Fermecătorule KGB, anunță-te! Radio „Iugoslavia liberă” informează de la București - Dragoslav Simić, Milan Petrović

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Cuvânt înainte

Cu o jumătate de veac în urmă, ca student al Universității bucureștene, eram coleg cu refugiații sârbi din diferite generații, pe care îi știam sub numele de „cominformiști”. Erau, țin minte, oameni de atitudine, curajoși ‒ așa s-au manifestat, în ceea ce mă privește, atunci când, în 1959, am fost victima valului de represiune neostalinistă ‒, cu care am rămas în legătură, până târziu, când câmpul predilect al cercetărilor mele de istorie culturală a devenit Sud-Estul Europei. Vecinătatea spirituală cu Serbia, ce depășește simpla proximitate geografică, m-a făcut să fiu atent la tot ce se petrecea în marea țară vecină, să mă manifest așa cum se cuvenea când bombele NATO cădeau la Belgrad și la Pančevo (n.t. a se citi pancevo), să sprijin prezența ‒ cândva fracturată ‒ a colegilor învățați sârbi în Asociația Internațională de Studii Sud-Est Europene, de pe lângă UNESCO, al cărei secretar general sunt; în fine, să mă aplec asupra unor subiecte variate precum „liderul la sârbi” sau relațiile Peć-Suceava în Evul Mediu (atracția sârbească ar putea fi la mine o genă, bunicul matern aparținând unui neam de sud-dunăreni veniți acum aproape două sute de ani, în câmpia dunăreană, cu Obrenovicii.)

Am regăsit un vechi „cominformist” acum două decenii, când, ca președinte al Radioteleviziunii Române în vremea postdecembristă, i-am acordat interviuri charismaticului corespondent al ziarului belgrădean „Politika”, azi venerabilul și mereu tânărul Milan Petrović (n.t. a se citi milan petrovici). Și îl regăsesc în această carte care se citește pe nerăsuflate, unde Dragoslav Simić (n.t. a se citi dragoslav simici) prelucrează amintirile ziaristului sârb ce și-a trăit zilele în România. Este o viață creionată romanesc, cu flash-uri retrospective, cu multe biografii dramatice întrețesute cu aceea a lui Petrović. Ai înainte imaginea unui bărbat tânăr, ofițer cu studii moscovite, plasat de destin între două stalinisme ‒ cel sovietic și cel iugoslav ‒, aparținând emigrației antititoiste și procominformiste, create atunci când Cominformul a părăsit Belgradul pentru București (iunie 1948), imediat după faimoasa condamnare a lui losip Broz Tito de către losif Visarionovici, în 27 martie 1948. În luna august a aceluiași an, Petrović trecea aventuros Dunărea pentru a deveni ziarist al Postului de Radio „Slobodna Jugoslavija” („Iugoslavia liberă”), găzduit de comuniștii lui Dej și susținut de sovietici ‒ situație comparabilă, întrucâtva, cu aceea a Postului „Spania Independentă” ‒ până la vizita la Belgrad a lui Hrușciov din 1955 și la București în 1956.

Adversar al regimului lui Tito ‒ comparabil cu „părintele popoarelor” de la Kremlin prin aceea că era, deopotrivă, șeful partidului, al guvernului și al armatei, dar diferit de dictatorul caucazian prin comunismul său național ‒, al echipei titoiste alcătuite din slovenul Edvard Kardelj (n.t. a se citi edvard kardeli), muntenegreanul Milovan Ɖilas (n.t. a se citi milovan gilas) și sârbul Aleksandar Ranković (n.t. a se citi aleksandar rankovici) cu a sa poliție politică (UDBA), al unei politici de represiune care a produs, între 1950 și 1952, 73.000 de arestări, Milan Petrović a trăit, ca emigrant, realitățile altui regim dictatorial, în care lagărul adriatic de pe Goli otok era înlocuit cu lagărele din Bărăganul românesc. Dar Petrović, cu convingerile comunistului adolescent și, oarecum, prosovietic, rămâne vertical și în condițiile comunismului românesc și devine, de aproape și de departe, cronicar al unui al treilea comunism, cel titoist iugoslav. A fost o poziție profund dramatică, dar forța și inteligența jurnalistului au lăsat mereu loc speranței. Iar tânăra belgrădeancă ce purta tricoul cu KGB și cu steaua roșie ‒ ironie juvenilă a timpurilor postcomuniste pretutindeni, în țările găsite după cortina de fier ‒, pe care Milan Petrović o întâlnește întâmplător, pe stradă, e purtătoare a speranței. Să i-o împărtășim împreună.

