Fotografii de familie, Călător prin două secole - Elena Teodoreanu

Categoria: emblematic romania

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

O carte în care trecutul își revendică semnificațiile. O carte a memoriei, o carte a istorisirilor despre vremurile greu încercate prin care autoarea și familia sa au trecut.

Lucrarea cuprinde evenimentele ce au marcat viața personală și viața familiei autoarei.

Memoriile sunt o specie a literaturii autobiografice, în care evenimente istorice sau de altă natură sunt recompuse pornind de la observații și experiențe strict personale. Memoriile formează o subclasă a genului autobiografic.

Legate strâns de, și adeseori confundate cu autobiografia, memoriile diferă de acesta prin faptul că accentul este pus pe evenimente exterioare; în vreme ce autorii de autobiografii sunt preocupați în principal de ei înșiși, își transformă biografia în element declanșator și centru al scriiturii, autorii de memorii sunt persoane care au jucat un rol în, sau au observat din apropiere evenimente istorice și al căror scop principal este să descrie sau să interpreteze aceste evenimente. Din acest motiv memoriile pot părea mai puțin structurate și mai puțin exhaustive decât autobiografiile formale. Ele se concentrează uneori asupra unui episod punctual al vieții autorului, asupra unui eveniment istoric la care acesta a fost martor și nu narează viața în ordinea ei cronologică, așezând evenimentele într-un șir, de la naștere și până la moarte.

Am început să scriu aceste amintiri, răscolind prin fotografiile familiei, cu gândul să le citească fiul nostru, căci în casă se discuta uneori despre viața noastră din trecut, istoria familiei determinată de istoria țării, dar fragmente disparate, așa încât simțeam nevoia unei ordonări a evenimentelor pe care le trăisem, în acele „vremuri interesante”, cum se pare că spune un proverb sau blestem chinezesc. Apoi, am continuat cu unele istorisiri despre avatarurile din meseria mea, în condițiile „socialismului victorios”, în lupta pentru supraviețuire a noastră, a celor urmăriți de un dosar pătat de eticheta de dușman al poporului, și apoi mi-am amintit de călătoriile profesionale și turistice pe care le-am făcut, uneori cu curajul tinereții, în condițiile grele oferite de vremuri, în majoritate cu cel ce mi-a fost alături mai mult de o jumătate de secol, bucuros să-și deschidă orizontul închis atâtea decenii din tinerețea noastră și să-și satisfacă pasiunea pentru fotografiat. Am început să scriu și cu gândul să retrăim împreună clipe deosebite, unele dificile, altele amuzante...

Familia tatei. Istoria satului Rezeni

Mă întorc în timp și privesc unele fotografii de familie, mai vechi, înrămate.

Iată familia tatei, poză făcută probabil prin 1912-1913, eveniment rar la acea vreme, pentru care bunicii s-au deplasat din Rezeni la Chișinău, la un fotograf expert. Bunicii mei stau în două fotolii, între ei, în picioare, tatăl meu, Dimitrie, de vreo 10 ani, în uniformă de elev de liceu, după moda rusească, iar în spate sora lui, Elena, de vreo 17 ani, de asemenea în uniformă de elevă, probabil, în ultima clasă de liceu. Bunicul, Isidor Balaur (n. 1856), cântăreț la biserica din satul Rezeni din 1885, un bărbat cu mustață stufoasă, cu un aer blând, sfătos, liniștit, alături soția lui, Ana Balaur, născută Sârbu (n. 1862), dreaptă, cu un aer ușor sever, într-o rochie neagră cu dantelă.

