Ion Gheorghe Duca şi tragedia liberală - Alexandru Cristian, Eugen Stănescu

    Ion Gheorghe Duca – despre improbabilitatea politică

Personalitatea lui Ion Gheorghe Duca este covârșitoare și un exemplu pentru generațiile politice care îi urmează. Modestia, dăruirea și sufletul cu care a luptat pentru patria și poporul său sunt pagini veșnice în conștiința noastră.

Născut într-o familie de intelectuali, Duca a devenit un student model și un tânăr politician care a urmat doar calea împlinirii sufletești. Nu l-a interesat niciodată propria înavuțire, când a fost șef al cooperativei agricole principalul său scop a fost îmbunătățirea vieții țăranului.

Ion Gh. Duca s-a pus în slujba țăranului și a sprijinit cu pasiune reforma agrară și îmbunătățirea vieții țăranilor. În discursurile sale, în scrierile sale preocuparea majoră a fost îmbunătățirea clasei sociale cele mai defavorizate în istoria noastră, considerată de către I. Gh. Duca șira spinării economiei române. Tradițiile, istoria și folclorul își au seva în această pătură socială, umilită și îngenuncheată de fiecare regim. El a visat și a reușit în mare parte îmbunătățirea vieții țăranilor. Ion Gh. Duca spunea că trebuie să nu uităm toate acțiunile clasei politice referitoare la această problemă.

„Am crezut că e bine să reamintesc toate aceste fapte, întâi pentru că trăiam într-o epocă în care prea mulți din cei ce n-au contribuit cu nimic la realizarea reformei agrare acuză pe cei ce iau consacrat o viață întreagă de idealism curat și de sforțări hotărâtoare; și, în al doilea rând, fiindcă dificultățile agrare trecătoare de astăzi îndeamnă pe unii să nesocotească cu prea mare ușurință însemnătatea unei reforme care – orice s-ar spune rămâne temelia sănătoasei dezvoltări a României întregite și, în ciuda tuturor feciorilor de bani gata ai democrației române, constituie un titlu nepieritor de glorie pentru conducătorii și pentru partidul ce și-au legat numele de aceste două mari și salvatoare reforme.”

Intelectual erudit, om de o înaltă ținută morală, cu o etică nicomahică rar întâlnită în scena politică română, Duca a subliniat că fiecare om politic trebuie să-și pună în slujba neamului său și a patriei sale toate calitățile și virtuțile.

„Tot ce vreau să spun astăzi este să adaug că mai mult decât oricând de aici înainte, tot cugetul, toată inima, toată inteligența, toate facultățile, toată viața mea sunt în slujba dumneavoastră, în slujba partidului național-liberal, în slujba principiilor sale mântuitoare pentru țară și pentru neam, în slujba Coroanei și, peste toate acestea, în slujba țării.”

Marele om politic a fost conștient de greutatea oamenilor politici de a realiza opere politice mărețe. Mulți oameni politici greșesc din nepricere, alții din neputință, iar cei mai mulți dintr-un interes personal. Egoismul pentru I. Gh. Duca nu trebuie să fie prezent în viața politică română. Doctrina liberală este ca un templu sprijinit de patru coloane: ordinea, democrația, patriotismul și armonia socială. Acest templu nu trebuie înfierat dacă slujitorii acestuia nu duc la bun sfârșit libațiile sau ritualurile sanctuarului. Deseori, I. Gh. Duca afirma că „nepriceperea slujitorilor nu schimbă splendoarea credinței”.

Pentru urmașii săi politici, I. Gh. Duca a fost un exemplu de o probitate uriașă. Înfierat de către unii istorici datorită deciziei de a scoate în afara legii Garda de Fier acesta a luat decizia pentru a instaura ordinea și armonia socială. S-a sacrificat pe sine, știind că se expune unui pericol groaznic. Frica de moarte a fost mai mică decât frica de a-și trăda țara și neamul.

Ion Gheorghe Duca este un om politic care a apărut pe scena politică interbelică ca o improbabilitate mare a politicii, un om modest, patriot și neinteresat de înavuțire și parvenire. Duca este un model de sacrificiu uman și politic rar întâlnit în istoria noastră.

Numele său va fi o pată veșnică pe steagul imaculat al monarhiei române.

