mm
Nr. pagini428
ColecțiaStudii si eseuri – Istorie
eBook2586-lumea-de-la-oliver-cromwell-la-vladimir-ilici-lenin-constantin-i-stan-9786067486599.html
ID Hard Cover2586-lumea-de-la-oliver-cromwell-la-vladimir-ilici-lenin-constantin-i-stan-9786067486599.html
GenStiinte umaniste
SubgenIstorie
LimbaRomana
Tip formatFizic
Subiect principalIstorie sociala si culturala
ISBN978-606-748-585-1

Scrieţi un comentariu

Lumea de la Oliver Cromwell la Vladimir Ilici Lenin - Constantin I. Stan

Lumea de la Oliver Cromwell la Vladimir Ilici Lenin - Constantin I. Stan

O expunere atractivă și bine documentată a ultimelor trei secole, care au adus transformări uimitoare în toate domeniile de activitate.

 

Scrieţi un comentariu

Războiul de 30 de ani marchează sfârşitul unei lumi şi începutul epocii cunoscută sub numele de Vechiul Regim. El a avut rolul de creuzet, în care, la flacăra luptelor crâncene, diversele elemente din compunerea Europei s-au amestecat şi s-au transformat. Graţie amintitului eveniment s-a precipitat cristalizarea naţiunilor, s-a ajuns la întemeierea dreptului internaţional şi la apariţia principiului echilibrului. După Pacea Westfalică, au urmat trei secole uimitoare care au adus transformări înnoitoare în toate domeniile de activitate. În aceste trei veacuri, omenirea a cunoscut suișuri și coborâșuri. Democrația a triumfat totuși, deși a primit adeseori puternice lovituri.

 

OLIVER CROMWELL ŞI REVOLUŢIA BURGHEZĂ DIN ANGLIA.

LORD PROTECTOR. RESTAURAŢIA STUARŢILOR

 

 

I.1. Situaţia internaţională

 

            Prima jumătate a secolului al XVII-lea este marcată pe plan european de Războiul de 30 de ani (1618-1648). Declanşat ca urmare a unui conflict local de factură religioasă prin revolta cehilor îndreptată împotriva Casei de Austria, el a căpătat treptat o tentă de natură europeană, angrenând marile puteri occidentale ale vremii, dar şi ţări din nordul continentului precum Suedia, sau sud-estul Europei cum ar fi Principatul Transilvania. Războiul de 30 de ani marchează sfârşitul unei lumi şi începutul epocii cunoscută sub numele de Vechiul Regim. El a avut rolul de creuzet, în care, la flacăra luptelor crâncene, diversele elemente din compunerea Europei s-au amestecat şi s-au transformat. Graţie amintitului eveniment s-a precipitat cristalizarea naţiunilor, s-a ajuns la întemeierea dreptului internaţional şi la apariţia principiului echilibrului.

            Războiul s-a încheiat prin pacea de la Westfalia din 1648. Acest sistem de tratate cuprindea acordul de la Osmabrück, din 6 august 1648 dintre Suedia şi Imperiul Habsburgic şi cel de la Munster dintre Franţa şi Austria.

            Pacea Westfalică a proclamat prin articolul VII amnistia generală şi a reconfirmat libertatea religioasă, avantaje dobândite prin păcile de la Passau (1552) şi Augsburg (1555). Aceste privilegii obţinute de luterani se extindeau şi asupra calviniştilor.

            Pacea a confirmat fărâmiţarea economică şi politică a statelor germane. Numărul lor a fost fixat la 343 din care 158 laice, 123 ecleziastice şi 62 de oraşe libere numite şi imperiale.

            Franţa primea o serie de teritorii: episcopatele Toul, Metz şi Verdun. Împăratul romano-german se vede nevoit să renunţe la suveranitatea asupra Pignerolului cedat de Regele Savoiei, în 1631, Franţei. Monarhia franceză dobândea, de asemenea, prin articolul 76, dreptul de a avea garnizoană militară în oraşul Philippsburg. Comerţul între cele două maluri ale Rinului era declarat liber. Aliaţii Franţei, ducii de Savoia, Mantua şi Modena îşi recăpătau teritoriile pierdute.

