Mituri literare moderne si postmoderne - Virgil Soptereanu

Cuvânt înainte

Cartea pe care o punem astăzi la dispoziţia cititorilor interesaţi de literatură, Mituri literare moderne şi postmoderne, reprezintă o variantă nouă, revăzută din perspectiva noului titlu, a lucrării noastre Filosofia mitului în literatura rusă (Ed. Universităţii din Bucureşti, 1997), şi completată cu un material inedit, consacrat, în principal, postmodernismului rus. Astfel, studiul de faţă îmbrăţişează creaţia simboliştilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ca exponenţi ai primului val al modernismului în literatura rusă, pentru a-şi extinde apoi aria de investigaţie asupra literaturii postsimboliste, în speţă, asupra poeziei lui Esenin, a capodoperelor romaneşti ale lui Andrei Platonov şi Mihail Bulgakov, şi a se opri, în ultima parte, asupra producţiilor literare ale postmoderniştilor de la confluenţa dintre mileniile doi şi trei.

E un segment temporal important ce va fi abordat în demersul nostru analitic în raport cu problema creării de mituri în literatură. Astfel, ne vom ocupa de acele scrieri, ale căror autori recurg la dimensiunea mitică pentru exprimarea propriilor idei, asimilându-şi „înseşi legile creaţiei mitice” (A. Belâi). Printre aceste „legi ale creaţiei mitice” figurează timpul ciclic reversibil, recunoscut de către specialişti ca fiind una din trăsăturile fundamentale ale gândirii mitice şi folosit pe scară largă, ca procedeu artistic, atât în literatura modernistă, cât şi în cea postmodernistă. De asemenea, în câmpul nostru vizual se vor afla şi cvasi-miturile, individuale şi colective, ca, de exemplu, mitul despre creaţie şi geniul creator, la simbolişti, sau mitul subconştientului colectiv, la postmodernişti ş.a.m.d. Rod al unei „credinţe individuale şi subiective” (A. Losev), aceste „mituri artificiale”, modelând în mintea individului lumea înconjurătoare, sunt rezultatul ştergerii graniţelor dintre conştiinţă şi realitate, ceea ce e caracteristic pentru mit.

Totodată, extinderea spaţiului de cercetare al lucrării a atras după sine şi o sistematizare mai riguroasă a materialului literar, pe care l-am repartizat în trei secţiuni: prima parte se referă la simbolism, a doua – la remitologizarea postsimbolistă, iar cea de a treia – la postmodernism.

Între aceste curente şi etape literare, atât de diferite ca viziune existenţială a celor ce le-au ilustrat, nu există discontinuitate la nivelul esteticului, ale cărui principii sunt opuse, într-o măsură sau alta, mimetismului artistic din ciclul aristotelic. Mai mult chiar, se pare că n-au fost inventate alte procedee artistice în vederea mitizării vieţii empirice, în afara celor elaborate în opera simboliştilor, folosite şi de către cei ce i-au urmat.

Pe de altă parte, exponenţii celor trei etape marcate de spirit mitologizant formează o confrerie sui-generis, ai cărei membri sunt uniţi sub cupola unui mit colectiv. La simbolişti e vorba de mitul creaţiei şi al geniului creator, la făurirea căruia şi-a adus contribuţia fiecare dintre ei. Un rol de seamă în scrierile acestor „proroci mistici” revine mitului despre timpul ciclic reversibil. Cât despre neomitologismul postsimbolist, el îşi datorează existenţa participării unor reputaţi romancieri la direcţionarea traiectoriei demoniadei în literatura rusă. Îşi au propriile lor mituri colective şi postmoderniştii, unul dintre cele mai însemnate fiind mitul subconştientului colectiv.

În acelaşi timp, suntem conştienţi de faptul că sistematizarea unui fenomen literar atât de complex poate fi schiţată doar în linii mari, o serie de scriitori cu intense preocupări pentru folclor rămânând în afara spaţiilor demarcate. Nu se încadrează în mişcările literare indicate mai sus nici lirica eseniniană, nici capodopera romanescă platonoviană. Dar discursul nostru despre relaţia dintre mit şi literatură ar fi apărut mult mai sărac fără lirica lui Esenin, în care şi-a găsit întruchipare poetică acea latură a „percepţiei mitologice a lumii” pe care un filosof o caracteriza drept „spontană”, ca pe o „extrem de simplă şi elementară intuiţie”; sau fără Cevengur al lui A. Platonov, în psihologia personajului căruia se „întrevede” „moştenirea” „filosofului sălbatic”.

În schimb, n-au intrat în preocupările noastre, în cazul de faţă, scriitori cum sunt N. Kliuev, A. Remizov ş.a., atraşi de „stihia corporală densă şi grea” a folclorului, de „realităţile etnografice şi istorice”.

...

Crearea „unei realităţi noi” în proza simbolistă

De altfel, acel „stil iraţional”, bazat pe folosirea metaforei „descătuşate” de „lanţurile realităţii”, caracterizează nu numai poezia, ci şi proza simbolistă. Or, în felul acesta îşi găsea aplicare artistică teza principală a esteticii antimimetice a simboliştilor, conform căreia scriitorul simbolist priveşte lumea înconjurătoare „prin prisma emoţiilor”, înzestrate cu o putere mitizantă, transfiguratoare a realităţii. „Lumea realităţii ce ne înconjoară este un tablou înşelător, creat de noi” (1), declara Andrei Belâi. Tocmai o atare concepţie despre trăirile umane, complexe şi contradictorii, dotate cu o nebănuită forţă transformatoare, mitizantă, se află la izvoarele viziunii asupra mitului contemporan. Căci mitul construieşte o realitate nouă, fantastică, o realitate superioară, transfigurând formele obişnuite ale vieţii.