Argument despre aceste rânduri

Ion Gheorghe Duca, omul care a trăit din plin istoria țării din cele trei decenii ale acestui început de secol, și nu de puține ori implicându-se direct, a știut să vadă poate ca nimeni altul, cu ochii cugetătorului care frământă idei și pătrunde în adâncul sufletului, legătura între om și fapta sa, la care-l cheamă împrejurările și vremurile, consemnând, cu modestia ce-l caracteriza, acele inegalabile portrete și amintiri, din lectura cărora autorul te face să înțelegi faptul că nu are alt merit în întreaga sa Lucrare, decât acela de a fi „un mare colaborator al unor oameni epocali”. De altfel, în relatările sale din ultimii ani, nu face altceva decât să memoreze trecutul, desprinzându-se prin contemplație de orice violență activă. Numai astfel se poate explica tulburătoarea adâncime a venerației față de personalitățile prezente în opera sa și, totodată, se poate desprinde și imaginea sa ca om incapabil de orice violență și deformare a eului cognitiv, de aici rezultând meritul deosebit al scrierilor rămase de la I. Gh. Duca – politician și cărturar de elită, autorul portretelor a zugrăvit în opera sa icoane și amintiri, frumoase și impresionante, cu tot omenescul lor, pe care le redă cu o admirabilă iubire de adevăr. Icoane pe care le privești cu drag, pentru că sunt picturi pline de căldură umană și aduceri aminte, pe care citindu-le, le trăiești și tu, pentru că fac parte dintr-un capitol lung și mare de istorie, în care un neam și-a închegat și și-a înfăptuit toate visurile sale naționale. Cât de tulburătoare ne apar acele cuvinte de la început ale lucrării sale intitulate Mâinile: „În lunga mea carieră politică mi-a fost dat să cunosc de aproape pe mulți oameni care au jucat un rol însemnat, sau care au exercitat o hotărâtoare influență, asupra destinelor României contemporane. Le-am putut aprecia inteligența, admira talentul și pătrunde caracterul; le-am putut constata infinita varietate a temperamentelor și metodelor. Am stat sub vraja farmecului și a spiritului lor; nu mi-au rămas necunoscute nici virtuțiile, nici slăbiciunile lor. Dar, totodată, am avut prilejul să le cunosc și... mâinile.

Ce mâini curioase și revelatoare, ce mâini simbolice am văzut!

Pe dinaintea ochilor mei, reapare mereu imaginea lor, sinteză izbitoare și vie a atâtor personalități proeminente.”

Desigur, lectura în continuare a textului e plină de finețe și de o inteligență ieșită din comun, atât a autorului, cât și a celor prezentați; dar nu în aceasta constă meritul lucrării, ci în modul cum transpare, printre rânduri, omul care a scris-o.

Să fii om politic recunoscut ca o mare valoare și să observi pe furiș mâna oamenilor cu care vii în contact, aceasta înseamnă o mare putere de contemplație, o impresionabilitate cu totul deosebită. El nu scria ca să caracterizeze, ci ca să construiască o figură pe care o venerează, ca să-și obiectiveze, într-un cuvânt, entuziasmul – după cum relata însuși George Călinescu.

Este evident că I. Gh. Duca avea talent de scriitor – dacă printr-o fericită întâmplare soarta l-ar fi ținut departe de viața politică, în mod categoric el s-ar fi aplecat mai mult asupra trecutului, ar fi lăsat fără îndoială pagini veridice de memorial. Poate o publicare integrală a Memoriilor acestui om care a trăit cele mai mari evenimente ale României moderne va scoate la lumină ceea ce nu a fost încă spus. Beneficiul ar fi imens. Un astfel de gând ne-a călăuzit și în această încercare de a scoate la lumina tiparului unele manuscrise încredințate nouă, prin bunăvoința și generozitatea doamnei Maria George Fotino. Firesc, la vederea acestor documente (note de conferințe, articole, cuvântări, comentarii politice, fotografii și articole din presa vremii) am întrebat de proveniența lor. „Tot ceea ce vedeți aparține arhivei de familie; soțul meu, prof. univ. George Fotino, l-a cunoscut pe I. Gh. Duca în vremea Primului Război Mondial”, a precizat doamna Maria Fotino.