Satul lor, Rezeni (sau Râzeni), din județul Lăpușna, parte din Codrii Orheiului, este unul din satele vechi moldovenești, atestat de mai multe documente (8 iunie 1485 sau 1484 și 12 martie 1502), luate în considerație de istoricii Zamfir C. Arbore (1904), I. Bogdan4 (1908, 1913), Mihai Costăchescu (1933) și de preoții Constantin Hartia (1874), Anastasie Neaga (1876) și de tatăl meu. Documentele respective arată că Ștefan cel Mare a dăruit unor oșteni, două perechi de frați, Mălușcă și Râzan, din ceata boierului Gangur, o moșie, să fie strajă împotriva tătarilor care treceau mereu Nistrul pentru a prăda Moldova, cu pecete întărită de „boierul Nostru Domn Tăutu Logofăt”. Mălușcenii au întemeiat satul Băcioi, din apropiere, iar Râzanii, Cozma și Drăguș Râzan, au întemeiat, pe apa Botnișoarei, satul care le poartă numele.

 La 7 iulie 1807, împăratul Napoleon şi ţarul Alexandru semnau tratatul de la Tilsit în care se prevedea clar la articolul 22 retragerea trupelor ruse din Principatele române: Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahiei şi Moldovei, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Sultanului până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv între Rusia şi Poarta otomană.

Până în 1812 ruşii şi francezii au discutat de zeci de ori despre teritoriile românilor, existând inclusiv varianta anexării în bloc a Valahiei şi Moldovei la Imperiul Ţarist. Astfel la 1811, la Erfurt, Napoleon îi oferă lui Alexandru I întreaga Moldovă, de la Nistru la Carpați.

Până la urmă a fost anexată doar Basarabia în 1812 – însă momentul în care ruşii s-au hotărât să nu mai plece de pe teritoriile românilor a fost 19 august 1807, ziua în care baronul Budberg, ambasador al Rusiei în Franța, i-a recomandat ţarului să încalce Tratatul de la Tilsit şi să nu îşi mai retragă trupele din Valahia şi Moldova.

De fapt, rușii nu erau încă prin aceste locuri, la vremea când s-a înființat satul Rezeni, precum și alte sate din regiune. Ei au ajuns la Nistru abia în 1792, invadând teritoriul dintre Bug și Nistru, ocupat în mare parte de moldoveni, teritoriu numit Transnistria, dar peste 20 de ani au ajuns deja la Prut. Când s-au pornit spre vest și sud (în drum spre Peninsula Balcanică și Marea Mediterană, așa cum îi învățase Petru cel Mare), nu au pierdut timpul. Astfel, vecinii noștri de la răsărit, prin tratatul de la București, din 16/28 mai 1812, în urma încheierii războiului ruso-turc (1806-1812) au anexat din teritoriul voievodatului Moldovei partea dintre Prut și Nistru, deși tratatul garanta integritatea Moldovei. În urma acestui război, câștigat de Imperiul Țarist, rușii ceruseră „ambele țări românești” (Țara Românească și Moldova). Doar iminența atacului lui Napoleon a făcut ca cererile rusești să se reducă treptat, de la cele două țări române, numai la toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei dintre Nistru și Siret, pentru ca până la urmă pretențiile lor să se limiteze la ținutul dintre Nistru și Prut. Acest tratat a însemnat o fraudă diplomatică ce încălca astfel practica internațională și normele de drept existente în acel moment, de vreme ce Imperiul Otoman ceda ținuturi care nu-i aparțineau și care făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, anume Moldova, cu care imperiul avea un tratat garantând frontierele de atunci, iar Imperiul Rus nu avea dreptul să negocieze cu Imperiul Otoman o clauză de anexare. Ulterior, rușii au adus aici bulgari și găgăuzi (turci ortodocși) din Peninsula Balcanică și ruși și ucrainieni din teritoriul rusesc, contribuind astfel la rusificarea regiunii, ultimii stabilindu-se mai ales în orașe. S-au adăugat evrei, armeni, greci, germani, rusa fiind singura limbă comună. În documentele vremii se admite că, după acest eveniment, băștinașii nu mai erau decât 70% din populație, înainte de 1812 fiind de peste 90%. Autonomia noii gubernii, garantată în 1816, a fost desființată în 1828, guvernatorii boieri moldoveni fiind înlocuiți prin guvernatori militari ruși. În 1829, biserica a fost trecută, în ciuda protestelor clerului, din subordinea patriarhiei Constantinopolului, în cea a Moscovei, iar limba română a fost interzisă în administrație. Astfel, îndeosebi la țară, se vorbea numai românește (moldovenește, subliniază unii), dar la școală, în instituții, se vorbea numai rusește. 