Acad. Răzvan Theodorescu

***

Postul de radio înghițit de timp

Cititorii au în față o carte documentară despre puțin cunoscutul post de radio al emigranților, „Slobodna Jugoslavija” (n.t „Iugoslavia liberă”; a se citi slobodna iugoslavia). Acest radio și-a emis programul de la București din anul 1949 pînă în 1954. Milan Petrović a fost ziarist, secretar de program și redactor al „Iugoslaviei libere”. Aventura sa începe în perioada Cominform-ului în Iugoslavia. În loc să opteze pentru drumul bine stabilit al unui tînăr ofițer de carieră în Armata Populară Iugoslavă (JNA), el se hotărăște, din motive ideologice, să treacă Dunărea înot și să fugă în România. S-a pomenit în zona de graniță a relațiilor dintre două lumi comuniste certate, pe care le conduceau Stalin și Tito. Interesant este, chiar sub multe aspecte, faptul că „dosarul vieții” lui Petrović, extrem de neobișnuit, a luat naștere în condiții de luptă politică aspră, în care, surprinzător, a fost loc și pentru puțin romantism.

„Internetul ca destin”este parafraza unui titlu din carte, dar se poate folosi cu precizie matematică și în cazul lui Petrović cel de astăzi pentru că dacă nu ar fi existat utilizarea celei mai semnificative descoperiri în comunicare din epoca modernă, nu s-ar fi aflat nici dacă mai este în viață cineva din generația de emigranți cărora „România le-a fost destin”, iar Radio „Iugoslavia liberă” spațiul mediatic din care au acționat. Această neobișnuită circumstanță cu Internetul a jucat un rol decisiv în elaborarea cărții de față. Întîlnirea mea (n.t. cel de-al doilea autor) neașteptată, pe cale virtuală, cu Milan Petrović și evenimentele ce au decurs din ea, vor fi descrise amănunțit drept mici minuni ce se întîmplă imprevizibil, chiar așa cum i s-au întîmplat și lui Petrović. Un postmodernist ar putea spune despre el că viața i-a fost alcătuită „din miracole”. Și cartea de față este făcută din așa ceva. Dar cum de și-a păstrat Petrović vitalitatea și a intrat în lumea electronicii este o întrebare la care are răspuns doar cel ce pe toți ne privește și ne călăuzește destinele.

Pentru mine, ca ziarist care nu aparține generației lui Petrović din anii douăzeci ai secolului trecut, întîlnirea cu Petrović, în noiembrie 2007, a fost o ocazie care nu trebuia ratată. Din tot acest fericit concurs de împrejurări a luat naștere această a doua mea carte despre emigrația noastră, dar acum despre cea spre Răsărit.

Toate documentele despre Radio „Iugoslavia liberă” din arhivele de la București, precum și mărturiile sale sub formă de mici file de jurnal, Petrović mi le-a trimis la Belgrad prin poșta electronică și astfel s-a asamblat întregul despre radioul situat, plastic vorbind, „între Dunăre și Volga” sau „între UDBA și KGB” (n.t. UDBA ‒ Direcția Securității de Stat,înIugoslavia;KGB ‒ echivalentulUDBAînUniuneaSovietică). Uniunea Sovietică a organizat și a sprijinit material „Iugoslavia liberă”, ca post de radio de propagandă, al cărui scop era lupta împotriva revizionismului lui Tito și sublinierea rolului conducător al URSS în lumea comunistă. Dar, cînd relațiile dintre cele două partide s-au normalizat, iar mașinăria de propagandă a fost redusă la tăcere, a dispărut și acest post de radio și activitatea oamenilor care erau în serviciul lui.

De timpurile acelea ne desparte mai mult de o jumătate de veac.