Dar mai multă exactitate ne oferă paginile din memoriile prof. univ. George Fotino în care relatează: „Venisem de la Craiova la București în acel început de an 1916. Purtam cu mine entuziasmul vârstei, dar mi-a fost dat și să pot lua seama la clocotul și îngrijorarea apăsătoare care stăpânea atunci capitala țării. Locuiam la unchiul meu, prof. astronom Nicolae Coculescu, și dacă spun aceasta este pentru că acolo și atunci l-am cunoscut pe I. Gh. Duca, pe atunci ministru în guvernul Ion (Ionel) I.C. Brătianu. Atunci, în seara aceea de sfârșit de iunie, în grădina observatorului astronomic, a stat el de vorbă îndelung cu mine. A doua zi m-a chemat la el; am intrat în modesta lui casă din strada Caragiale nr. 29 cu sfiiciunea pe care o ai întotdeauna când intri pentru întâia oară într-o casă străină. Doar atât mi-a spus I. Gh. Duca: «Am îndepărtat din această casă pe cei din jurul meu, tocmai ca să nu fie nimeni să-i cunoască pe acei care vin la mine, iar eu atât îți cer: să deschizi ușa acelora care vin la mine». Abia mai târziu am aflat că eu că, de fapt, în acea seară din vara anului 1916 am participat fără să știu la tratativele ce se purtau cu reprezentanții diplomatici ai țărilor cu care aveam să încheiem un tratat de alianță...”.

...

DOCTRINA LIBERALĂ

Conferință ținută de I. Gh. Duca la Fundația Universitară „Carol” în ziua de 16 februarie 1923

Institutul Social Român a avut o fericită inspirație când a cerut reprezentanților diferitelor noastre înjghebări politice să vă vorbească despre doctrinele lor. Este demult un obicei la noi să se spună că între partidele politice sunt deosebiri de persoane, de ambiții, nu de concepții și de doctrină. M-am ridicat pururea împotriva acestor afirmări inexacte, care porneau fie de la cei ce nu îndrăzneau să-și dezvăluie adevăratele credințe de frica impopularității lor, fie de la cei ce socoteau că anume echivocuri sunt, din punct de vedere tactic, o supremă abilitate, fie, în sfârșit, de la cei ce geloși de izbânzile unei anume doctrine și îngrijorați de înfrângerile propriilor doctrine, își închipuiau că proclamând lipsa de doctrină a tuturor sau, mai bine-zis, confuzia generală a doctrinelor, vor izbuti să se salveze pe ei și să discrediteze adversarii.

Această calomnie – ca toate calomniile – a prins. Și e bine că avem astăzi, și unii și alții, prilejul într-o incintă științifică, deci obiectivă, să ne arătăm limpede și pe față credințele în temeiul cărora cerem încrederea țării și revendicăm dreptu de a-i conduce destinele.

Doctrina național-liberală este lămurită. Ea se poate rezuma în următoarea formulă: „Progresul sub toate formele în cadrul încă al concepției proprietății individuale”.

Într-adevăr, liberalismul consideră că societățile omenești se dezvoltă potrivit unor anume legi, mai presus de voința oamenilor, și că în această veșnică prefacere datoria organizațiilor politice e să adapteze formele legale nevoilor reale, impuse de diferitele faze ale evoluției popoarelor. Prin urmare, liberalismul reprezintă, prin esența lui, ideea de progres.

Progres nu înseamnă salturi, progresul nu e violență, progresul e grija, grija permanentă a viitorului, e preocuparea de a-l pregăti și de a-l asigura. În înțelesul doctrinei liberale, progresul nu e zvâcnire incoerentă, ci mișcare organizată.

Alexandru Cristian s-a născut la data de 23 octombrie 1987 în Brăila. Este scriitor, istoric, eseist, poet român. Este specialist în istoria relațiilor internaționale, axându-se pe relațiile româno-americane, româno-israeliene, geopolitică, istorie și filosofie politică.

Este autor al unor articole științifice în domeniul securității și apărării naționale, istoriei, geopoliticii, istoriei medicinei, relațiilor internaționale.

A publicat mai multe cărți la Editura Paideia, fiind un colaborator vechi al editurii noastre.