La 1856, trei județe, Bolgrad, Cahul, Izmail, din sudul Basa­rabiei, sunt retrocedate Moldovei, în urma războiului Crimeii, dar sunt pierdute în urma războiului din 1878, ca „răsplată” pentru contribuția românilor la câștigarea războiului de către ruși. 

Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.

Peste 62 de ani (1940) această proorocire a poetului avea să se împlinească, așa cum știm.

Așadar, după anul 1812, satul Rezeni, ca toată partea Moldovei cuprinsă între râurile Prut și Nistru, a trecut în stăpânirea Rusiei. Locuitorii satului erau toți moldoveni, răzeși, deci proprietari de pământ, de credință pravoslavnică, adică ortodoxă, afară de câteva familii evreiești (cârciumari și cămătari) și țigani nomazi.

În timp, s-a construit din lemn, apoi s-a refăcut în piatră, Biserica cu hramul „Sfinților Mai Marilor Voievozi Mihail și Gavriil”, prin „sârguința poporenilor”, unde preotul slujea parte moldovenește, parte rusește, apoi s-a înființat o școală.

În istoria Râzenilor, de la începutul secolului XIX, localnicii încep să se lupte cu „veneticii” (după nume, am zice că e vorba de greci sau slavi) care se lăcomeau la pământul lor. Întâi a încercat, cu acte false un boier Iamandi, peste vreo 20 de ani, un altul, Moruzi, dar ambii au pierdut. Preotul Neaga povestește chiar o istorioară interesantă petrecută în 1868, despre revolta sătenilor, reprezentată anume de o gloată de femei, înarmate cu bețe, împotriva comisiei de hotărnicire care trebuia să execute ucazul (decretul) senatului, sătenii socotind că „pentru muiere nu e lege” (deci au mai multe șanse de a scăpa de vreo eventuală pedeapsă pentru răzvrătire). Funcționarii comisiunii, lucrătorii și boierul Humalic care reușise să câștige moșia, au fugit de frică, femeile au rămas să păzească pământul și astfel au câștigat... Urmează însă alte procese, care au costat sute de mii de ruble și care i-au băgat pe săteni în datorii și ruină, dar până la urmă le-au câștigat.

Ca și în alte locuri, s-au cumpărat, cu bani grei, cărți de cult. Tatăl meu, consilier cultural al Episcopiei Bălți-Hotin, a călătorit sat de sat, adunând material pentru studii istorico-bisericești. El a constatat că în timpul ocupației rusești, la Chișinău, s-au publicat numai cărți în limba slavonă, dar cărți bisericești în limba română, din toate tiparnițele de dincoace de Prut, au pătruns și în Moldova de Răsărit. Lista cărților găsite în biserici (Evanghelie, Apostol, Liturghier etc.) începe cu cărți din 1682, 1683, 1691, până la sfârșitul secolului XIX, tipărite la București, Snagov, Iași, Râmnic, Blaj, „Sibii”, Brașov, Mănăstirea Neamțu. Pe cărți sunt însemnări cu numele celor ce le‑au cumpărat (uneori un sat întreg), pentru pomenire, cu blesteme pentru cei ce le vor înstrăina. Un strămoș, preotul Zaharia Balaur (d. 1844), a cumpărat în 1802, un ceaslov tipărit la Iași în 1797, pe care a plătit 35 de lei, valoarea unei moșii.

Cât despre literatura populară a satului, tata a cules orații de nuntă – daruri de nuntă – pocloane (plocoane), „iertăciune”, urături de sărbatorile Crăciunului și anului nou – „hăitul”, cu sămănatul, colinde și bocete.