Intenția autorilor a fost de a contribui la cunoașterea apariției emigrației iugoslave procomuniste, antititoiste. Această emigrație a avut o viață paralelă cu țara mamă, la fel ca și cealaltă emigrație, cea anticomunistă, mai numeroasă, croată, sîrbă și slovenă, care a ieșit din cel de-Al Doilea Război Mondial scindată din punct de vedere național. Emigrația anticomunistă a apărut pe scena politică în statele așa-numitei „lumi libere” și aici și-a găsit refugiul. Occidentul a sprijinit-o în decursul „războiului rece” cu Uniunea Sovietică. Acel sprijin, măsurat cu cîntarul timpului, a durat pe tot parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului trecut. Aceste două emigrații aflate pe poziții opuse ‒ una împotriva lui Tito, dar nu și împotriva comunismului, iar cealaltă anticomunistă ‒ s-au înțeles cîteodată, e adevărat că foarte rar, în ceea ce privește antitoismul lor. De exemplu, dacă un ziar din Canada publica vreun articol aspru împotriva lui Tito, Radio „Iugoslavia liberă” îl cita fără prescurtări. Redacția era abonată la ziarele emigranților iugoslavi din Occident. Dar au fost și altfel de exemple. Despre ele vorbește evocator o scrisoare a lui Petrović:

De la profesorul doctor Konstantin Grujić (n.t. a se citi ... gruici), care trăiește la Abidjan, în Coasta de Fildeș, am primit aceste pagini, pe care le trimit ca anexă. Ca emigrant politic, el a fost redactor la „Iugoslavia liberă”.

Citez o parte din scrisoarea lui:

„În calitate de redactor al «Iugoslaviei libere», am primit în anul 1954, de la Partidul Comunist din Italia, manuscrisul jurnalului unui prizonier de pe Goli otok (n.t. Insula pustie; a se citi goli otok). Timp de o lună, încontinuu, am citit extrase din jurnal și am trimis în eter în diverse limbi mărturiile despre torturile organizate de Tito...”

Petrović adaugă în scrisoarea sa și cîteva date biografice foarte interesante despre Grujić:

Cînd Algeria și-a cîștigat independența, mulți și-au trimis acolo specialiștii. Așa a procedat și România. În anul 1982, Grujić a acceptat să plece în Algeria și a predat acolo științe economice. Vorbea foarte bine franțuzește. Condițiile oferite erau foarte stimulante. Dar, cînd Ceaușescu a ordonat ca jumătate din salariul în dolari să se trimită în țară, Grujić a renunțat la contract și a plecat să predea economie la Universitatea din Coasta de Fildeș. În scurt timp, acolo a devenit și businessman, a deschis cîteva școli particulare de învățămînt economic. Trăiește la Abidjan de mai bine de douăzeci de ani.

Și, în ciuda faptului că pe frontul din Srem a fost grav rănit, Grujić este încă foarte vital la frumoasa sa vîrstă de 82 de ani. Pregătește o carte despre renașterea ideilor socialiste. A rămas pe pozițiile stîngii marxiste.

Această carte nu este scrisă în apărarea stalinismului sau Cominform-ului. Nu este istoria „războiului rece și a păcii fierbinți”, cum eventual s-a așteptat de la ea. Cartea conține documente puțin cunoscute opiniei noastre publice, documente care oferă specialiștilor material de bază pentru cercetare, iar cititorilor curioși o lectură interesantă.

Viața lui Petrović, care s-a împletit cu politica Uniunii Sovietice față de Iugoslavia, prezentată astfel, fără dorința de a scorni cîtuși de puțin, capătă elemente de roman documentar.

În carte este introdusă și Dunărea pentru ca textul să fie interesant și pentru aceia pe care nu-i interesează istoria, dar nu numai din această cauză. Marele fluviu european, care leagă și desparte lumi, apare aici ca o ființă mitică și participă la întîmplările descrise.

Dacă prin acest gest dramaturgic cartea ar fi primit doar elemente de thriller, atunci ar fi fost doar o simplă distracție. Dar totul este mult mai complex decît pare. Acea perioadă a anilor cincizeci nu a „înghițit” doar un post de radio, ci întregi sisteme sociale și țări. De aceea, sensul cărții despre „Iugoslavia liberă” este foarte semnificativ.

