Paideia Cerul a coborât - Șerban Madgearu Miscelaneea 12,00 lei Mărește

Cerul a coborât - Șerban Madgearu

Șerban Madgearu

Ție, 

Pentru ca tristețile mele să le rostească, să le mângâie și să le alunge pe ale  

Tale.

 

Mai multe detalii

2569P

Nou

12,00 lei cu TVA

Adaugă la lista de dorințe

Symbio Autor

Când cerul coboară pe creștetul poetului

Un articol de: Costion Nicolescu 11 Feb 2024, Ziarul Lumina

Chiar așa se intitulează ultima carte de versuri a lui Șerban Madgearu, Cerul a coborât. Este titlul însușit de la una dintre poezii, în care cerul și toată creația pogoară pe și în creștetul capului poetului, în chip dureros, însoțind o însingurare, după care, generând cuvânt poetic, pleacă în chip de lume transfigurată prin poezie. Creația poetică este oglindire reflexivă a Creației și respunere a ei. De altfel, cartea este dedicată explicit lui Dumnezeu.

Cartea este alcătuită din două cicluri: unul mai numeros de poezii de dragoste și altul mai restrâns din poezii dedicate Mănăstirii Robaia, în fapt tot poezii de dragoste. Șerban Madgearu iubește poezia, este într-o continuă căutare a ei; ea îi apare uneori ca un soi de fata morgana, al cărei sfârșit de iluzie se află în moarte. Ca atare, scrierea poeziei implică multă suferință. Iubita însăși îi vine lui Șerban Madgearu ca poezie (Poezia), ceea ce ne duce cu gândul la acel genial vers al lui Ioan Alexandru, în care el afirma că „Iubita este poetul meu preferat” (Cum să vă spun). Poetul este precum un mergător pe sârmă, mereu pândit de cădere, fie în cer, fie pe pământ (Pe sârmă). Destinul lui Șerban Madgearu, de la naștere, a fost acela al unui astfel de mers. Până acum a căzut numai pe pământ, ne spune, dar râvnind mereu să cadă în cer.

Poezia sa este narativă adesea în genul în care narativă este poezia lui Jacques Prevert, să zicem. Uneori devine muzicală și are ecouri blagiene (Pinul). O anumită simplitate este de constatat, dar este o simplitate venită din limpezire de sine (de pildă, în Ți se pare). Avem și unele poezii relativ haioase (Nocturnă beată în re minorFără cuvinte), altele foarte delicate (În spatele vederii) sau accentuat filosofice (Privesc în gol).

Câteva poezii poartă precizarea de entaglement, iar două poartă direct acest titlu. Încurcătură complicată, spune dicțio­narul; la autorul nostru cu sensul de împletitură indestructibilă de iubire, după câte mi se pare mie a desluși. Ceea ce este frumos!

Iubirea, mobilul prim și ultim al poeziei lui Șerban Madgearu 

„Nu există decât o realitate/ O numim dragoste” (Și eu). Hrănirea cu jarul dragostei este singura cale de supraviețuire în veșnicie. Caută dragoste cu o înverșunată determinare din condiția ingrată a trupului, văzut ca o capcană; ca de altfel și timpul, și spațiul acestei lumi (Capcana). La Șerban Madgearu iubirea înseamnă (și) reciprocă dăruire de suflete, sufletul fiind partea dumnezeiască din fiecare om (Darul). Acționează în privința lui din plin acea spusă înțeleaptă a părintelui Nicolae Steinhardt, dăruind vei dobândi (Credeam). Într-o izbutită viziune poetică, după Șerban Madgearu, cum arată titlul unei poezii, „sufletele noastre sunt grădini” (Sufletele noastre sunt grădini).

Apare și vechea întrebare: „Ce-ți dorești mai mult?/ Să iubești sau să fii iubit?”, cu răspunsul la fel de vechi, dar care se cere pururea probat prin trăire: „Înțelept: e bine și să fii iubit,/ Dar să iubești înseamnă mult mai mult” (A venit la mine).