Pentru Suedia, pacea westfalică a fost foarte favorabilă. Ea a ocupat Pomerania Occidentală, Insulele Rügen, Wollin şi Usedorn, apoi cetatea Wismar din ducatul Mecklenburg- Schwerin, porturile germane Bremen şi Werden, dreptul de a înfiinţa o Curte de justiţie la Wismar şi o universitate la Grünwald. Prin pacea de la Westfalia s-a aprobat aşa-numitul Cod al Naţiunilor. Fiecare stat a obţinut consacrarea dreptului natural de a se guverna potrivit interesului şi raţiunii sale, respectând drepturile şi interesele celorlalţi3. În felul acesta epoca veche se încheia şi începea una nouă.

 

I.2. Economia şi societatea engleză la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor

 

            Economia de tip capitalist a cunoscut în Anglia la finele veacului al XVI-lea şi prima jumătate a celui următor o dezvoltare fără precedent. Această evoluţie a fost superioară celorlalte state europene, cu excepţia Ţărilor de Jos. În insulele britanice se declanşase de fapt revoluţia industrială. Concomitent, regele Henric al VIII-lea (1509-1547) a realizat o reformă religioasă, care privită retrospectiv conform părerii unui biograf al său Carolly Erickson, pare a fi un monument de gândire anticipativă, dar reprezenta la acea vreme un experiment catastrofal cu rezultate uşor de imaginat. El a luat măsuri împotriva hoţilor, vagabonzilor, tâlharilor, care se aflau în oraşe datorită fenomenului „împrejmuirilor”, adică deposedarea ţăranilor de pământ şi transformarea lor în păşuni pentru creşterea oilor. Legislaţia sângeroasă a avut şi unele aspecte pozitive, micşorând furturile, actele de vandalism, crimele chiar. Concomitent însă, regele Henric al VIII-lea a ordonat unei ample revolte cunoscute şi sub numele de „Pelerinajul graţiei divine”, dar şi lichidarea adversarilor politici, inclusiv a lui Thomas Morus, autorul celebrei lucrări Utopia.

            Epoca cea mai prosperă, mai înfloritoare pentru Anglia a reprezentat-o perioada „secolului de aur” sau domnia reginei Elisabeta I. Dotată cu o inteligenţă ieşită din comun şi cu o extraordinară energie, ea s-a impus atât pe plan intern, cât şi extern. Suverana a sprijinit noua clasă a nobilimii angrenată în afaceri comerciale care se forma cu paşi repezi pe meleagurile engleze. Manufacturile au cunoscut în Anglia o dezvoltare impetuoasă, fapt care a făcut ca lâna autohtonă să nu mai fie suficientă. De aceea s-a făcut apel la cea produsă în Spania, Franţa ori Germania. Astfel, Anglia devine din exportatoare de lână importatoare. Corsarii englezi, unii sprijiniţi chiar de monarhii de la Londra, cel mai renumit dintre ei a fost Francis Drace, care a adus mari servicii coroanei engleze. În Anglia a apărut un fenomen specific intitulat „împrejmuirile”, adică deposedarea ţăranilor de pământ, care era îngrădit şi transformarea lui pentru păşuni destinate creşterii oilor. După unele date, între anii 1455-1607 s-au transformat în păşuni în cele 24 de comitate 200.000 ha, cifră mult sub cea reală.

            În Anglia s-a dezvoltat, de asemenea, industria extractivă a cărbunelui. Creşterea producţiei a înregistrat salturi spectaculoase. Dacă în 1564-1583 din Newcastle se extrăgeau 33.000 de tone, după mai puţin de un secol, prin 1658-1659 s-a ajuns la o producţie de 529.000 tone anual. În anul 1640, producţia totală a Angliei s-a cifrat la 1,5 milioane de tone.