Sociologul dr. Božidar Jakšić (n.t. a se citi bojidar iakșici) a definit acea perioadă drept conflictul dintre două stalinisme:

Antistalinismul PCI (n. t. Partidul Comunist din Iugoslavia) a apărut ca răspuns la presiunile îngrozitoare ale URSS și ale „mașinăriei” partidelor comuniste estice și vestice, care au transpus în fapt și au sprijinit fără să crîcnească politica lui Stalin. Pe plan intern iugoslav, acest antistalinism s-a transformat într-un efort uriaș de a se demonstra credința și devotamentul față de „marxism-Ieninismul” stalinist. În felul acesta s-a și întîmplat ca, după modelul gulagului, să se înființeze lagărul Goli otok, ca unul dintre simbolurile acelor vremuri, odios loc de tortură, destinat în primul rînd comuniștilor din Iugoslavia.

Recent, ca un fel de ecou al influenței lui Stalin asupra generațiilor actuale de comuniști din Rusia, agenția de presă VIA din Belgrad, în fruntea căreia se află Živica Tucić (n. t. a se citi jivița tuțici), analist pe probleme de religie, a transmis această știre neobișnuită:

3 august 2008

Stalin propus să fie sfînt

Comuniștii din Leningrad, Sankt Petersburgul de astăzi, au adresat o scrisoare Patriarhiei de la Moscova, propunînd ca losif Visarionovici Giugașvili-Stalin (1879-1953) să fie inclus în rîndul sfinților.

Ei consideră că este vorba despre cea mai mare personalitate istorică a Rusiei. I-a învins pe cotropitorii străini, a unit pămînturile rusești, a creat locuitorilor un minimum de siguranță socială; într-un cuvînt, el este „părintele națiunii”. Au fost lagăre, dar nu atîtea pe cît s-a spus.

Patriarhia de la Moscova a calificat propunerea drept „monstruoasă”. Pentru că este afurisit de Biserică, nu i se poate sluji nici pomenirea, darămite să fie candidat pentru canonizare. A-l propune să fie sfînt reprezintă o „necuviință și un cinism istoric”, consideră Patriarhia.

Dragoslav Simić

Dragoslav Simić a fost redactor al Programului documentar al postului Radio Belgrad 2. A inițiat ediția de autor a emisiunilor documentare, cu o sută de episoade, intitulate „Cărțile care vorbesc” despre oameni și evenimente din istoria politică și culturală a Iugoslaviei și Serbiei în secolul al XX-lea.

Emisiuni:

„Iugoslavia – o scurtă trecere în revistă a anilor 1918-1991”, „Sîrbii catolici”, „Goli Otok a lui Miljuša Jovanović”, „Anul studențesc 1968”, „Fochistul de la Auschwitz”, „Procesul intentat împotriva lui Draža Mihajlović”, „Cercul belgrădean”, „Cărțile interzise ale lui Desimir Tošić”, „Englezoaica din Rušanj” (n.t. a se citi rușani), „5 octombrie 2000”, „Guvernatorul Avramović” și altele.

Cărți publicate:

Lagărul de femei de pe Goli Otok, scrisă împreună cu Boško Trifunović, 1990; Autobiografii în direct, de la Slobodan Jovanović și pînă astăzi, 2007 (carte și CD); Sciziune în eter, despre conflictele din interiorul Bisericii Sîrbe din America pe baza documentației din fonoteca maiorului Nikola Kosić (Premiul pentru publicistică al UNS – Asociația Ziariștilor din Serbia – pentru anul 2007).

Cîștigător al premiului „Microfonul de Aur” al RTS (Radioteleviziunea Serbiei) pentru anul 2007.

Milan Petrović (n. 1925) a fostmulți ani corespondent din România al ziarului Politika, Pe 22 decembrie 2009, UNS (Asociația Ziariștilor din Serbia) i-a decernat lui Milan Petrović prestigiosul său Premiu pentru Opera omnia.

Traducere de Anda Petrovici