Condiția iubirii este la Șerban Madgearu una dramatică, trăită total, iubirea duce la o anumită epuizare, încât la un moment dat rămâi „mut, gol și-nfrigurat” (Plapumă). Iubirea presupune reciprocă așteptare în vederea întâlnirii (Și eu), în vederea împlinirii. Căutarea femeii ideale este continuă și palpitantă, o adevărată aventură existențială. Nimic din ceea ce a creat Dumnezeu nu va rămâne neexplorat în căutarea ei; o caută până ce și în ispită (Te caut). Va fi aflată în cele din urmă (ce minunat!) în propria iubită (Te caut). Cu alte cuvinte, i s-a dăruit tocmai ceea ce a căutat.

Iubirea face ca lucrurile (calitățile, simțirile, trăirile...) să pară mai frumoase, dar frumu­sețea de dincolo de aceste păreri este încă și mai frumoasă (Ți se pare). De fapt, iubirea chiar înfru­musețează. Pentru cel care iubește, visul și realitatea se bat întru frumusețe, fiecare revendicându-și mai marea frumusețe a iubitei (Vis). Iubita e (ca) o perlă, ea apărând în urma unei răniri minuscule a ființei (Operație pe suflet). De altfel, precum un diamant șlefuit cu măiestrie are multe fațete, tot așa și exprimarea iubirii curate: „Dragostea noastră avea și alte chipuri”  (Sufletele noastre sunt grădini). Orice banalitate este exclusă! Este foarte frumoasă viziunea, de un erotism delicat, în care fata este privită ca un instrument muzical, iar băiatul e arcuș ce cântă la ea, cerându-i-se să genereze cântări cât mai măiestre. Băiatul este cel vinovat de orice note false, de orice dezacordare a instrumentului (Cânta un băiat) care, în sine, la origine, este bun și prețios. Tot la această categorie poate fi încadrat și poemul Întunericul, doar că aici erotismul are mai multă carnalitate.

Unirea între cei cu adevărat iubiți nu poate fi numai trupească, ea se cere îmbrăcată poetic (Precum în fizică... - entaglement). Este, în fapt, însoțire totală, absolută: „Distanța este o iluzie/ Și timpul numai o confuzie./ Nu mai ești unul,/ Ești amândoi./ Aici, dincolo.../ Și dincolo/ De viața de apoi” [(Ne)înțelegere - entaglement]. Împreunarea trupească devine de-acum un act fizic-metafizic (ÎntunericulPe sârmă).

Trădările și rupturile între iubiți sunt de neînțeles și presupun răni crescânde până la a ajunge la sfâșieri mortale (De sus). De altfel, o despărțire este aproape imposibilă, chiar și când legătura se degradează extrem: „La poli opuși și totuși împreună/ O ea și un el/ Legați au fost cu un inel/ Și-acum nu pot/ Să se despartă,/ Îi leagă dragostea,/ Îi leagă amintirea,/ Și poate mai ales îi leagă ura,/ De ne-nțeles/ E legătura”  (Quantic enteglement). Ne gândim la spusa lui Hristos: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă!” (Marcu 10, 9). Sigur, este de acum un clișeu a spune că iubirea și ura sunt despărțite de o graniță extrem de permeabilă. De altfel, poetul nu ocolește o dureroasă chestionare, oarecum retorică: „Cât durează dragostea?” (Precum în fizică... - entaglement). În iubirea adevărată clipa trăirii se întâlnește cu veșnicia trăirii. Așadar, durata ei este mereu fulgerătoare, de o fulgerare prinsă în eternitate. Când iubita moare, muzica împreună ascultată îi este ultimă amintire (Sonata 32). Este ultima sonată a lui Beethoven, una atât de specială, atât de novatoare. Dar pecete supremă întru veșnică unire le-a fost împărtășirea ei finală, înainte de temporara despărțire lumească.