            Burghezia engleză a crescut numeric şi economic. Negustorii erau bine organizaţi în Evul Mediu, căci existau aşa numitele „ghilduri”. Dacă la finele secolului al XVI-lea în Anglia întâlnim 169 de mari negustori, în anul 1601, numai cei care făceau comerţ cu Ţările de Jos, se ridicau la 3500. S-au format Compania Indiilor Orientale şi Compania Indiilor Occidentale, care au cunoscut o evoluţie ascendentă. Ele se bucurau de importante privilegii. Negustorii erau astfel conştienţi de rolul lor primordial în dezvoltarea societăţii engleze la finele secolului XVII şi începutul secolului XVIII.

            Evoluţia impetuoasă a comerţului englez a nemulţumit Spania, care se vedea astfel puternic concurată pe oceanele lumii şi ameninţată cu pierderea unei părţi însemnate a posesiunilor sale coloniale. Regele spaniol Filip al II-lea a echipat celebra „Invincibila Armada”, care la 1588 era gata de luptă. Ea a părăsit portul lusitan Lisabona la 28 mai /17 iunie 1588, îndreptându-se către coastele Angliei, dar o puternică furtună a distrus o mare parte din ea. La Calais şi Gravelines, flota spaniolă a suferit grave înfrângeri, iar apoi ea este împrăştiată în Marea Nordului. Comandantul acestei flote, lordul Howard, s-a întors astfel triumfător în Anglia.

            Din punct de vedere politic, Anglia era o monarhie absolută. Regele deţinea monopolul brevetelor necesare deschiderii intreprinderilor industriale şi comerciale, fapt care reprezenta o serioasă frână în asigurarea libertăţii economice. Astfel, se frâna lărgirea producţiei de mărfuri. De aceea, regalitatea a intrat în conflict cu burghezia şi noua nobilime. Această ultimă categorie constituia de fapt o parte a vechii nobilimi angrenată în afaceri capitaliste. Exista totuşi un Parlament tradiţional cu două camere: Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Suveranul se folosea însă de Parlament doar în două cazuri: alcătuirea legilor şi fixarea impozitelor. Acestea aveau însă o influenţă redusă chiar dacă puteau să prezinte regelui „mustrări”, adică observaţii asupra activităţii politice. Totuşi, apropiaţii reginei Elisabeta I, precum lordul Dudley (Leicester), ori Sir William Cecil (Burghley) erau printre cei mai bogaţi oameni din Anglia datorită activităţii politice: ..., vânzarea funcţiilor etc.

            După moartea reginei Elisabeta I, survenită în anul 1603, tronul Angliei a fost ocupat de Iacob al VI-lea regele Scoţiei, fiul reginei Maria Stuart. El a fost încoronat sub numele de Iacob I Stuart la vârsta de 37 de ani. În epocă nu s-a bucurat însă de o imagine prea bună, deoarece izvoarele vremii l-au caracterizat ca fiind ridicol la înfăţişare şi maniere, lipsit de distincţie, vorbea mult şi greoi. Petrecând copilăria şi adolescenţa în mijlocul comploturilor şi asasinatelor, Iacob I Stuart rămăsese cu groaza oamenilor înarmaţi. De aceea purta haine vătuite, întrucât se temea de loviturile cu pumnalul. Scrisese versuri, tratate de teologie, dar şi două cărţi de doctrină politică intitulate Basilikon Doron (Darul suveranilor), publicată în 1599 în limba greacă şi The Law of Free Monarchies (Adevărata lege a monarhiei libere), tipărită în limba engleză.

            Cu toate că a fost crescut în religia calvină, Iacob I s-a adaptat destul de repede religiei catolice. Deşi catolicii reprezentau a douăzecea parte a populaţiei Angliei, ei aveau o importantă influenţă. La început reprezentanţii Bisericii Catolice l-au sprijinit, dar ulterior, nemulţumiţi de politica sa, au început să comploteze în contra noului rege. Primele manifestări antimonarhice au apărut la 1605 prin aşa numita „conspiraţie a prafului puşcă” condusă de Guy Fawkes, un fost soldat în trupele din Ţările de Jos. Acţiunea, care i-a compromis pe catolici a fost înăbuşită, iar organizatorii principali decapitaţi.