Nu altfel stau lucrurile şi în primul roman al lui Feodor Sologub (1863-1927), Visuri grele (1895), considerat drept etalon al prozei simboliste, unde, sub acţiunea mitizantă a „percepţiei vii”, proprii protagonistului, lumea exterioară pierde contururile reale, se transfigurează, primind însuşiri stranii, nemaivăzute: „sunetele căpătau culoare, mirosurile – contururi corporale, iar imaginile răsunau şi răspândeau arome”. Impresia de ireal, de fantastic se creează prin recurgerea la catahreză: „Şoapta roz şi picantă a râului, tresărirea albastră şi dulce a crengilor de mesteacăn, suspinele verzi-amare ale vântului şi ecourile violet-închise, cam sărate, ale oraşului adormit îl îmbrăţişau şi sărutau, ca nişte elfi zglobii”(2).

...

Mitul simbolist al creaţiei şi al geniului creator

„Dualismul este un destin al actualei condiţii cosmice şi umane”.

Mircea Eliade

„Ideile, care sunt felurit înţelese şi trăite în decursul veacurilor şi de către diverse neamuri, au uneori o «istorie» plină de aventuri” (1), spunea, la un moment dat, Mircea Eliade. În literatura rusă, o astfel de „«istorie» plină de aventuri” a cunoscut mitul creaţiei şi al geniului creator, în care ideile culturologiei universale s-au contopit cu idei specifice numai culturii ruse.

Cu tot caracterul constant al interesului faţă de motivul creaţiei şi al geniului creator, în cultura rusă iese în evidenţă un anume moment când acest motiv este reluat cu o mai mare intensitate, la diferite niveluri ale vieţii culturale - în filosofie şi în creaţia artistică, în aceasta din urmă problematica respectivă fiind reactualizată în lumina unei concepţii bine conturate. Avem în vedere perioada apariţiei pe firmamentul literaturii ruse a unui nou curent poetic - simbolismul, problema în discuţie exercitând o puternică atracţie asupra reprezentanţilor noii mişcări literare.

Simboliştii ruşi îşi elaborau conceptul lor propriu despre geniul creator fără a ţine seamă de teoriile existente privind „desacralizarea” şi „deromantizarea” geniului. E vorba de teoriile lui Kant, J.P. Fr. Richter, ale lui Hegel, în care se propunea, prin eliminarea obscurităţii forţelor demonice, „umanizarea radicală” a geniului şi apropierea lui de homo maxime homo. Asemenea încercări de a umaniza „virtuţile demiurgice proprii geniului” şi de a-l supune „legilor şi condiţiilor psihologice” (2) vor continua în timpul evoluţionismului scientist al secolului al XIX-lea. Simboliştii ruşi însă, trecând, cum spuneam, pe lângă asemenea teorii, se adresau, ca să ne exprimăm astfel, peste capul promotorilor acestora, modului de înţelegere romantică a geniului, pe care ei îl înzestrau cu o forţă demiurgică, misterioasă şi căruia îi atribuiau o dimensiune spirituală insondabilă. Sufletul geniului, scria V. Rozanov, unul dintre creatorii mitului despre geniul creator în literatura rusă, reprezintă o structură „insondabilă şi inefabilă” (3).

Pe de altă parte, conceptul romantic a fost preluat de către simbolişti sub forma în care el se conturase în cultura europeană, după trecerea lui prin prisma reflecţiilor lui Goethe asupra creaţiei artistice, drept care definirea forţei creative a geniului se făcea prin raportarea la demonic - das Dämonische, văzut ca o „energie pozitivă”, creatoare şi liberă, misterioasă şi divină. La Goethe, artistul, citim într-un tratat de estetică, depăşind natura, „ajunge la divin sau, cum îi place lui Goethe să spună, la demonic” (4).

Cât priveşte posibilitatea unei astfel de interpretări a geniului - din perspectiva demonicului, - cercetătorii o leagă de existenţa în antichitate a daimonului, o fiinţă supranaturală, un geniu suprauman care îndeplinea funcţia de „mijlocitor” între lumea de jos şi lumea de sus, „dând universului unitate” şi armonie.

Într-un asemenea context îşi capătă adevăratul lor sens cuvintele marelui poet simbolist A. Blok, potrivit cărora orice cultură este cu atât mai artistică, cu cât este mai demonică. Dar, dacă vom ieşi pentru un moment din cadrul culturii ruse, vom observa că această concepţie goetheană îşi găseşte ecou şi în opera lui M. Eminescu: „viziunea goetheană a demonismului”, scria un cercetător român, „se poate regăsi” şi la Eminescu (5). Iar în lucrarea lui Lucian Blaga, Daimonion, „de perfectă încadrare goetheană”, geniul este definit ca o „ieşire din sine a divinităţii” (6).

Totodată, priviţi în context universal, simboliştii ruşi au adus o notă originală în reprezentarea romantică a geniului creator, conceptul lor sprijinindu-se pe o viziune alimentată de un complex întreg de idei filosofico-estetice ale vremii.

Simboliştii puneau un accent cu totul aparte pe demonic, legând problema geniului, în planul metafizicii istoriei, de conceptul dualist, potrivit căruia forţa motrice a istoriei umane o constituie lupta dintre Bine şi Rău, Lumină şi Întuneric, relevându-se astfel ideea ambivalenţei naturii geniului.

Prof. dr. Virgil Şoptereanu a fost șeful Catedrei de limba şi literatura rusă de la Universitatea din Bucureşti.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Lucrarea reputatului profesor Virgil Șoptereanu analizează câteva dintre miturile literare cele mai importante ale culturii ruse, cele prin care aceasta se individualizează în ansamblul culturii europene.