De partea aceasta, a vieţii, este tot o moarte

De altfel, moartea nu poate să lipsească dintre teme. Ea este privită de Șerban Madgearu din condiția lui de creștin asumat: „Că moartea este/ Numai o poartă/ Prin care voi trece/ Spre tine” (Și eu). Este de observat această ambivalență (nu ambiguitate!), prezentă adesea la poeți, între iubit/iubită și Iubitul-Dumnezeu. De partea aceasta a vieții, care, într-un fel, este tot o moarte, grija și dragostea sunt cele destinate a-l încălzi pe cel iubit (Phoenix). Darul cel mai frumos care poate fi făcut de Crăciun este întoarcerea din moarte (Phoenix). Din moartea în care cade sufletul omului cu atâta ușurință. Se poate reveni la un început curat odată cu Pruncul sfânt Emanuel.

Zâmbetul și tristețea sunt două componente constante ale poeziei lui Șerban Madgearu din această carte, oarecum cumpănindu-se.

Zâmbetul... Izvorul zâmbetului este Iubirea. Căderea din iubire este cea care poate conduce la căderea din zâmbet, la însingurare și viață năucă (Mutarea muntelui). Dimpotrivă, iubirea, cea urmând credinței cât un bob de muștar (Matei 17, 20), poate muta munții din loc și poate aduce zâmbetul; la rândul lui, zâmbetul născut poate de-acum să mute munți. Și, da, este adevărat, un zâmbet din inimă este o exprimare miraculoasă care poate face minuni. Totuși, sunt cazuri în care zâmbetul poate exprima tristețea (Ai visat). Adesea el poate să se elibereze dintr-o lacrimă de tristețe (Sufletele noastre sunt grădini). Într-o poezie apare un copil care nu știe să zâmbească, dar care vrea să-l îmbrățișeze pe autor, să se împrietenească cu el. Pentru aceasta este dispus să învețe să zâmbească, ba chiar să și râdă (A venit la mine). Principalul adresant al unui zâmbet este un om iubit (Phoenix). În grădina care este sufletul său, poetul este locuit de zâmbetul iubitei (Sufletele noastre sunt grădini). Cum Dumnezeu este Iubire, este firesc să-Și dăruiască și El zâmbetul (TainăPsalm). De altfel, zâmbetul este o caracteristică a interacțiunii lui Dumnezeu cu credincioșii, îndeosebi când aceștia sunt îndrăgostiți: „Dumnezeu ne-a privit/ Și ne-a zâmbit” (Tristețe).

Tristețea...

Lumea toată pare acoperită și apăsată de o tristețe de neevitat: „Pe deasupra pământului plu­tește tristețea./ Grea, densă, fără ieșire” (Psalm). Ea poate fi adusă de un vis urât, durerea visului trecând în lacrimă (Ai visat). Într-un poem, poetul se întreabă dacă Dumnezeu nu este trist atunci când darul Lui este risipit de către cel dăruit (Darul). Tris­tețea necontenită este o stare vinovată (Darul). De aceea impre­cația poetului este întru izbăvire de tristețe: „Așa că, Doamne, Primește-mă, Zâm­bește-mă// Și nu mai fi trist!” (Psalm). Tristețea poate fi învinsă prin iubire, prin contopirea cu sufletul celuilalt (Oamenii cred).

Ciclul Robaia ne spune despre anotimpurile de la Robaia! Cele patru obișnuite, plus Anotimpul rugăciunii, unul netrecător. De altfel, acesta este revelator pentru celelalte patru, în fapt și ele ale rugăciunii (Anotimpul rugăciunii). Mediul Robaiei îi este prielnic autorului ca să reflecteze la condiția sa de poet. Este extraordinar faptul că poetul Șerban Madgearu își trage seva și forța poetică dintr-o relație foarte apropiată, euharistică, cu Dumnezeu:

 

„I-am mâncat trupul

Și sânge am luat.

Și acum îmi e foame

Căci viață mi-a dat.