În viața de toate zilele, ocupațiile de seamă erau plugăria, lucrarea viilor, creșterea vitelor. Un străbunic, Gheorghe Balaur, cântăreț în biserica satului, avea, se pare, o prisacă bogată și era înstărit, încât a trimis bani la Sfântul Munte Athos, de unde a primit mulțumiri scrise. Într-o fotografie veche, se vede casa părintească, spațioasă, tata tânăr, stă în fața unui ceardac larg, având lângă picioare un câine masiv, iar în jur, o livadă înflorită, despre care vărul meu, care își petrecea vacanțele la bunici, spunea că așa își închipuia el grădina raiului. Casa a fost dărâmată în timpul ocupației din 1940.

Vărul meu, despre a cărui aventură către Siberia voi vorbi mai departe, și care a crescut multă vreme alături de bunicii din Rezeni, povestește cu nostalgie despre peisajul învăluit în luminile trecutului și despre oamenii locului: Acolo, în lumina unei poieni însorite și înmiresmate de aroma amăruie a stejarilor, s-a așezat satul străbunilor. Nicăieri în altă parte ca la noi „la codru” răzășimea își păstrase neatinse pământul, credința și datinile și păzit cu multă strășnicie și mândrie numele de răzeș... Unii mai păstrau prin casele lor câte un iatagan ruginit ori câte un paloș încovoiat turcesc, ori câte o pușcă cu cremene, măcar că de mult nu mai puseseră mâna decât pe coarnele plugului... Ca nicăieri, în satele acelea aromea o mireasmă de legendă, pe care n-am simțit-o nicăieri în altă parte... Străbunii noștri n-aveau când și nu se pricepeau să-și scrie istoria... sate răzășești curate, cu lumea lor de datini și obiceiuri bătrâne, ca și pământul pe care se iscaseră. Cu oameni zdraveni, frumoși, cu grai molcom și dulce ca și un psalm întru slava lui Dumnezeu... Odată cu ei a pierit o lume... de parcă nici nu ar fi fost. Mormintele bunicilor și părinților noștri zac în sfântul pământ strămoșesc și răzășesc, sub vitregă stăpânire străină... Lumea aceea a toamnei copilăriei cu culori și arome stăruie ca și cerul luminos al unui amurg pe care întunericul vrea să-l cotropească de pretutindeni...

Copiii familiei își petreceau verile la bunici, la Rezeni, unde venea și unchiul lor, tatăl meu, student sau funcționar la București. Am găsit scrisori în care nepoții povesteau despre bucuria pe care o aveau când plecau cu căruța la gara Zloți ca să-l întâmpine pe „moșul” care venea de departe. Când trenul se apropia de gară, copiii vedeau de departe pălăria cunoscută fluturând pe geam și izbucneau în strigăte de bucurie. Unchiul venea cu cadouri pentru toți, iar mamei îi aducea portocale și cafea, un lux neobișnuit în acea vreme și acel loc, deși se pare că el la București se întreținea cu te miri ce. Urmau zile de plimbări în pădure, de joacă cu unchiul care deși mai mare cu vreo 17-18 ani decât nepoții, cobora la nivelul lor și, între jocuri, le spunea povești și istorii adevărate...