            Iacob I s-a confruntat cu grave probleme financiare şi de aceea problema impozitelor s-a situat pe primul plan. Primele dezbateri au apărut în 1611, dar nu se ajunge la un rezultat favorabil regelui. Acesta dizolvă însă Parlamentul în 1618. Al doilea Parlament din 1619 nu aproba noi impozite şi are soarta primului. În anul 1621, monarhul de la Londra convoacă al treilea Parlament, care a dus cea mai înverşunată luptă cu regele Iacob I. Nemulţumirile erau generate şi de faptul că treburile politice erau conduse George Villiers duce de Buckingham, spirit aventurier şi un om cam uşuratic. El a fost cel care după proiectul căsătoriei noului rege Carol I, care i-a urmat tatălui său mort la 27 martie 1625, cu o prinţesă spaniolă a sugerat şi negociat pentru suveranul său un alt mariaj cu fiica cea mai tânără a regelui Franţei Henric al IV-lea, Henrieta Maria. Expediţiile organizate de Buckingham în Olanda şi Spania s-au încheiat cu eşecuri, fapt care a nemulţumit Parlamentul şi opinia publică. Primul Parlament convocat de Carol I pe 18 iunie 1625 a fost dizolvat la 12 august acelaşi an. Moartea ducelui de Buckingham survenită în urma asasinatului din august 1628 făcut de locotenentul Felton nu a dus la o destindere, ci dimpotrivă la acutizarea conflictului dintre rege şi Parlament. Între anii 1629-1640, Carol I a guvernat Anglia fără Parlament.

 ...

DESPOTISMUL LUMINAT ÎN EUROPA

 

III.1. Definiţie, caracteristici

 

            Veacul al XVII-lea marchează apariţia în Vestul Europei a unei noi forme de conducere autoritară în care monarhul are puteri depline, nelimitate asupra supuşilor săi. El face însă unele concesii de natură economică şi socială. Amintita schimbare se întâlneşte în apusul, dar şi în centru, respectiv sud-estul continentului european şi poartă denumirea generică: Despotismul luminat. Această nouă formă de conducere apare în condiţiile crizei societăţii feudale. Monarhii absoluţi ai vremii şi-au dat foarte bine seama că nu mai pot conduce cu vechile metode şi mijloace, că trebuie să facă anumite concesii populaţiei. Autoritatea acestor regi sau împăraţi „luminaţi” nu a fost ştirbită cu nimic, dimpotrivă ei apăreau în ochii oamenilor ca reformatori, ca suverani receptivi la nou, care nu se opun transformărilor înnoitoare, ci dimpotrivă le susţin. Ei au înţeles că feudalismul nu mai poate supravieţui cu mijloacele de care dispunea. Economia închisă autarhică din evul mediu are foarte mulţi adversari. Cei mai mulţi monarhi luminaţi au încurajat dezvoltarea economiei, au susţinut apariţia şi înflorirea manufacturilor: textile, metalurgie, minelor, şantierelor navale. Avem însă de a face cu un capitalism de tip etatist în care statul are un rol important, căci el dirijează întreaga activitate. Cel mai des utilizat sistem economico-financiar este cel protecţionist, care are la bază încurajarea producţiei interne şi scăderea importurilor. Mercantilismul este prezent în politica despoţilor luminaţi. Refacerea finanţelor curţilor imperiale şi regale, limitarea construcţiilor de palate. Monarhii nu micşorează fastul şi luxul lor şi al celor din jurul lor, ei se preocupă totuşi şi de reorganizarea şi înzestrarea armatelor cu armament modern, perfecţionarea instrucţiei, întărirea ordinii şi disciplinei militare. Se trece treptat la trupe cu soldaţi profesionişti, care luptă în războaie pentru solde şi alte avantaje. Cei mai mulţi despoţi luminaţi au avut nevoie de armată deoarece au participat la acţiuni militare de amploare. Ei nu au uitat nici de administraţia coruptă şi stufoasă, controlată de nobilime. Ea trebuia înnoită, dar numai până la un anumit punct, căci urmează pe mai departe să servească interesele regilor şi împăraţilor.

            Despoţii luminaţi au luat unele măsuri în vederea dezvoltării artei şi culturii, ridicând construcţii impunătoare, palate somptuoase. Mulţi dintre ei au pus bazele unor muzee care vor deveni apoi celebre în întreaga lume. Au construit oraşe noi, moderne pentru vremea aceea, care au devenit capitalele ţărilor respective. Nu au dus însă reformele până la capăt, acestea neavând un caracter radical. Soarta ţărănimii în special nu i-a interesat. Servitutea feudală a fost menţinută, iar împroprietărirea ţăranilor, atât de dorită şi necesară nu s-a realizat în practică. Despoţii luminaţi au menţinut pe mai departe o nobilime de curte care deţinea în continuare privilegii şi avantaje materiale ca urmare a funcţiilor de stat deţinute.

            În pofida limitelor sale, despotismul luminat a salvat societatea feudală. El a reprezentat un factor de progres, prosperitate şi reducere a stării de înapoiere a unor ţări. Prin aceste reforme, cu deosebire ţările nordice, s-a făcut trecerea de la feudalism la capitalism fără acţiuni revoluţionare. Au existat şi cazuri, după cum vom vedea mai jos, când reformele elaborate şi aplicate de un monarh „luminat” au fost dezvoltate şi adâncite de urmaşii săi, dar şi situaţii când acestea nu au beneficiat de continuitate.

            Despotismul luminat a început la mijlocul veacului al XVII-lea şi s-a răspândit apoi în Rusia, Austria, Prusia, Suedia. El nu a cuprins însă state precum Anglia, Spania sau Portugalia.

 

III.2. Studiu de caz: Ludovic al XIV-lea

 

            Născut în anul 1635, ca fiu al regelui Ludovic al XIII-lea şi al Anei de Austria, Ludovic al XIV-lea a condus destinele Franţei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi începutul veacului al XVIII-lea. S-a suit pe tronul Franţei când avea doar opt ani în anul 1643, aflându-se sub regenţa mamei sale, dar şi a doi credincioşi slujitori ai coroanei Franţei, Richelieu şi Mazarin.

            În mod inevitabil, un conducător atât de formidabil cu realizări impresionante, dar şi cu minusuri a stârnit numeroase controverse. La vârsta de doar 23 de ani, mai precis în 1661, după moartea cardinalului Mazarin, Ludovic al XIV-lea a preluat întreaga putere în stat, fiind încă de la început un monarh absolut. El a înţeles foarte bine că autoritatea regelui trebuie consolidată prin orice mijloc şi cu ajutorul căilor mai favorabile. Franţa era în acele momente pradă haosului, războiului civil. Noul suveran a păstrat până la sfârşitul vieţii lui o preocupare constantă pentru ordine, autoritate, superioritate naţională. În epocă, Ludovic al XIV-lea era admirat pentru regimul său absolut, deoarece absolutismul monarhic era considerat ca fiind calea cea mai eficientă şi cea mai iluminată de a conduce un stat. „În chestiuni de stat” – scria cardinalul Richelieu în Testamentul său politic – „cel ce deţine puterea are adeseori dreptate, iar cel slab nu poate decât cu dificultate feri să cadă în greşeală în opinia majorităţii ...”. Noul suveran era conştient că numai o conducere autoritară îi permitea să deţină controlul direct, personal al guvernării. El nu avea apoi încredere în oamenii cancelarului de origine italiană, Jules Mazarin. Ludovic al XIV-lea rostea adeseori cuvintele „Statul sunt eu”, iar apelativul „Regele Soare” îi plăcea foarte mult. Tânărul monarh s-a decis chiar din prima zi a conducerii sale să devină practic propriul său prim-ministru. A concediat toţi consilierii promiţându-le că îi va chema în momentul când îi vor fi necesari.

            La 10 martie 1661, a doua zi după moartea lui J. Mazarin, regele Ludovic al XIV-lea i-a convocat pe principalii colaboratori ai defunctului premier primindu-i cu destulă răceală şi le-ar fi spus „domnilor v-am chemat, împreună cu secretarii şi miniştrii mei spre a vă comunica faptul că până în acest moment am dorit să încredinţez guvernarea treburilor mele defunctului cardinal. A venit vremea să guvernez eu însumi. Mă veţi sprijini cu sfaturile voastre atunci când vă voi cere (...).

            Domnilor, secretarii mei de stat vă dau poruncă să nu semnaţi nimic nici măcar un paşaport fără ordinul meu, să-mi daţi raportul mie personal în fiecare zi şi să nu favorizaţi pe nimeni”. Suveranul s-a înconjurat de oameni de încredere. Cei care intrau în slujba suveranului aveau obligaţia de a face serviciul militar. Unul dintre ei, Saint Simon notează în memoriile sale în 1692 următoarele:

            „Regele luase hotărârea să nu scutească pe nimeni dintre cei ce intrau în slujba lui, în afară de prinţii de sânge şi de bastarzii săi, de cum am petrecut într-una din cele două companii de muschetari la alegere, ca să înveţe acolo, ce este supunerea sau în fruntea unei companii de cavalerie, ori ca subalterni la regimentul lui de infanterie, care ţinea mai mult ca la oricare altul”. Într-adevăr, noul rege s-a preocupat de reorganizarea şi înzestrarea armatei. Cu această problemă s-a ocupat mai întâi Michel le Tellier (1603-1685). El şi-a început activitatea ca ministru de Război, iar în 1677 a fost numit cancelar. I-a urmat în acest post fiul său Louvois. Modul de recrutare a ostaşilor era voluntar. Recrutarea forţată s-a introdus când erau situaţii de război. În anul 1688, Ludovic al XIV-lea a înfiinţat miliţiile provinciale organizate pe baza serviciului militar obligatoriu. S-au creat, de asemenea, depozite de armament, muniţie, echipament. Fiecare regiment avea propria uniformă. Trupele nu dispuneau însă de cazărmi, militarii fiind încartiruiţi la localnici. Spitalele militare erau în număr redus şi nu puteau asigura integral tratarea bolnavilor şi răniţilor. M. le Tellier a ridicat Casa Invalizilor, inaugurată în anul 1674, „pentru cei mutilaţi pe câmpul de luptă”. Concomitent s-au organizat comandamentele militare. Regele avea comanda supremă a trupelor. Ofiţerii se recrutau mai ales din rândurile nobilimii şi trebuiau să aibă o pregătire corespunzătoare. Mai întâi ei se instruiau în companiile de cadeţi. Soldaţilor li se impunea o disciplină severă. Efectivele militare au crescut considerabil. Şase ani după preluarea puterii de către „Regele Soare”, armata franceză avea 72.000 de luptători, iar cinci ani mai târziu întâlnim 120.000 de militari. În anul 1685, trupele din Hexagon se cifrau la 290.000 de soldaţi şi ofiţeri, ca în 1703 Franţa să înregistreze aproape 400.000 de ostaşi. Flota franceză a crescut şi ea. Dacă în anul 1661 existau doar 18 nave, în 1683 numărul lor a sporit

Constantin I. Stan este istoric și conferențiar la Universitatea Dunărea de Jos din Galați.

Lucrări:

Buzăul și Râmnicu-Sărat în anii ocupației germane (1916-1918)

1940: drama românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord

Generalul Traian Moşoiu - ostaşul şi omul politic: 1868 -1932

Societate, organizare și luptă națională la românii americani (1914-1920)

Regele Ferdinand I „Intregitorul" (1914-1927)

Călătorii ale românilor în centrul și vestul Europei: (1800-1848), Alexandru Gaiță și Constantin I. Stan

Buzăul şi Râmnicu Sărat în războiul neatârnării: (1877- 1878),  Constantin I. Stan și Valeriu Nicolescu

Aliaţi şi adversari: relaţiile româno-ruse 1916-1920

Luptători sub steagul marii uniri: (activitatea românilor aflați în străinătate 1916-1920)

Minunata tăcere a unui boier basarabean: Vasile Stroescu (1845-1926)

Crucea reeducării: o istorie a „reeducărilor" în temnițele comuniste din România (1948-1964)

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

9 alte produse din aceeași categorie