 

Mă arde, mi-e cald și mi-e bine

Și poate la noapte rămâne cu mine

Iar mâine nu știu ce va să mai fie,

Dar astăzi sunt parte la veșnicie.” (Taină)

 

Conviețuirea poetului cu Dumnezeu nu este una placidă; uneori Îl vedem într-o evidentă luptă cu Îngerul (cu Dumnezeu, adică), după modelul celebru al biblicului Iacob (cf. Facerea 32, 24-28). Aflăm acest vers îndrăz­neț: „Îți sunt duhovnic, Doamne...”  - unul care poate tulbura pe credinciosul cuminte (Psalm). Viața poetului este trăirea unei dumnezeiești povești. În cele din urmă, lumea toată dispare absorbită de cerul care i-a coborât și i s-a așezat pe creștet (Și dacă am urcat adânc...). Pentru Șerban Madgearu creația poetică este pogorâre (Cerul a coborât). El a fost înger înainte de naștere și s-a născut înger (Aripi).
Dar de la un moment a urmat doar ispita. Încheierea poveștii în această poezie este... ludică:

 

„Am luat un pahar cu rachiu,

M-am culcat și am visat

Că am aripi.”

 

Condiția poetului cuprinde și starea de a fi rătăcitor (Rătăciți). El rătăcește dincolo de timp, de trecut și de viitor. În cele din urmă afli la el mereu o întoarcere în viitor. Poetul cunoaște calea de a rămâne tânăr chiar și când îmbă­trânești: hrănirea din tipsia cu jar poetic (Poate). Ca toți poeții, Șerban Madgearu se află mereu în căutarea tainelor lumii acesteia, dar și a Tainei (cea cu majusculă); uneori reușește chiar s-o surprindă:

 

„Ieri noapte L-am lăsat pe ­Dumnezeu

Să plângă șiroaie în sufletul meu

A plâns mult și mult m-a spălat...

N-am fost niciodată atât de ­curat.” (Taină)

 

Spălarea cu lacrimile lui Dumnezeu! Dumnezeu plângând - această plină de forță viziune pascaliană...

Pe culmile apofatice ale exprimării poetul este atins de tăcere, o tăcere care merge până la a-l face să înceteze să respire (Am tăcut). O tăcere care amintește pe undeva de tăcerea pictorului Horea Paștina, din cartea sa Ascult și privesc. Pe acele culmi, poetul este atins de o sfântă orbire, în care nu mai vede nimic în față, dar în fața lui El chiar este (Privesc în gol).

 

Iată un buchet cu câteva versuri cu totul remarcabile, în afară de cele citate mai sus:

 

„Era un pin bătrân

Pe malul mări...” (Pinul)

 

„Așa că te întreb:

Dacă-ți voi bea

Tot sufletul,

O să rămâi a mea?”
(Oamenii cred) (?)

 

„A fost o inflexiune

În vocea ta

Ca o floare de câmp” (Și eu)

 

„Mă întreb atunci dacă ești doar un vis.

Mă întreb dacă nu ești decât visul

Dorului meu de dragoste.” (Vis)

 

„M-ai făcut lacrima

Tristeții tale.” (Ai visat)

 

„Și dragostea

Ca un cântec de îngeri suna.” (Cânta un băiat)

 

„Și noi? Fără cuvinte ne uităm unul la altul

Și suntem goi.” (Fără cuvinte)

 

„Drumul nostru spre nicăieri

A început mâine

Și se va termina ieri...” (Rătăciți)

 

„Zarvă de sfinți”;

„Ca o cascadă de șoapte”
(De ce sunt aici?)

„Fiecare este răstignit

În felul lui.

Fiecare își duce crucea.” (Fiecare)

 

„Și rugăciunea a păstrat

Urma pașilor în zăpadă.” (Anotimpul rugăciunii)

 

„Și dacă am urcat adânc în rugăciune

Poate că ochii se deschid să vadă o minune...” (Și dacă am urcat adânc...)

 

„Cuvântul care a purtat

Sămânța tuturor cuvintelor noastre.” (Cuvântul)

 

Ca poet, Șerban Madgearu nu imită pe nimeni, nici măcar pe el însuși. În fiecare poem își reinventează modul de a scrie. Și totuși, își păstrează identitatea, practicând o radicalitate a trăirilor care îl face inconfundabil. Este vorba de un patetism violent și de un curaj al metaforelor șocante, de un talent literar ofensiv, rar întâlnit în poezia de azi.