În familia Balaur, bărbații erau, în general, preoți sau dascăli. Bunicul Isidor avea o voce frumoasă și tata, de copil, a cântat la strană, alături de el. Mi-a cântat și mie „Ziua Învierii”, care se cântă în dimineața de Paști, eu am pus-o pe note și am cântat-o apoi cu corul mamei, peste zeci de ani. Tata povestea despre dragostea și înțelegerea tatălui său. Când avea vreo 5 ani, a fost trimis, cu un ulcior, să aducă apă de la fântână. Pe drum, copilul a spart ulciorul și a venit acasă cam speriat, dar bunicul Isidor l-a mângâiat și a zis: – Băietul tatei, ci, el îi de trimis după apă? Tata mi-a povestit că avea vreo 20 de ani, când tatăl său s-a culcat seara, fără să mănânce, și dimineața nu s-a mai sculat, i s-a pus o oglindă la gură și aceasta nu s-a aburit – așa se verifica, la țară, la vremea aceea, dacă omul mai trăiește sau nu... Între strămoși a fost și unul, Iov Balaur, despre care se spune că a intrat în contact cu intelectualii ruși, cu idei revoluționare, a dispărut, probabil, în Siberia și nu s-a mai știut nimic de el. Multe persoane care l-au cunoscut pe tatăl meu, inclusiv profesorii lui de la Facultatea de Teologie, ca și de la Facultatea de Litere și Filosofie (Geografie) din București, s-au întrebat de unde acest nume atât de neobișnuit și cu o origină posibil tracică? Nimeni n-a rezolvat problema dar, la vremea când lectura mea preferată erau basmele și legendele, îmi plăcea să cred că Balaurii, care erau un neam destul de numeros, din moment ce exista în apropiere și un sat numit Bălăurești, erau ostașii viteji ai lui Ștefan cel Mare care apărau ținuturile natale de dușmanii din răsărit... Tata preciza într-un jurnal scris prin 1950, că în județul Lăpușna erau mulți locuitori cu acest nume, care a avut avantajul că nu a putut fi schimbat (rusificat) în timpul stăpânirii rusești, ca numeroase alte nume românești: (Andrei – Andreiev, Avram – Avramov, Arvinte – Arvintiev, Bocănescu – Bocunovschi, Grecu – Grecov etc.). Bineînțeles că un astfel de nume stârnea uneori, în Muntenia, comentarii printre cei care auzeau prima dată de el, nu și dincolo de Prut, mai ales în județul Lăpușna, unde nu producea nici o impresie. Tata povestea că a sunat odată la telefonul unui prieten la București și și-a spus numele. La celălat capăt al firului telefonic a răspuns o fetiță care, auzindu-i numele, a început să țipe speriată: – Auleu, tăticule, e un balaur la telefon... Unii îl întrebau de ce nu-și schimbă numele, la care tata reacționa categoric. Tot el povestea că slujind cu Mitropolitul Tit, la Liturghia Darurilor mai Înainte Sfințite, care se face în timpul Postului Mare, când ajungeau la sfârșit unde există o rugăciune: ...dă‑ne și nouă, Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvârșim, credința nedespărțită să o păzim, capetele nevăzuților balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm... mitropolitul îi arunca o privire adâncă, iar el se înclina cu smerenie, ambii cu un ușor zâmbet înțelegător.

Femeile se ocupau de creșterea copiilor și de gospodărie. Bunica mea, Ana, al cărei tată era din Bârlad, a venit în Basarabia când era mică, a avut 10 copii, din care au trăit trei: sora cea mai mare Ecaterina, o altă soră mai mică, Elena (n. 1897), și tata, Dimitrie (n. 1903), al nouălea născut. Ceilalți au murit de mici, dar trei băieți, cu vârste între 10 și 14 ani, au murit la scurtă vreme unul după altul, în timpul unei epidemii. Cam acesta era pe atunci sporul populației în satele noastre: căsătorii timpurii, mulți copii, mortalitate infantilă mare... Bunica era, se pare, o gospodină deosebită. Vărul meu îmi povestea într-o scrisoare că din zorii zilei până noaptea târziu nu știa ce-i odihna. Aveau gospodărie frumoasă, casă mare și orătănii... Nu se afla gospodar care să-i calce pragul și să nu-l omenească. Nu se afla nevoiaș să nu plcce miluit de la pragul casei. Ajutase, cununase și înzestrase multe fete sărace. Avea în sat o sumedenie de cumetri și fini, care veneau de sărbători, de-i sărutau mâna coanei dăscălițe... Se povestea mai târziu în familie despre cozonacii imenși, de aproape jumătate de metru înălțime, în formă de ciupercă, cu 200 (300, după alte surse) de gălbenușuri la un pud (16 kg) de făină. Frământatul era o treabă care cerea forță deosebită, și de obicei se apela la mușchii bărbaților. În Săptămâna Patimilor, anume în Joia Mare, pregătirea cozonacilor începea mult înainte de răsăritul soarelui și se încheia în miez de noapte. Când aluatul frământat era pus la crescut, ușile bucătăriei se închideau, nimeni nu mai intra și nu mai ieșea, până când cozonacii erau puși la copt, pentru ca aluatul „să nu se lase”. Între pauzele ritualului, femeile aveau timp să dea o fugă și până la biserică, dimineața la liturghie, seara la Denia celor 12 Evanghelii. Pentru coacerea cozonacilor erau cuptoare imense, corespunzătoare. Când era scos, cozonacul se punea între perne, până se răcorea și se întărea, pentru a-și păstra forma.

După un post ținut cu strictețe timp de șapte săptămâni de cei mari, dar și de copii, bucuria pascală era de nedescris... oamenii se adunau la paroh, care le cânta la pian Stihirile Învierii... Trei zile în șir, cele nouă clopote ale bisericii din Rezeni sunau întruna. Erau clopotari specialiști, care se întreceau care de care să tragă clopotele mai frumos. Clopotele se trăgeau nu de ceafă, la întâmplare, ci de limbă, într-o anumită ordine. O adevărată artă de tragere a clopotelor... scria tata mai târziu.

Cu o asemenea compoziție, descrisă mai sus, cozonacii se păstrau proaspeți multă vreme, iar tinerii familiei plecau după sărbatori la școală, la internat, cu un „cemadan” (geamantan) suplimentar, încărcat cu cozonac, care ținea până aproape de vacanță. Când se afla la București, după terminarea studiilor, în postul de subșef de birou la cancelaria Sf. Sinod (de la 1 ian. 1930), tata era în relații cu cei ce l-au îndemnat să facă studii istorico-bisericești și folclorice. Am găsit o scrisoare de la „moș Kirileanu” prin care acesta îi mulțumea pentru treimea de prea frumoși cozonaci din care unul a mers la Părintele Nicolae (Popescu, profesorul și academicianul, n.n.), altul la Prea Sfințitul Tit Simedrea și pe al treilea l-am împărțit cu d-nii profesori D. Russo (bizantinologul n.n.) și G. Vâlsan (geograful n.n.). Cu toți vă mulțămim, atât dumitale, care ai avut acest gând bun, cât și mamei d-tale, care cu atâta măiestrie păstrează datinile strămoșești. Tata mi-a povestit că, într-un an, Kirileanu, care era bibliotecarul Casei Regale, a prezentat regelui cozonacul bunicii, spre uimirea persoanelor prezente, în fața unui astfel de produs gospodăresc nemaivăzut.

Am mai aflat că bunica era meșteră și la țesutul covoarelor de lână, cu trandafiri, după vechi modele basarabene, cu culori realizate din plante. După ce tinerii s-au risipit în lume și bunica bătrână a rămas un timp singură, a fost vizitată de un personaj amator de valori rare, care a reușit s-o convingă să vândă, pe un preț de nimic, un asemenea covor, care avea țesut pe el și numele ei (Ana, nu mai știu dacă Sârbu sau Balaur). Copiii s-au amărât, dar era prea târziu...

De satul Rezeni se leagă numele câtorva personalități de seamă din istoria Basarabiei, care au făcut parte din Sfatul Țării (consiliul legislativ care a hotărât unirea Moldovei de est – Basarabia – la data de 27 martie/9 aprilie 1918 cu țara mamă, cu 91 de voturi pentru, din 143, cu 3 împotrivă, 36 abțineri, 13 absenți – ultimele trei cifre reprezentate în majoritate de alogeni: ruși, ucraineni, bulgari, evrei, germani).

Vom pomeni câteva dintre aceste personalități.

Ion Pelivan s-a născut la data de 1 aprilie 1876, în satul Răzeni, și a absolvit Facultatea de Drept din Dorpat (oraș în Rusia țaristă, azi în Estonia). A fost o personalitate politică importantă, un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul țarist, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, ministru de Externe. S-a refugiat în România, după venirea sovieticilor și a murit în închisoarea de la Sighet, la 25 ianuarie 1954. A fost reînhumat la Mănăstirea Cernica la împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa, la data de 4 aprilie 1976, cu un sobor de 12 preoți, printre care și tatăl meu, după cum se vede într-o veche fotografie, realizată în Biserica Sf. Nicolae din insula mănăstirii. În mulțimea care se înghesuia în insula ce adăpostește cimitirul, unde și-au găsit odihna numeroși basarabeni, clerici și laici, ne aflam și noi, ascultând slujba.

Ion Inculeţ s-a născut la 5 aprilie 1884, în satul Răzeni, a absolvit Facultatea de Matematică și Fizică din Petersburg. A fost primul Președinte al Sfatului Ţării (la doar 33 de ani!), a ținut moșie la Vorniceni. După Unire, Ion Inculeț a fost ministru de stat pentru Basarabia, ministru al Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, ministru de Interne în guvernul lui I.G. Duca, ministru al Comunicațiilor și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri în Guvernul României. S-a stins din viață în urma unui atac de cord, la 19 noiembrie 1940 (probabil după evenimentele nefericitului an 1940), dar sunt și zvonuri că s-ar fi sinucis. A fost îngropat la cimitirul Bellu, iar după vreo doi ani a fost reînhumat la Bârnova, unde avea o moșie, în propria lui livadă, înfășurat în Tricolor...

Elena Alistar (născută Bălan, fiică de preot) s-a născut la 1 iunie 1873, în jud. Ismail, s-a căsătorit cu Dumitru Alistar, numit preot la Rezeni, unde ea a activat ca învățătoare (1904-1916). După moartea soțului, a urmat Facultatea de Medicină de la Iași (1909-1916), a fost arestată timp de 45 de zile în 1914 pentru „activitate naționalistă” deoarece susținea necesitatea eliberării prin forță a Basarabiei de sub stăpânirea rusă. În 1916 a fost mobilizată în armată ca medic militar. A continuat să profeseze la Spitalul Costiujeni de lângă Chișinău (1916-1918). A fost directoarea Liceului Eparhial din Chișinău (1918-1938). A fost singura femeie din Sfatul Țării. După 28 iunie 1940 s-a refugiat la Iași, a fost arestată de regimul comunist și apoi trimisă cu domiciliu forțat la Pucioasa, unde a decedat în 1955. A fost reînhumată, cu ajutorul tatălui meu, la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Isanos, cu care era rudă. Fiind nașa de botez a tatei, am văzut-o odată, la noi, în primii ani când locuiam la Domenii, o doamnă în vârstă, cu un aer ușor sever, discutând cu mama și cu tata lucruri pe care nu le înțelegeam, drept pentru care eram mai interesată de poșeta ei, din piele de crocodil, cu un cap de pui de crocodil deasupra, decât de comentariile politice.

Anul acesta, la aniversarea a 99 de ani de la evenimentul unirii Basarabiei cu România, am citit în revista „TVmania”, Nr. 12, 27 martie 2017, la rubrica Astăzi în istorie următoarele: în 1998, Food and Drug Administration aprobă Viagra. Este prima pastilă de acest fel din Statele Unite.

Iată o mostră de informație istorică și de cultură patriotică, oferită de mass-media generației tinere!

Și nu pot să nu mai dau încă un exemplu asemănător: în aceeași revistă, în ziua de 7 noiembrie 2017, la împlinirea a 100 de ani de la izbucnirea „Marii Revoluții din Octombrie”, eveniment ce a schimbat soarta și istoria Europei, la rubrica Astăzi în istorie suntem informați că un sportiv cunoscut în breaslă (nu știu, fotbalist sau handbalist) a anunțat că se retrage întrucât s-a infectat cu HIV!

Din păcate, nici posturile de televiziune nu se grăbesc să comemoreze unele din marile evenimente istorice ale țării, preferând cancanurile și micile evenimente care trezesc interesul publicului și cresc adrenalina... și ratingul.

Născută în orașul Bălți la 3 aprilie 1938, Elena Teodoreanu a absolvit facultatea de Geologie și Geografie, Universitatea din București (1954–1959), secția Climatologie, în calitate de șef al  seriei.

Din 1959 până în 1966 a deținut mai multe slujbe străine formării sale geografice. În 1966 s-a alăturat Institutului de geografie, în echipa de topoclimatologie, singura echipă de specialitate din lumea de atunci. Alături de colegii ei, va lua parte la toate lucrările de teren și la cercetări topoclimatologice din Văii Dunării, Delta Dunării și mai ales din Pătârlagele. Fructul acestei activități s-a concretizat prin diverse studii, precum: Clima Carpaților și Subcarpaților de Curbură între Teleajen și văile Slănic Buzău, 1974 (volum colectiv), lucrări originale de metodologie - O abordare armonică a regimului anual de precipitații în coridorul Rucăr-Bran, 1973; Expunere la soare în coridorul Rucăr-Bran (cu o hartă color), 1975 etc.

Deși geografă a climatologiei, a început o nouă carieră cu accent pe Bioclimatologie, fiind fondatoare a unei școli de bioclimatologie la Institutul în care a lucrat. În acest sens stau ca mărturie cele peste 110 lucrări interdisciplinare, realizate fie în colaborare cu alți colegi, fie individuale. Unele subiecte ale acestor studii au fost abordări de pionierat reale, cum este cazul metodelor de cercetare care utilizează indicii bioclimatici (confort termic, stres bioclimatic etc.), clase meteo (o practică mondială) sau tratament spa în România (în mine de sare, mofete etc.).

Cu ceva ani înainte, Elena Teodoreanu a venit la redacție cu un manuscris uimitor despre poezie și geografie. Se numea Rădăcinile lumii – O posibilă relație între geografie și arte și închipuia o posibilă relație între elementele naturii, poezia și artele din noi. Am fost pe loc cucerit de frumosul înțeles al cărții și am avizat publicarea.

Acest autor surpriză lucra la Institutul de Geografie, era doctor în acele științe, cu nume bun la Academia Română, de unde primisem primele recomandări. Față în față cu Elena Teodoreanu, înainte de relația între elementele naturii și poesis, am înțeles cum și de ce s-a format ideea acestei forme de expresie în mintea doamnei.

M-au impresionat candoarea, fibra romantică a firii sale care a înclinat spre estetic, armonizarea acestei înclinații cu instrucția științifică. În cei douăzeci de ani de prietenie cu editura, doamna Teodoreanu a mai adus încă trei cărți cu subiecte fierbinți, aflate în mare dezbatere: una este intitulată În căutarea timpului trecut – Schiță de climatologie istorică, Clima și omul – prieteni sau dușmani? Apoi: Se schimbă clima? O întrebare la început de mileniu. Cele două din urmă au în titlu semnul întrebării. Nu întâmplător, pentru că ele cuprind tematizări esențiale, nu exprimă dogme științifico-politice cum suntem obișnuiți.

M-au interesat... le-am citit cu atenție, au provocat o experiență intelectuală cu care am avansat în înțelegerea lumii și a tabloului cosmologic în care este ea integrată.

La o vârstă venerabilă, a venit cu un alt manuscris, care s-a transformat în cartea de față. Cu aceeași candoare ne spune că a ajuns la vârsta la care i se potrivește memorialistica. Este o carte care iradiază căldură sufletească, aceasta este energia pe care o poartă. Este scrisă frumos, foarte românește, despre ținuturi, oameni și întâmplări, adică despre substanța vie a istoriei noastre grele.

Născută în Basarabia, la Bălți, lângă o splendidă catedrală ortodoxă, la momentul unei slujbe cu arhimandriți, Elena Teodoreanu a fost înainte de toate învăluită de lumina tainică a lumii, a prins bucuria vieții care o animă și azi la senectute. Cartea este o mărturisire de viață în timpuri complicate, cu răsturnări îngrozitoare, în care a fost croită să-și păstreze bucuria și plăcerea de a privi pământul în întregul și istoria lui.

prof. univ. dr. Ion Bănșoiu

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Poate că aceste fragmente de viață ale mele și ale celor din jurul meu, alături de alte mărturii asemănătoare sau diferite, ale contemporanilor noștri, cunoscute deja, sau care așteaptă să iasă în lume, vor putea depune mărturie despre o lume apusă, cu luminile și umbrele sale și străină lumii de azi.