Alex. Ștefănescu

AutorȘerban Madgearu
Anul publicării2023
Format120 X 210 mm
Nr. pagini100
GenPublicistica
LimbaRomana
Tip formatFizic
Sub-CategoriePoezie
ISBN978-606-748-826-5

Scrieţi un comentariu

Cerul a coborât - Șerban Madgearu

Cerul a coborât - Șerban Madgearu

Ție, 

Pentru ca tristețile mele să le rostească, să le mângâie și să le alunge pe ale  

Tale.

 

Scrieţi un comentariu

Cartea este alcătuită din două cicluri: unul mai numeros de poezii de dragoste și altul mai restrâns din poezii dedicate Mănăstirii Robaia, în fapt tot poezii de dragoste. Șerban Madgearu iubește poezia, este într-o continuă căutare a ei; ea îi apare uneori ca un soi de fata morgana, al cărei sfârșit de iluzie se află în moarte. Ca atare, scrierea poeziei implică multă suferință. Iubita însăși îi vine lui Șerban Madgearu ca poezie (Poezia), ceea ce ne duce cu gândul la acel genial vers al lui Ioan Alexandru, în care el afirma că „Iubita este poetul meu preferat” (Cum să vă spun). Poetul este precum un mergător pe sârmă, mereu pândit de cădere, fie în cer, fie pe pământ (Pe sârmă). Destinul lui Șerban Madgearu, de la naștere, a fost acela al unui astfel de mers. Până acum a căzut numai pe pământ, ne spune, dar râvnind mereu să cadă în cer.

Poezia sa este narativă adesea în genul în care narativă este poezia lui Jacques Prevert, să zicem. Uneori devine muzicală și are ecouri blagiene (Pinul). O anumită simplitate este de constatat, dar este o simplitate venită din limpezire de sine (de pildă, în Ți se pare). Avem și unele poezii relativ haioase (Nocturnă beată în re minorFără cuvinte), altele foarte delicate (În spatele vederii) sau accentuat filosofice (Privesc în gol).

Câteva poezii poartă precizarea de entaglement, iar două poartă direct acest titlu. Încurcătură complicată, spune dicțio­narul; la autorul nostru cu sensul de împletitură indestructibilă de iubire, după câte mi se pare mie a desluși. Ceea ce este frumos!

Capcana

 

Am intrat în capcana acestui trup.

Am alunecat în el ca un lup

Care și-a prins laba

În fierul cu dinți

Ascuns sub frunziș

De un nevăzut vânător,

Deghizat în părinți.

Sufletul este acum ca o labă însângerată

De fiară sălbatică nemaivânată

Așteptând însetată

Să moară și să fie, în moarte, eliberată.

 

Liber de timp bântuiam

Înainte prin pădurea de stele.

Liber de trup și de timp și de spațiu

Toate lumile erau înainte-ale mele.

 

Am intrat în capcana acestui trup

Căutând dragostea.

Am intrat ca un lup

În pădure și-am uitat

De ce am intrat.

Am uitat că scăparea-i să aflu

Ce-am vrut să găsesc.

Am uitat că fără iubire

Toți copacii rănesc.

Am uitat să hrănesc

Cu jarul dragostei

Fiara sălbatică pe care-o adăpostesc.

 

Ca să ies din capcana trupului,

Ca să ies din capcana timpului,

Ca să ies din capcana spațiului

E o singură cale!

Dar calea aceasta nu știu s-o găsesc

Fără să mor, ca să pot,

Abia apoi, încerca s-o trăiesc.

 

 

Pinul

 

Era un pin bătrân

Pe malul mării...

Ai stat la umbra lui

La capătul cărării

Și i-ai spus o poveste

De dragoste.

Așa frumos ai spus-o

Încât a auzit-o.

A vrut și el să simtă văpaia dragostei

Și a simțit-o.

A ars bătrânul pin

Pe malul mării.

De dragoste a ars,

Mi-au povestit cocorii.

Să nu mai spui povești

De dragoste

Că te aude vântul.

Le poartă ca pe niște vești

Și o să arzi pământul.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

9 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: